De Mai. De Mai bine. De mult Mai bine

N-am mai scris de mult. Nu am nicio scuza pentru care nu am mai facut-o. Nu cred ca nu mai am nimic de spus. Cred doar ca am ales sa tin pentru mine ceea ce odinioara as fi scrijelat pe hartie.

M-a intrebat cineva daca nu mai scriu pentru ca sunt fericita; caci toate scrierile mele de dinainte aveau o nota oarecum suicidala combinata cu tot felul de nelinisti metafizice si un rest de umor, uneori sec. Buna intrebare…inca meditez.

Stiu ca am inceput sa mai modific cate ceva in ganduri; nu stiu daca pe sticla iese bine, dar stiu ca pe dinauntru e o lupta. Mai stiu ca ma straduiesc sa invat si sa inteleg lumea altfel decat am facut-o pana acum; si aici e un proces ongoing.
Mai stiu ca diminetile s-au schimbat si ca nici noptile nu mai sunt la fel de goale si de reci ca inainte. Si ca sunete pe care inainte le auzeam, acum am inceput sa le ignor. Unele. Pe altele le aud mai abitir.

Ma educ; incerc sa ma educ.

Pe cat e de greu, pe atat e de bine. Pana la urma e si asta o lupta pe care trebuie sa o port. Si macar o data sa plec si eu la drum cu inima deschisa! Convingeri nu am. Insa am puterea sa lupt. Incerc sa am intelepciunea sa nu gandesc ca voi pierde. Si teama ca drumul se va bifurca undeva.

Macar o data.

Acum!

Dreptul la timp

Toti privim in urma; uneori cu nostalgie, alteori cu placere, alteori cu dezgust. Fiecare privire inapoi ne lumineaza despre drumul inainte; caci intotdeauna exista un drum inainte.

Fie ca pare mai dificil uneori, mai anevoios, este un inainte.

De fiecare data cand am incercat sa ma reintorc in viata mea de pana la un moment dat, a fost ca si cum ar fi facut o intoarcere in timp. In timp si spatiu. Cautam fiecare lucru care imi facea placere, fiecare coltisor de care ma agatasem candva, fiecare timp care ma lega de ceva sau de cineva. Intoarcerile in timp pot fi si bune si mai putin bune; constati ca timpul a curs sau nu pentru tine. Ca a mai ramas ceva sau nu in clepsidra. Insa e un timp bun sa-ti analizezi eul, sa vezi ce s-a asezat si mai ales cum s-a asezat la tine. Intelegi unde te situezi in raport cu tine si cu cei din jur; privesti in jur si descoperi portile ce ti s-au deschis si mai ales pe cele ce ti s-au inchis.

Pana la urma orice poarta inchisa poate aduce un beneficiu; caci intotdeauna lasi loc pentru ceva nou.

M-am gasit cumva detasata, cumva cu mana pe clanta. Am descoperit ca timpul poate sterge lucruri intr-o secunda, asa cum vantul sterge urmele pasilor in desert. Poate ca n-au fost nici suficient de adanci. Poate. Sau poate ca prea mult timp acopera urmele demult lasate.

Sunt urme pe care niciun timp si niciun vant nu le va sterge, caci au fundament undeva intr-un spatiu cunoscut sau necunoscut noua. Sunt insa si urme ce poate s-au sters de multa vreme, insa n-am avut puterea sa intorc privirea inapoi si sa constat asta. Si sunt si urme pe care vantul le sterge si tot vantul le asterne.

Am privit in desertul meu. Nu e nici pe departe ravasit de vant. Caci vantul nu-mi e dusman.

Stiu insa ca am intors clepsidra; si astept sa se scurga un alt timp, poate de data aceasta timpul meu. Ireversibil. Cel pe care l-am cautat in desert si nu numai.

Caci toti avem dreptul la timp. In felul nostru. De a fi. De a gandi. De a merge.

Inainte…

Ziua celor 40! De pahare

De ziua celor 40 de mucenici sau a celor 40 de pahare, vreau sa le doresc tuturor barbatilor sa ajunga la fundul celor muulte pahare vrednici, increzatori si cu multa subtilitate!

Vreau sa le spun caci pentru ca ziua asta le este inchinata, sa ne traiasca!

Eu ma bucur de existenta lor!!!! Si am descoperit ce searbada este viata fara ei, cand te duci la o crasma in care e plin de femei mai mult sau mai putin bete, care se urca pe bar sau care danseaza lasciv pana cad pe sub mese.

Ma bucur cand gasesc o floare in vaza indiferent ca e cu o ocazie anume sau nu, ma bucur cand un barbat ma suna si imi spune
“mi-e dor”, ma bucur sa stiu ca exista cineva care poarta cravata, bea bere, mananca sunca si carnati si chec cu banana. La cerere!

Ma topesc dupa un sofat pur barbatesc…atat sub forma de sofat, cat si sub forma de…sofat!

Iubesc sa vad un barbat frumos, charmant care sa scoata un buchetel de floricele din haina si sa le ofere. Iubesc un barbat care stie sa iubeasca si care te face sa te simti dorita! Iubesc un barbat care sa stie sa faca surprize si care sa te faca sa te simti ca unica femeie din lume pentru el!

Pentru toate astea, dar si pentru serile in care ne uitam la meci alaturi de ei pentru ca ne sunt dragi, pentru zilele in care suntem geloase ca alte femei intorc privirile dupa ei, dar mai ales se topesc pentru ca nu ii pot vedea cand isi doresc, pentru zilele in care ne-am dori sa avem cine ne strage in brate si sa ne spuna cat de pretioase suntem mai ales cand suntem ciufute si pentru alte sute de motive, ma inclin in fata lor!

Sa ne traiti si sa ne bucuram cu voi si alaturi de voi pentru ca va avem!

Pentru ziua de azi, dar nu numai: La multi ani! Sa nu va simtiti neglijati! Chiar daca nu recunoastem, traim mult mai bine cu voi!

Martisoare sau Martagusuri?

De azi a venit primavara! De ieri e coada la flori, ate albe si rosii, brose, bratarele, martisoare, jucarele, bombonele si alte treburi dulci si mici. Ar trebui mici. Ca sa le poti purta in piept si sa nu arate pe tine ca o tona de decoratii post-razboi mondial. II. Desi, mai nou, martisoarele au tot felul de dimensiuni si de intrebuintari mai mult sau mai putin primavaratice. Ca daca te uiti la ele, te gandesti ca vestesc o noua serie de Sandy Bell, Cenusareasa, Tinkerbell, Hanna Montana si alte Disney. Sau Cartoon. Sau Nickeledon. Sau ce mai exista.

Si noi cautam ca prostii trifoi cu patru foi, potcoave de cai morti si toate martisoarele acelea care aratau ca niste mici animalute odinioara. Eu caut cu disperare un papucel, o chitara si pisica. Daca va intereseaza cosarul, il gasisti la semafor la Eroii Revolutiei, in intruchiparea unui nene imbracat in negru, cam negru si el, cu un fes in dungi si care tine la subsuoara o perie de aia de spalat sticlele format 1980 neagra si cu perii smulsi, jegoasa si siloasa, si care iti mangaie masina, in scopuri caritabile. Daca ai prins semaforul pe rosu, in cele 60-80 secunde vei avea capota stearsa. Sau balosita, depinde de cum privesti lucrurile.

Florile putin inghetate de temperaturile ultimelor 24 de ore, respectiv jumulite de trecatori se vand cu sume cuprinse intre: echivalentul pretulului unei franzele, respectiv a unei paini de secara, integrala, prajita, ambalata si pusa de raftul cel mai de sus al unui supermarket de firma. Unele dintre ele mai si infloresc. Noroc de asta.

Asa incepe primavara.

In rest, s-au impartit bomboane cu marzipan, cu ciocolata, cu fulgi de migdale, cu sirop de artar si cu zahar vanilat.

Si cel mai tare mesaj pe care mi l-a citit cineva astazi de pe un site de socializare a fost “sa aveti o primavara laxativa”! Na’ ca pe asta n-o stiati!

Mai era ceva de zis?

Sa avem soare, mi-as dori! Si sa avem in sfarsit primavara!

Eticheta noua. Rochie noua. De Rumba

Sa fii singur si sa pari intotdeauna disponibil, ajuta. Cel putin in afaceri. Asa mi s-a spus. Ca in teorie ai avea mai multe avantaje, ca ai putea beneficia altfel de unele lucruri, doar pentru simplul fapt ca eticheta pe care o ai este „available”.

Nu sunt o fashion-ista; drept pentru care n-am avut niciodata un cult pentru etichete. Chiar ma enerveaza cand cineva se da mare cu haina Valentino si spune ca simplul fapt ca e haina de firma, ii da nu stiu ce incredere si nu stiu ce apreciere. De la o alta persoana ce poarta Valentino, probabil, caci daca nu esti un label-person, n-are cum sa te atinga miraculos acest fapt. As minti daca as spune ca nu am si eu cateva etichete in dulap; insa singura pe care detest sa o port, cel putin in ultima vreme, este cea de „Available”. Si asta pentru ca nu sunt, pentru ca nu ma simt confortabil cu ea, pentru ca nu cred ca-mi aduce vreo satisfactie nebanuita, pentru ca nu ma caracterizeaza. De ceva vreme nu ma mai caracterizeaza.

Cred ca pot obtine beneficii si daca port eticheta „Relationship”. Cel putin n-o sa-mi mai fie frig, caci hainele sunt mult mai calduroase cand cineva te ajuta sa le imbraci. In plus aduc o nota de senzual si stim si e verificat ca o femeie/un barbat cu inel au mult mai mare „trecere”. Si mult mai mult te incita si te incanta ceva ce stii ca nu poti avea. Cel putin nu din prima. Imi mai da o nota de incredere si asta pentru ca nu sunt singura care poarta eticheta asta. E nevoie de multa persuasiune, dar care haina poate fi purtata – indiferent de cine o fabrica – fara sa fie nevoie de o convingere personala ca merita sa fie purtata? Ma face sa ma simt speciala intr-un anume fel. Caci stiu ca cineva m-a facut sa-mi doresc sa o port si asta inseamna mult. Ma face sa ma simt confortabil si nu am – cel putin nu la fel de des ca inainte – starea aceea ca ma strange, mi-e larga, mi-e lunga, nu e pe talie, e prea stramt corsetul, imi doresc un sal pe umeri sa mai estompeze din culoare…Stim cu totii replica aceea de film (fara aluzii, va rog!) ca „o casnicie este ca o rochie. Daca nu-ti vine perfect, e un dezastru”.

Am aproape o suta de rochii. Pe unele nu le-am purtat niciodata. Pe unele nici nu cred ca le voi purta. Unele imi sunt atat de dragi ca le-as purta in orice circumstanta. In unele ma simt femeie, in altele ma simt pustoaica. Unele imi trezesc tot felul de amintiri, altele imi dau numai spasme. Unele sunt „pe viata”, altele sunt doar „one time use”.

La fel e si cu etichetele. Asta pe care o port azi nu e a unui creator celebru. N-are interdictii de spalare, calcare cu sau fara aburi, la temperaturi joase sau inalte. Nici rochia nu e din nu stiu ce matase Dupioni sau brodata manual timp de 147 de ani de catre 17 lucratoare. Insa imi vine bine. Ma simt increzatoare. Zambesc atunci cand o port. Cred ca e una dintre acele rochii pe care mi-ar placea sa le port si la o petrecere si la cumparaturi si la o cafea. Nu stiu daca pot sa gatesc imbracata cu ea, sa spal pe jos, sau sa merg sa alimentez la benzinarie. Insa pot incerca. Stiu doar ca e croita pe masurile mele si atunci cand o port nu ma intereseaza daca sunt sau nu admirata. Candva as fi platit pentru asta. Azi…gandesc altfel.

Intotdeauna, insa, voi cauta un accesoriu care sa o evidentieze. Caci merita evidentiata.

De dragobete. Roz. Soarec roz

In zi de “sarbatoare” mi-am pus in piept o floare rooz, care pe langa ca mi se asorteaza foarte bine, imi descrie si starea de spirit. E o premiera, recunosc, si pentru ziua de astazi si nu numai intentionez sa o pastrez.

Roz nu este culoarea soarecilor, insa este culoarea celor care zambesc frumos cand se uita in oglinda dimineata; este culoarea celor care se bucura nespus cand primesc cafeaua la pat dimineata; este culoarea celor care apreciaza o imbratisare cu tot sufletul; este culoarea celor care daruiesc un sarut de “buna dimineata” si de “noapte buna”; este culoarea celor care incep sa-si dezghete sufletele si care incep sa retraiasca sentimente de mult uitate.

Soarecii nu traiesc roz, insa incep sa aprecieze lucrurile roz; prea mult cenusiu si negru le dauneaza blanitei. Si asa deteriorata de vreme si vremuri, de atata alergatura din calea pisicilor si a altor animaluri amatoare de rozatoare.

De dragobete ma simt “roz”.

Intotdeauna savurez o cafea buna, cu sau fara lapte. Si apreciez compania altor soareci…mai mult sau mai putin roz! Si am toate sansele sa ajung un soarec de familie. De familie buna.

Zi de 13! Inviforata!

De cateva zile sunt cu ochii pe geam si cu oaresce dureri abdominale si tot felul de apasari. Mai mult sau mai putin diafragmatice. O parte mi se trag de la o foarte proaspata sau bine coapta prajitura ingerata, o alta parte de la zapezile interminabile. Ambele imi produc spasme; din fericire pentru unele exista medicamente, care, desi nu au cine stie ce beneficii, macar imi pot dresa creierul sa actioneze sistemul placebo si tot e ceva. Altele nu pot fi ameliorate cu nimic.
Suntem neputinciosi in fata iernii. Ma uit de cateva zile la cat de cumplit pot trai unii oameni iarna asta. Ma uit si nu pot face nimic. Iarna nu mai e de multa vreme o poveste, nu mai inspira nimic din versurile acelea frumoase…

Iarna asta e o poveste trista.
Am vazut o batranica ce imi aminteste de bunica, iar fata ei batuta de vanturi, de griji si de vremi, imi rupe sufletul. Ma tot gandesc la ea si cred ca e pentru prima data in patru ani cand cred ca ii este bine acolo unde e. Ca nu trebuie sa indure iarna, neajunsurile pe care ea le-a adus, chinul de a nu putea face fata zapezilor, de a se simti sfarsita si prea incercata de viata. Au trecut ani, insa simt la fel pentru ea; simt ca exista. Si de asta fiecare batranica ce ii seamana, imi tremura si cutremura mintea, sufletul.

As vrea sa pot face ceva pentru oamenii aceia; as vrea sa pot muta muntii aia de zapada care ii nimicesc si as vrea sa ii vad bine. As vrea sa nu mai vad oameni inghetati de frig in casele lor, oameni care nu au o bucata de paine, care au o galeata cu apa inghetata si nicio sansa sa vada lumina zilei. De ce si mai ales pentru ce?

As vrea sa vad mai putine polemici intre tot felul de politicieni la cravata, care tot ce stiu e sa stea la masa si sa vorbeasca in microfon, de fapt, sa recite tot felul de discursuri confectionate, insa mai multe actiuni; nu dintr-alea in care se urca in masina de firma, imbracati la cojocel, merg pe teren, constata necazurile si pleaca. Nu asa!!!!
Pana la urma suntem oameni! Toti avem parinti, bunici, toti am trecut macar o data pe la tara, toti am simtit ce inseamna sa ajuti, sa fii acolo, cand altii pleaca.

Mi-as dori sa-i blamam mai putin pe cei care ajuta, indiferent de motivul pentru care o fac; pana la urma sunt oameni si orice ar fi nu putem trai fara oameni, printre oameni.

Am o bunica ce m-a crescut la tara; m-a invatat sa iubesc, sa ascult, sa ajut, sa mangai, sa alin.

Afara e un imens alb. Zgomot alb. In suflet e doar zgomot…