Dependenta

Sunt dependenta. De telefon, de internet, de florile mele, de rochiile mele, de cafeaua de dimineata, de horoscopul care nu mi se potriveste aproape niciodata (cu toate astea il ascult si-l citesc, pe siteva site-uri chiar), de rimel, de parfum (corect este pluralul, caci nu ma pot hotari sa fiu dependenta de un singur miros). Si de afectiune. Si de oamenii pe care-i iubesc.

Cu toate astea, in unele zile singurele lucruri care ma fac sa zambesc sunt cafeaua si parfumul. Toate celelalte se volatilizeaza. Cred ca de vina e obisnuinta, monotonia, decorul tern si singuratatea. Nu stiu care dintre ele e cea mai periculoasa pentru minte, pentru sanatate, insa toate au efecte pe termen lung. Nocive. Si nu stiu sa se fi inventat vreun ceai sau vreo pastila care sa detoxifice organismul de oricare dintre ele, ca eu imi cumparam cinci baxuri, ca sa ma asigur ca nu raman in pana niciodata!

Asta nu inseamna ca uneori nu-mi face placere sa-mi petrec timpul in compania mea. Sa mergem la cumparaturi, sa citim, sa dansam, sa ne plimbam, sa sofam, sa privim un film bun ( a propos, a mai aparut vreun film bun in ultima vreme? Sa nu ziceti ca Avatar, ca ma ia durerea de ochi instantaneu. Ca-si amintesc de efectul 3D dat de ochelarii aia de eclipsa, care mi-au produs leziuni la nivelul nervilor. Grave. Plus de asta, eu nu sunt tocmai a SF person – a nu se intelege Super Fragile – asa ca filmu’ asta nu mi-a starnit niciun fel de stari). Am zis uneori…deci a se citi cu atentie.

Cel mai bine ma simt insa cand ii am alaturi pe cei dragi. Ma simt increzatoare. Si linistita. Pot sa stau ore in sir numai ascultandu-i cum vorbesc despre politica (pe care n-am inteles-o niciodata), despre cum se cresc copiii (pe care eu ii ador, in general. Maimu’, sa stii ca ma refer la tine acum si mi-esti tare draga cand ma intrebi ce ti-am adus), despre masini, carburatoare si bucse (aici sunt tata lor!! In schimb, acum pe bune, stiu cum arata un motoras de stergatoare), despre cum sa faci cusca cainelui (nu stiu cat iubesc eu cainii, stiu insa cat ma iubesc ei pe mine, nu-i asa, Yaris?), despre cum sa croiesti o rochie de petrecere (de obicei fac pe-a manechinul, desi nu sunt genul cu “spidery long legs” si nici cu talie de viespe. Uneori insa mai imi dau si cu presupusul in ale designului), despre cum sa intocmesti un plan de afaceri (aici mi-s buna!), despre cum sa organizezi o nunta (ma dau in vant dupa de-astea, desi, sincer, am cateva idei), despre pisici (dupa care ma topesc, sincer), despre criza economica (de cele mai multe ori intervin aici, pentru ca am cateva porniri criminale), despre iubire, tristeti, dezamagiri…Ma rog, astea ultimele, de obicei sunt domeniul meu, in sensul ca eu ma manifest cel mai mult la capitolele astea. Am predilectie…

Sunt dependenta de afectiunea lor si de ei. Uneori simt nevoia sa-i aud, pur si simplu. Sa stiu ca sunt bine. Alteori simt nevoia sa ma asculte ei pe mine (bine, recunosc, asta se intampla cel mai frecvent, dar ce sa-i fac daca sunt o cersetoare mica? Am nevoie sa fiu iubita). Numai sa ma asculte. Alteori le dau voie sa ma critice (v-am zis ca poate fi constructiv, nu?). Uneori ma simt bine numai daca impartim aceeasi incapere, chiar daca avem treburi diferite. Simt nevoia sa stiu ca e “cineva” cu mine.

Sunt cativa oameni care sunt ca oxigenul pentru mine. Nu pot sa traiesc fara ei. Si ei stiu asta…De asta cred ca functioneaza si telepatia, de cele mai multe ori. Sunt altii fara de care invat sa traiesc pentru ca mi-am impus. In timp am inteles ca nu tot ce straluceste e aur…Sunt unii atat de speciali pentru mine, incat daca fac sau spun vreo prostie, imi mananc plamanii si ficatii, cum sa dreg situatia. Sunt atatia care au zis si facut prostii, si nu s-au gandit o secunda cum ca m-ar fi deranjat. Pe astia incerc sa-i trec cu vederea…la urma urmei e problema mea ca am crezut ca sunt mai mult decat ce par a fi. Am un amic caruia simt nevoia sa-i zic “Buna dimineata” in fiecare zi si asa stiu ca ziua aceea n-a trecut in zadar.

Si mai am un om caruia ii spun mereu, in gand, “noapte buna” si mi-e aparent suficient…Caci fata de el incerc sa-mi vindec dependenta! Incerc…

Sunt dependenta de ei toti. De ei si de lucrurile care ma fac sa ma simt EU.

Nu stiu daca ma mai vindec, dar de acum asta e. Ma supun vietii…si regulilor ei nescrise.

Anunțuri

In spirit de Februarie

Ma bucur ca maine e ultima zi de ianurie. Nu ma prea dau  in vant dupa luna asta, in general. Mi se pare atat de lunga, friguroasa, incomoda….cu toate ca azi am avut o revelatie cand m-am uitat la ceas si la 17:20 era oarecum lumina afara, asa ca incet-incet cred ca o sa-mi revin din starea asta de amorteala. Dar cel mai mult si mai mult mi-a placut astazi cand am vazut primul buchetel de ghiocei pe anul asta! Am zambit si pentru o clipa n-am mai simtit frigul de ianuarie..

Nici februarie nu e tocmai luna care sa ma dezghete intru-totul, insa imi da putin curaj, pentru ca e scurta. Si pentru ca am niste oameni dragi care-si sarbatoresc ziua de nastere. Valentine’s Day nu este inclusa in dictionarul meu. Nici macar la neologisme. Pentru mine e o mare prostie sa mergi sa cumperi pernute in forma de inimioara, ciocolata in forma de inimioara, ursuleti, baloane, acadele si alte minunatii de astea prin care sa-i demonstrezi iubitului/iubitei cat inseamna el/ea pentru tine. Ca sa nu mai zic ca in seara aia pe toti ii gaseste mersul la restaurante, cofetarii, baruri, discoteci, mall-uri, de nu gasesti un loc sa bei un ceai sau sa-ti cumperi un sandwich, daca ti-e foame. Mai bine te duci flamand acasa, si-ti faci un ceai de tei (dar sa pui vreo doua-trei pliculete) sa-ti calmeze nervul ala care se zbate fara incetare intr-o stare de incertitudine: a luat-o lumea razna sau tu esti incapabil sa te adaptezi schimbarilor? Eu, una, sigur sunt incapabila sa inteleg semnificatia zilei de 14 februarie de cand ma stiu, asa ca, probabil, voi sta acasa anul asta. Ca sa nu ma mai impiedic in mall, sau pe strada, de atata iubireeeee!

Si as vrea sa va intreb daca in martie nu iubiti la fel de mult, daca in iulie nu puteti cina intr-un restaurant, nu puteti oferi cadouri care sa povesteasca despre iubirea voastra, daca totul sta doar intr-o singura zi a anului?

Cu toate astea, am doi oameni dragi, care pe 14 februarie isi sarbatoresc cei ‘jde ani de cand sunt impreuna! Ei sunt perfectiunea pentru mine. N-am intalnit niciodata in viata doi oameni care sa fie mai potriviti decat ei! Sunt suflete pereche…Anul trecut de ziua lor le-am scris cateva randuri, si vi le redau si voua, ca sa intelegeti ca se poate sa gasesti persoana “aia”, care sa-ti ofere tot ce ti-ai dorit vreodata, persoana “aia” pentru care esti totul: “nu stiu daca voi ati inventat iubirea, sau daca ati fost acolo cand s-au scris legile universului despre ce inseamna sa iubesti, sa fii alaturi de omul drag, sa daruiesti fara sa ceri nimic in schimb, sa traiesti cu tot sufletul fericirea, dezamagirea, suferinta si succesul celuilalt! Iar daca n-ati fost acolo, ati invatat lectia asta mult prea bine, incat puteti sa spuneti tuturor ce inseamna sa traiesti pentru omul de langa tine! Ce inseamna sa asculti cum bate inima celuilalt, si mai ales ce inseamna sa intelegi gandurile lui! Daca voi n-ati inventat iubirea, atunci voi stiti s-o traiti cel mai frumos! Si s-o aratati!

Prin voi am invatat ca daca exista in lume o forta, care poate sa depaseasca frica pe deplin, sa nimiceasca orice pericol, sa ramana nepasatoare la orice paguba pana si fata de moarte, aceasta forta este iubirea!”.

La multi ani, dragilor!  Voi sunteti „THE ONE” in mintea mea, la capitolul PERFECTIUNE. Si sincer nu stiu daca va exista cineva care sa va ia locul vreodata!

 La polul opus am un om la fel de drag (sau poate si mai drag) care se teme sa iubeasca. E un om cu un suflet atat de mare ca ar putea topi jumatate de Antarctica prin puterea si daruirea pe care le emana! E un om puternic, dar sensibil. Un om pe care daca nu l-ai cunoscut, ai deja o pierdere, pentru ca sinceritatea, calmul si determinarea lui iti pot deschide usi nebanuite. Si lui i-am scris, caci una din dorintele vietii mele (nu sunt nici ipocrita, nici patetica) este sa-l stiu fericit. Si impacat cu sine: „Sa traiesti nu este totul! Sa traiesti si sa fii fericit este absolutul! Si tu poti fi fericit, trebuie numai sa lasi deschisa poarta sufletului tau! Nimeni nu va putea patrunde acolo daca tu nu vrei! Stii..ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu…. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva! Tu esti o lume, un univers, insa fara iubire este un univers rece,  fara putere! Lasa-te iubit! Asa vei simti ce inseamna sa traiesti. La multi ani, si nu uita ca toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi!

 Niciodata nu mi-a placut sa trisez. Sau sa fiu ipocrita. De dragul unui om sau ca sa fac impresie. Nu prea stiu sa zambesc la comanda. Nu-mi iese niciodata linguseala. De asta nici n-o practic, pentru ca as fi penibila. Sunt un om sincer, desi sinceritatea mi-a fost atat prieten cat si dusman. Si le spun, din nou, toti oamenilor dragi mie, oamenilor fara de care nu pot sa zambesc ca eu traiesc in fiecare si prin fiecare dintre ei! Fericirea mea inseamna sa ii stiu  fericiti, multumiti, impacati cu ei insisi si cu viata! Nu, nu sunt o zeitate, nu sunt nici cinica… sunt doar un om care iubeste ideea de iubire! De asta traiesc intens. Nu stiu de ce am iubit vreodata ceva sau pe cineva, insa stiu ca acel ceva sau cineva a meritat sa fie iubit! A meritat tot zbuciumul meu si tot plansul meu! A meritat sa traiesc pentru el! Intotdeauna am ales sa traiesc pentru cineva, sau pentru ceva! Asta e puterea vietii mele! Asta e secretul meu..si acum il stiti! Si totusi, nu ma dau batuta! La capatul drumului, ceva sau cineva ma asteapta. Si chiar de imi va lua mult prea mult sa ajung acolo, voi merge! Sigur ma asteapta…..

Am scris in spiritul lui februarie…Sa nu ma blamati ca am avut un moment de ratacire. Asta nu inseamna ca am sa cumpar inimioare de plus vreodata de 14 februarie!

Pentru simplul motiv ca eu nu am o zi, o singura zi in care spun „te iubesc”…

Despre iubire. Si barbati

Astazi am chef sa scriu despre dragoste, ca sa stiti cum ca sunt la curent cu termenul asta. Si cu definitia de dictionar. Si cu ceea ce implica el. Stiu ca fiecare iubeste in felul lui, se consuma in felul lui, traieste la o anumita intensitate, dar mai ales intelege iubirea intr-un anume mod. N-avem cum sa traim si sa iubim toti la fel, ca ar fi groaznic, nu de alta dar cine ar mai scrie poezii? Cine ar mai scrie povesti de dragoste dintr-alea mistuitoare de adormi sfasiind perna in brate, de durere ca X nu o iubeste pe Y? Cine ar mai face filmele alea in care dragostea e asa de puternica, incat nici macar scufundarea Titanicului n-o poate dobori? Da, stiu, o sa ziceti ca multe sunt povesti, ca e doar strategie de marketing ca sa obtii Premii Oscar/Pulitzer, respectiv sa-si ingrasi contul cu ceva “meleoane”. De acord, pana la un punct.. Caci, cine nu-si doreste o poveste de asta devastator de frumoasa, in care ea, printesa, dupa sute de ani, isi intalneste printul, si traiesc fericiti pana la adanci batraneti? Sau ma rog, forever, ca doar s-a scris “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”…

Nici eu nu fac nota discordanta. De ce as face? Fiecare femeie are dreptul sa viseze ca intr-o zi o sa isi gaseasca jumatatea si ca o sa fie fericita! Sau macar multumita. Ca fericirea e o stare pe care cu greu o poti atinge. Dar cred ca tocmai de asta se merita sa te zbati pentru ea! Cu barbatii sta altfel, zic eu. Nu stiu daca am cunoscut cinci barbati pana acum care stiu ce inseamna sa iubeasca! Cu tot ce inseamna termenul asta! Pe cuvant, daca stiu, si am pretentia ca am mai “facut studiu de caz” in stanga si in dreapta pe iubiti, amanti, prieteni, amici, tovarasi sau pur si simplu barbati. Cam greu, va spun sincer.

Cei mai multi dintre ei confunda “iubirea” cu “obisnuinta”, caci dupa ei iubesc o femeie pentru ca-i face mancare buna, pentru ca-i apreteaza camasile de se taie in guler, pentru ca-l lasa sa se uite la meciul de fotobal preferat (nu stiu de ce am folosit singularul!!!), pentru ca n-are nicio problema ca ea tre’ sa duca si gunoiul, sa-i puna si masa, sa-l gadile cand are febra si are toti dracii din lume adunati in el! Asa fac unii..

Altii confunda “iubirea” cu “sexul”. Adica femeia aia nu e buna de stat cu ea, daca nu accepta sa stea in pozitia “Lingurita”, “Lotus”, “Copac”, “Capra”, “Ancora”, “Andromaca” (asta e tare!!!!! Nu stiu de unde naiba se iau numele astea, pe bune) sau alte cateva zeci pe care le gasiti cat e internetu’ de mare, ca vorba aia, sexu’ se vinde bine!

Altii confunda “iubirea” cu “respectul”. Nu-i tocmai rau, caci respectul e un sentiment nobil, pe care prea putini barbati il mai nutresc astazi. Si cred ei ca o iubesc pe femeia aia, numai pentru ca i-a nascut si crescut vreo trei copii, pentru ca o respecta pe maica-sa (a se citi soacra) si accepta sa faca maioneza pentru salata de boeuf impreuna, sau, mai ales, isi schimba retete de tort, pentru ca ii respecta intimitatea si jobul, astfel incat nu-l intreaba, cand el se intoarce de la serviciu, pe la o jumate de noapte daca de vina e delegatia din China sau seful care l-a chinuit puternic cu niste rapoarte.

Altii confunda “iubirea” cu “atractia fizica”. Ca sa va dati seama cam cat am putea noi sa iubim si sa nu ne dam seama!! Si uite asa se gandesc ei ca o iubesc pe A pentru ca e blonda cu parul lung (sau bruneta, cu parul lung, ca sa nu-mi atrag aversiuni inca de pe acum), pentru ca are picioare lungi, pentru ca se imbraca ultra chic, pentru ca e tot timpul aranjata, machiata, etc.

Si uite asa, cei mai multi se trezesc ca sunt cu o femeie numai pentru ca indeplineste unele din functiile de mai sus. Caci daca le indeplineste pe toate in acelasi timp, e perfecta! Sau are peste 30 de ani si e singura! Sau s-a inscris la vreun concurs care are o miza de 100 milioane de euro, si vrea musai sa castige!

Marturisesc ca am fost putin dezamagita sa descopar ce-si doresc unii barbati. Sincer. Pentru ca nicio femeie, oricat de femeie ar fi ea, nu ar trebui sa renunte la EA, la dorintele si la placerile ei, doar pentru a-i face pe plac unui barbat (culmea e ca sunt de acord si cu reciproca), doar pentru a nu fi singura.

Am un amic care cauta in zari albastre nu stiu ce minunata femeie care sa-i stea lui alaturi (desi are una acasa, care sincer, nu stiu cum rezista alaturi de el, daca nu punem in ecuatie faptul ca nu e tocmai de lepadat prin prisma situatiei sale materiale) si sa-l iubeasca si sa-l respecte indiferent ce ar face! Si cauta si umbla si experimenteaza..si tot acasa se intoarce! I-am zis asta si n-a vrut sa recunoasca. N-a vrut sa recunoasca ca n-o sa mai gaseasca o alta femeie care sa-l iubeasca cum il iubeste ea, care il suporta in ciuda nenumaratelor lui iesiri, care accepta sa-l aibe doar in week-enduri (ca in restul saptamanii e prea ocupat “cu el” sau “cu altele”, ca sa-si mai aminteasca si de ea), care ii este alaturi de ceva vreme incoace. Si dupa ce mi-a tocat marunt creierii si incerca sa ma convinga cum ca el nu mai vrea sa se duca acasa, ca relatia lui e pe sfarsite, numai ce aud ca se insoara! Bravo tie, mai baiete, ca te-ai desteptat! Si ca ai inteles ca ceea ce cauti tu NU EXISTA decat in mintea ta! Bravo tie si pacat de ea! Pentru ca in adancul sufletului stiu ca o sa vina o zi cand o sa-si dea seama ca ai stat cu ea doar de convenienta! Ca ea a dat aproape totul pentru tine (nu stiu daca e cineva care da chiar totul-totul, desi zic unii ca se sinucid din dragoste; eu zic ca au alte probleme psihice nedescoperite la timp) si aproape ca n-a mai interesat-o ce pierde (am zis ca nu vorbim de partea materiala, da?).

Dar sunt si cativa barbati care stiu sa iubeasca – chiar daca putini la numar si unii trecuti de o varsta. Stiu sa iubeasca o femeie pentru ceea ce este ea! Pentru cum gandeste, pentru cum traieste, pentru ca exista! Si pe astia ii admir. Sincer. Pentru ca datorita lor nu-ti pierzi speranta ca mai si tu o sansa sa intalnesti un astfel de specimen. Extrem de rar, ce-i drept. Dar le multumesc ca exista. Si datorita lor (v-am zis ca nu trec de cinci, nu?) ma simt altfel. In preajma lor ma simt femeie…

Din exces de devotament

In ultima vreme sunt putin mai linistita. Nu ca mi-as fi dorit asta, pentru ca firea mea nu poate fi una statica, insa circumstantele au impus asta. Si daca tot mi-am gasit timp de mine, ceea ce cu greu am reusit in viata mea (tinand cont ca fiecare minut e planificat, totul tine de un program si de un timing, nelansand nimic la voia intamplarii) am incercat sa-mi pun gandurile in ordine. Cred insa ca mi-ar fi fost mai simplu sa fac curatenie, sa ma apuc de varuit, sau lucruri de astea practice, decat sa fac ordine in ganduri! Asta e munca, nu gluma…

Mi-a prins bine, insa, pentru ca astfel incep sa inteleg si eu (nitel cam tarziu, dar asta nu mai are importanta de acum) ca nu totul inseamna munca. Birou. Ore petrecute pe scaun in fata calculatorului. Sute de calcule, tabele, socoteli, proiecte, planuri. Ma doare ficatul instantaneu, numai cat imi amintesc de orele, zilele, saptamanile, anii pe care mi le-am petrecut muncind. Fara oprire. Nu stiam niciodata cand e sambata, decat ca imi dadeam seama ca e ziua de piata. Duminica nu facea parte din weekend, pentru ca ma prindea adesea la birou. Si stiti de ce? Pentru ca n-am stiut sa zic niciodata “NU”. Mi se parea o rusine din partea mea sa zic ca “nu pot”, “nu am timp”, “sunt in vizita” sau “sunt la cumparaturi”. Era de neconceput! Eu trebuia sa fiu intotdeauna disponibila! Intotdeauna! Daca imi luam vacanta o saptamana (fereasca Dumnezeu de mai mult, imi cadea greu la stomac) aveam grija sa nu-mi inchid telefoanele, sa raspund oricand la solicitari, ba mai mult de atat, sunam aproape zilnic sa intreb ce se mai intampla in lipsa mea (mi-a zis cineva odata, si m-a durut cam tare, ca nimeni nu este de neinlocuit, insa n-am vrut sa accept asa ceva, crezand ca lumea se va narui daca eu nu voi fi acolo, daca nu voi randui treburile zilnice…si am gresit). Acum, cand ma uit in urma, nu pot nici macar sa ma distrez pe seama prostiei mele (cum nu pot nici sa urlu, ca n-are rost sa plang pe laptele varsat) insa pot sa rationez.

Ma intreb cum puteam atunci sa uit de mine, sa nu ma intereseze absolut nimic din tot ceea ce ma inconjura? Traiam doar ca sa muncesc. La infinit. Pana la epuizare. Desi niciodata nu ziceam ca sunt obosita. Asta pentru ca nici nu mai simteam oboseala. Eram ca un robot de ala de care vedeti prin filmele noii generatii care face totul conform manualului cu instructiuni de folosire. Nu mi-aduc aminte sa fi citit o carte in patru ani jumatate. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut un film la cinematograf. Nu-mi aduc aminte sa fi stat mai mult de o ora la cumparaturi. Pentru mine. Nu-mi aduc aminte sa fi avut o intalnire cu fetele care sa depaseasca o ora – doua, maxim, pentru ca atat era planificat. Nu-mi aduc aminte sa fi stat o duminica in pat, asa, sa uit de mine si sa chinui telecomanda, in incercarea de a gasi vreun film siropos care sa ma binedispuna. Insa imi aduc aminte ca eram mai tot timpul nevrotica. Afurisita. Fara rabdare si mai ales fara timp liber. Imi aduc aminte ca faceam totul ca la carte, in parametri stabiliti. Imi aduc aminte ca nu mai vroiam sa dorm noaptea. Imi aduc aminte ca eram mereu stresata. Imi aduc aminte ca nu-mi mai amintesc nimic din anii astia. Decat ca am muncit. Ca uitasem sa fiu sotie. Ca uitasem sa fiu femeie. Ca uitasem sa fiu eu.

Acum, de ceva vreme incoace, mi-am reamintit totul, de parca vraja a disparut si eu am reinceput sa traiesc. Insa unele sunt doar franturi.

Acum stiu sa citesc si-mi place si mai mult decat atat, imi gasesc si timp pentru asta. Acum am chef sa vad un film. Imi place sa hoinaresc prin magazine, chiar daca de multa ori fac doar o sesiune de “privit”. Imi place sa stau in pat, duminica, sa citesc o revista, sa ma uit la un film sau pur si simplu sa lenevesc. Imi place sa-mi fac timp pentru mine si sa mi-l petrec in felul meu.

Am invatat sa spun “NU”. Am inteles ca daca oricine poate fi inlocuit, nu are sens sa insist si sa bat din picioare, caci LOCUL  meu nu-mi apartine mie, in exclusivitate. Stiu DOAR ca daca vei vrea sa ma inlocuiesti, vei plati si mai mult si va trebui sa gasesti trei oameni, nu unul! Asta e rezultatul miilor de ore in care am crezut ca devotamentul excesiv si dependenta de munca ma vor aduce pe culmi! Numai ca n-am stiut ca unele “culmi” sunt “culmea culmilor”!

Ca aceea de zice ca “alergi de unul singur si iesi pe locul doi” sau si mai si culmea lacomiei „sa mananci bataie si sa nu te saturi”.

Eh…noroc ca zilele astea am avut timp mai mult sa ma gandesc si la asta. Ca astfel constientizez, a mia oara cred, ca nimic nu e pentru totdeauna si ca toate trec. Dar mai ales timpul…

Si imi spun ca n-am sa mai las nimic sa treaca pe langa mine! Nimic din ce-mi place! Nimic din ce-mi da curaj. Putere. Incredere. Credinta. Caci la vointa nu ma bate nimeni!

Din nevoie de socializare…

Zilele trecute am fost invitata sa socializez, nu de alta dar trece timpul si uit sa-mi mai experimentez latura adolescentina, macar acum daca la timpul ei nu aveam chemari de astea. Si uite asa, intr-o noapte geroasa de sambata, de aia in care iti ingheata si tocurile cizmelor, de ti se pare atunci cand mergi ca zapada s-a transformat instantaneu in ciment, am iesit in lume.

Un minunat “loc de pierzanie”… a timpului, auzului, mirosului, dar si a catorva kilograme in plus, daca esti dispus sa te zbantui pana la epuizare. Si uite-asa, cu aproape toate simturile atrofiate, nu-ti mai ramane decat sa te desfasori intr-un cotidian care traieste dupa propriile-i reguli. Si regulamente.

Care constau in: culoarea si gradatia din pahar, lungimea si latimea fustitei, inaltimea tocurilor, indrazneala cu care iti dezgolesti trupul – ca altfel n-ai cum sa iesi in evidenta neam intr-un club – , nonsalanta cu care te pupi cu toata lumea (ca de’, toata lumea se cunoaste cu toata lumea) si evident toate traznaile si abtibildurile pe care le porti la gat, in urechi, pe maini si in toate locurile mai mult sau mai putin accesibile publicului, ca semn distinctiv si mai ales ca sa le oferi motive de barfa/comentarii/laude tuturor non-prietenilor. Daca ai in palmares toate cele de mai sus, e foarte simplu si evident, necesar, sa fii frivola din cale-afara si cu un tupeu frate cu disperarea, intr-un moment de ratacire – sau de meditatie, ca n-am reusit sa inteleg, inca, ce anume elibereaza hormonu’ asta – iti urci slaninutele pe tejgheaua barului si te misti lasciv (adica asa crezi tu, ca noi nu putem decat sa credem ca ai niste frustrari invers proportionale cu lungimea fustitei pe care ne-o etalezi, sau ma rog, pulover, ce-o fi el, ca de-acum oricum nu mai conteaza) aruncandu-ti din cand in cand cate un ochi la “publicul” captiv in propria-i incercare de evadare din cotidian.

N-am mai vazut de mult ceva mai oripilant pentru ochii si pentru jugulara mea, care se zbatea incrancenata (cred ca si din cauza fumului pe care nu mai reuseam sa-l inspir) si tensionata de marimea atrocitatilor la care o supuneam. Si de parca imaginea unei singure femei care se ridiculizeaza nu e suficienta, vad cum la un moment dat numarul asa-ziselor animatoare creste la doua, trei…fiecare mai dezinvolta, mai suncoasa, mai lasciva…Mi-am chinuit vreo doua ore retina, mintea, stomacul si plamanii, dar am cedat la un moment dat, pentru ca mi-am dat seama ca nu mai pot! Si oricat as fi incercat sa fac abstractie de ce e in jurul meu, de aburii alcoolului, de oxigenul emanat de cele cateva zeci de tigari aprinse la unison si mai ales de decibelii din boxe (desi trebuie sa recunosc ca muzica era pe gustul meu, ca era de pe vremea mea, muzica de aia ale carei versuri poti sa le fredonezi si pe care poti sa o dansezi cu tot corpul si nu doar cu degetele, asa cum sunt cateva zeci de piese din zilele noastre, pe care poti doar sa le aduni pe un CD si sa le asculti in masina in zilele astea in care stai vreo 15 minute sa se incalzeasca motorul sau cand ai momente in care nu vrei sa-ti mai auzi mintile si preferi sa asculti un bass la refuz) si mai ales, de mine, n-am reusit. Se pare ca timpurile astea nu mi se potrivesc acum, cum nu mi se potriveau nici acum zece-cincisprezece ani..

M-am intors acasa cam sleita si de frig si de puteri, cu acelasi gand pe care mi-l reprim de fiecare data cand mai apare vreo chermeza de asta pe care n-as prea vrea sa o ratez, doar-doar am sa ma integrez si eu odata si-odata in lumea asta care-si permite orice, care n-are teama de nimic, care n-are nicio frustrare, care traieste doar pentru a socializa…

Mda, dezarmant sau nu, adevarul este ca a cam trecut vremea mea…

Despre 30

Saptamana trecuta am citit o carte, pe care o am pe noptiera de vreo doua luni..Da, stiu, mi-a cam luat ceva sa ma apuc de citit, dar si cand m-am apucat, nu m-am lasat pana nu am terminat-o!

Nu e o carte de capatai, asa cum probabil va asteptati. N-am citit nici Coelho, cu toate invataturile lui despre viata, n-am citit nici vreo carte care sa fi primit Nobel pentru literatura, n-am citit nici Biblia (insa pentru asta sa stiti ca ma simt prost, dar imi spun de fiecare data cand imi cade in mana ca o sa vina o zi cand am sa citesc mai mult de scrisoarea lui David catre corinteni), nici vreo carte de aceea din seria aceea „Self Help”, care sa ma indrume sa fiu mai desteapta, mai organizata, sa fiu o super business woman, sau cum sa nu ma paraseasca barbatul (in cazul in care n-a facut-o deja), cum sa devin o bomba sexy, cum sa nu fiu intruziva, egocentrista, intotdeauna la moda, stilata sau mai stiu eu ce alte minuni ale „devenirii unei femei de exceptie” (de parca a  fi numai femeie nu e suficient de greu uneori). Nu, nu am citit nimic din toate astea, desi niste invataminte sunt oricand binevenite. Am citit o carte in care o femeie (speram, femeie, desi mi-e greu sa cred ca un barbat poate sa cunoasca atat de bine gandirea si trairile unei femei) isi povesteste, fara pudoare, fara sentimentul implicit al temerii de comentarii mai mult sau mai putin ortodoxe,  aventuri intime, ganduri, sentimente… Si asta mi-a placut. Mi-a placut ca a avut curajul asta! Sa scrie despre ea! Despre ce simte in fiecare dimineata cand se trezeste, despre ce simte atunci cand e Craciun si n-are cu cine sa impodobeasca un brad (desi asteapta intotdeauna telefonul sa sune), despre ce simte atunci cand iubeste…Da, asta m-a determinat sa scriu. Desi dintotdeauna am avut dorinta asta… si uite ca m-am hotarat sa o ridic de la stadiul de dorinta si sa-i dau viata…Daca am face asa cu macar jumate din ceea ce visam, cred ca totul ar deveni mai usor de atins!

Al doilea motiv pentru care m-am hotarat este unul mai simplist, aparent..Anul asta implinesc 30 (sa nu ziceti multi inainte sau la multi ani de pe acum, ca se zice ca aduce ghinion!) si sa stiti ca e adevat, intr-un fel, ca schimbatul prefixului, in general vorbind, genereaza niste modificari – care nu stiu daca au de-a face cu ADN-ul-, refulari, sau cum vreti sa le mai ziceti. Si ca sa sustin aceasta teorie, care in strafunduri e mai puternica si mai verosimila decat toate teoriile matematicilor, fizicilor sau altor stiinte reale, o sa scriu. Despre tot ce ma face sa ma simt femeie. Despre tot ce-mi da putere. Despre tot ce ma naruie. Despre tot ce m-a adus la 30 si tot ce ma va duce mai departe…

Despre asta este 30…

Hello world!

Bine v-am gasit!

Asta e un fel de welcome pentru voi, cei care „ma cititi”! Sa nu se inteleaga cumva „ma citati”, pentru ca nu ma cred niciun Creanga sau Stanescu al literaturii! Ma rog…mai e pana cand scrierile mele se vor putea intitula „literatura”. Dar asta nu ma impiedica sa scriu, caci o fac pentru mine, mai intai de toate. E o forma de eliberare, de cunoastere si de recunoastere. A mea. A lumii in care traiesc.