Dimineata mea perfecta

Azi m-am trezit nevrotica. In ultima vreme vad ca se intampla cam des asta. Nu ca pe parcursul zilei as dezvolta alte simturi…
E adevarat ca mi-e ciuda pe mine, insa nici nu ma pot impulsiona sa fiu putin mai pasnica, mai altruista, mai cumpatata.
Daca reusesc sa-mi dezvolt un simt nou, promit sa va spun, momentan insa ma chinui sa le gestionez pe astea pe care le am. Am insa si cateva “boli” incurabile, ca alea in care te bucuri ca nu esti singurul nevrotic din lume, ca descoperi multi alti tampi (ma rog, asta nu stiu cat imi mai foloseste in ultima vreme cand nici eu nu stiu in ce categorie ma situez).
Mi-a spus cineva azi, in incercarea de a ma scoate din starile astea convulsorii sa scriu cum vad eu o dimineata perfecta. Si chiar am cazut pe ganduri…stiu eu oare cum as vrea sa ma trezesc sau ce anume m-ar binedispune? Realizez asa ca cele mai simple lucruri care ne caracterizeaza, pe care le facem ca un automatism nu mai prezinta niciun interes si asta pentru ca noi nu le mai acordam niciun fel de atentie. Shame on me! Si chiar asa gandesc! Asta pentru ca nu ma mai gandesc la lucrurile care imi fac placere, care imi aduceau un zambet…Sa nu carecumva sa credeti ca incep acum sa zic cum ca dimineta perfecta e aia in care barbatul iubit aduce cafea si nu stiu ce floare si pup si alea-alea, in cearsafuri de matase…Nu, departe de mine gandul asta! Dimineata pe care eu o vad perfecta acum este cea in care ma trezesc multumita de mine, in care ma simt bine in pielea mea, in care zambesc si fredonez cate o melodie (a propos am zeci de dimineti cand ma trezesc fredonand cate o melodie, de fiecare data alta) in timp ce-mi fac cafeaua. Mi-ar placea sa savurez licoarea mea magica de dimineata, in timp ce foiesc enervant de lenes telecomanda, pentru a gasi un program la care sa aflu vremea (nu ca asta ar fi greu in zilele noastre cand toata lumea are alocate cate 10 minute acestui lucru), sa mai ascult absenta cate o nazdravanie, sa privesc pe geam, sa ma gandesc. La mine. Eu imi sunt cea mai buna companie dimineata, pentru ca in compania mea imi petrec 97% dintre dimineti. Celalalt procentaj e marja de eroare pentru diminetile cand ma trezesc la pranz (si asta se intampla de regula pe 1 ianuarie, pe 13/14 iulie, poate inca de vreo 5-6 ori, in functie de apetitul meu crescut de culturalizare prin cluburi sau pur si simplu la prieteni, la o bere/suc/cafea/apa..). Deci daca ati avut alte senzatii, sa stiti ca v-ati inselat si asta pentru ca in diminetile la care v-ati gandit voi nu ma trezesc! Asta pentru ca nu reusesc sa adorm…

Altcineva mi-a sugerat sa scriu despre ceva pozitiv. Asta cred ca e cel mai greu! De fapt nu stiu daca m-am exprimat bine: adica daca trebuia sa scriu despre ceva pozitiv sau pur si simplu sa scriu pozitiv! Varianta 2 e in neconcordanta cu firea mea non-pozitiva! Asta nu inseamna ca nu am si momente de ratacire cand chiar am puterea sa vad partea plina a paharului. Gol.

Pot doar sa reproduc ceva ce mi s-a spus astazi si care a sunat atat de bine ca am rosit! Eu, care nu rosesc niciodata! Asta e chiar culmea culmilor! Mi-a spus cineva ca “daca as fi o carte de buzunar, m-ar citi in permanenta”. Cred ca era implicita si treaba cum ca as “apartine” buzunarului cu pricina, si asta a fost o remarca ce mi-a smuls nu un zambet, ci un zambet dintr-ala cu toata privirea! Ii multumesc domnului respectiv, pentru ca desi era trecut de pranz, replica asta mi-a creat “o dimineata minunata”.

Tot din seria asta, mi-am mai amintit o remarca ce m-a indoiosat. Un om tare drag mie, care ma cearta si ma lauda in acelasi timp intr-un stil pe care incep sa-l pricep de acum (cam tarziu, stiu, da’ el stie ca mi-am dat silinta si pana acum) mi-a spus zilele trecute ca “se bucura ca ma are” (a se intelege exact ce trebuie, pentru ca avem un context familial la mijloc, da?) si era atat de sincer cum rar l-am vazut. Venind de la un om ca el, mi-a patruns ca unsa la suflet!

Si cred ca daca imi fortez putin neuronul pot sa mai adaug cateva remarci frumoase care mi-au inseninat ultimele dimineti/amiezi/seri! Asta inseamna ca nu sunt indezirabila si ca tot pozitivismul acela de care vorbea cineva sta numai in mine. In noi. Si n-ar trebui sa asteptam sa ni se spuna, sa ni se arate, sa ni se….ar trebui sa gasim in noi puterea de a spune, de a arata, de a sustine, de a incuraja!
E mare lucru sa ai oameni ca cei despre care va spun eu, insa sunt si momente cand si ei au nevoie de incurajari. Sau mai mult decat atat, sunt momente in care ei nu ne vor mai spune astea, pentru ca vor considera ca suntem constienti de sentimentele lor! Suntem, dar niciodata nu e suficient!
Incerc sa ma educ si imi spun de fiecare data sa nu mai astept cuvinte frumoase pentru a-mi smulge un zambet. Cred ca pot si inca foarte bine sa-mi creez lumea mea, in care pot sa fiu si asa, si asa…si in toate felurile in care sa ma simt multumita.

Si mai e ceva care imi da stari pozitive, pe langa toate astea: o cafea buna (nu neg ca daca mai e si in compania unui om drag, devine si mai buna si poate dezvolta proprietati energizante instant. Energizante, nu excitante am spus!), un parfum anume si primavara care se apropie!

Anunțuri

Sunt roman! Dar ma tratez!


In ultima vreme mi-au descoperit multiple valente: de la gospodina la scriitoare (asa-mi place sa cred despre mine), de la electrician la femeie de casa, de la profesoara de engleza la culegator de folclor. Imi ies destul de bine si chestiile astea de business, cititul in stele, ma pricep sa fiu si dadaca (pana la un punct, evident), copilot si ingrijitoare de zebre (la pasarile cu pricina ma refer). Ma pricep sa cos. Nasturi. Sa fac santuri pentru rasadurile de vinete si ardei. Sa citesc o carte de la coada la capat. Nu pot sa fiu depanator, instalator, nu stiu sa schimb o roata la masina, nu stiu la ce folosesc toate cheile din trusa magica. Nu ma pricep la varuit prea bine, nu stiu sa schimb o butelie si nici n-am de gand sa invat, nu stiu sa pun ventuze. Nici mamaliga nu-mi iese intotdeauna. Cel mai greu, insa, in ultima vreme, mi-e sa inteleg conform carei teoreme matematice numarul facturilor se tripleaza de la o luna la alta. De cheltuieli nu mai zic…cred ca au o formula prin care se combina, se calculeaza patratul patratului (n-am auzit nimic de vreun radical, zau!!). Si asta zilnic.

Sunt sigura ca asta vi se intampla tuturor si daca exista o limita a suportabilitatii, am depasit-o de mult cu totii. Eu de exemplu, pana acu’ ceva vreme, eram de-un patriotism enervant. Sustineam sus si tare ca eu nu voi pleca niciodata din tara asta, ca eu inca mai cred(eam) ca si aici se poate face cate ceva, ca si aici se poate reusi, ca si aici inca mai ai sanse sa traiesti o viata decenta. N-as fi avut nici cea mai mica intentie sa gandesc ca as putea pleca din tara noastra, cand aici e pamantul fagaduintelor? Mai nou al fagaduintelor ca vom muri usor, da’ repede. Ca altceva nu reusesc sa inteleg din toate dezbaterile astea dementiale de pe toate minunatele programe (cu exceptia a vreo doua trei, care au numai un anumit gen de filme sau de emisiuni de interes national). Si daca asta este cadoul ce ni se pregateste noua, oamenilor care avem si dorinta si putere de munca, m-am hotarat sa-mi tradez nationalismul si sa aplic pentru posturi in afara acestui taram de vis. Ca in final am inteles si eu, ca multi dintre voi, ca daca nu pupi si nu s..pupi, n-ai nicio sansa de un viitor sigur, curat, bun in tara asta. Bun, e adevarat, ca eu…cu calificativele mele de mai sus, oare ce m-as pricepe sa fac? Sa ma mai perfectionez nitel si dupa aia sa ridic pretentii, nu?

Ma uit in jur si vad ca multi dintre oamenii care stiu ce vor de la ei si de la viata, au ales sa plece. Au ales sa riste si sa lase in urma totul, pentru ca stiu ca oriunde in lumea asta vor fi respectati, motivati, dar mai ales sustinuti. Oriunde, insa nu si aici. N-am inteles inca de ce nu putem avea si noi o tara a noastra in care sa ne dorim sa traim si sa ne bucuram ca suntem ceea ce suntem!

Externalizez putin discutia si o sa fac o comparatie cu o natie despre care mai stiu cate ceva prin prisma ultimilor ani din viata asta: israelieni sau evrei, zice-ti-le cum vreti! Stim cu totii ceea ce se zice, cum ca ei conduc lumea, si cred ca stim si de ce: pentru ca au un fler aparte, pentru ca au un simt in plus fata de noi, celelalte natii! Nu numai ca au fost in stare sa-si “construiasca” o tara a lor (atat de mica, ca poti ajunge usor dintr-o parte in cealalta in 10 ore), dar au cladit o tara atat de frumoasa, de care sunt atat de atasati si pe care ti-e drag sa o privesti. Mi-e ciuda ca ei au in sange puterea asta de a o lua de la capat oriunde, de a construi din rahat bici si sa si pocneasca, mi-e ciuda ca ei intre ei stiu sa se sustina, sa se ajute la nevoie (bine, e adevarat, ca stiu si partea urata, dar asta e, nu suntem oare toti la fel?!) si ca stiu sa exploateze orice, dar absolut orice in favoarea lor! N-ai sa vezi niciun evreu care sa cedeze, care sa-si paraseasca tara pentru ca nu-i ofera, ca nu face, ca nu drege!! Nuuu…ei aleg sa plece, sa populeze orice alt capat de lume si sa il conduca in stilul lor propriu!

Am un nerv numai cat ma gandesc ( a propos, de azi incepand, am un nerv in minus, pentru ca am ales sa ma dispensez de unul dintre ei, nu de alta dar imi manca ficatul de durere, si uite asa azi am avut o zi in care am fost calma. Stiu, nici mie nu-mi vine sa cred) ca noi n-o sa fim niciodata in niciunul din sensuri la fel ca ei sau ca alte natii de pe mapamondul asta. Noi nu stim sa tinem la ce-i al nostru, noi nu stim sa ne motivam oamenii, noi nu stim sa facem lucrurile ca la carte. A propos de asta, ma intrebam zilele trecute daca Romania e cumva singura tara din lume in care ninge, nu de alta dar dupa fiecare iarna, strazile noastre sunt din ce in ce mai sparte, si ma intrebam daca oamenii nostri au vreo tehnologie aparte prin care fac compositul la asfalt (o parte material, doua parti apa de ploaie), ca vad ca numai la noi are o textura unica! In concluzie, cred ca intra-adevar, Romania este singura tara in care ninge! Ca ma indoiesc ca nu detinem noi tehnologii de nivel european, mondial…in toate domeniile, sincer, vorbind.
Ma mai intreb, tot despre tara noastra, care sunt criteriile de selectie la un interviu, ca nici asta n-am reusit sa inteleg, cum de altfel am dubii ca joburile postate pe internet isi gasesc oamenii potriviti (cum naiba sa-i mai gaseasca daca toti au emigrat in Canada?). Bine, am aceleasi intrebari legate si de absolventii de licee, universitati, insa de acum nu mai conteaza, ca oricum avem numai genii in tara asta. Nedescoperite. Nu inteleg nici de ce moneda nationala este leul daca totul se plateste in euro!

N-am inteles cum se calculeaza gigacaloria, de ce trebuie sa cumparam rovigneta, de ce avem mai multe taxe si impozite decat litere are alfabetul: romanesc si chinezesc la un loc. Nu inteleg de ce parintii mei, dupa ce au muncit o suta de ani, nu vor beneficia de o pensie demna de toate oasele rupte si de toti nervii consumati, epuizati, pentru si in favoarea tarii asteia, de ce bunicii mei trebuie sa-si vanda sufletul sa-si cumpere o pastila, dupa alti o suta de ani munciti, petrecuti in razboaie. Unde naiba e Vlad Tepes, Mihai Viteazul sau Mircea cel Batran, acum cand avem nevoie de ei? Numai ca acum n-am avea nevoie de ajutorul lor sa ne lupatam cu turci sau cu alte natii, ci sa ne faca lumina in tara noastra! Asta in care toata lumea s-a tampit de cap, ca poarta numai violet, ca nu stiu ce puteri cica are (ma intreb de ce n-a purtat niciunul cravata verde pana acum? E vreun semn de legare la glie? Sau verdele n-are puteri fantasmagorice?)

Am obosit sa schimb si canalele TV. Pe bune. Eu nu-s vreo pretioasa, asa ca n-am cum sa inteleg toate diamantele din tara asta (fara sa fac aluzie la cineva aparte), m-am saturat sa vad cate accidente au loc zilnic, cate crime si alte porcarii de astea se intampla! Acum, intreb si eu asa retoric: cam asta e tot ce trebuie noi sa stim? Numai asta se intampla in tara asta?

Ei, si cum naiba sa nu vrei sa emigrezi? E adevarat ca si aia, saracii se intreaba la un moment dat de ce toata lumea din tara asta vrea sa plece oriunde in alta parte si n-o sa ne mai primeasca. O sa ajunga ca toti oamenii cu drept de vot din tara asta sa trimita cate o urna din fiecare stat al lumii, si uite asa numaratoarea voturilor se va face intr-un an! Daca mai punem in calcul si posibilitatile de fraudare, cred ca mai punem inca un an. Cu alte cuvinte, mandatele se vor injumatati. Ca si populatia de altfel. Si e si firesc asa..matematic vorbind!

Daca plec, promit ca ma voi intoarce. In vizita. Sa revad cateva orase de care m-am atasat si cateva locuri care m-au fascinat. Pentru ca astea exista in tara asta! Locuri frumoase, unice…

Pana una alta ma duc sa mai exersez cateva talente! Sa nu ma fac de ras pe acolo unde-oi ajunge!

Sa incep cu schimbatul rotii? Sau cu mamaliga?

Poveste de dragoste

O zi ploioasa. Plictisitor si enervant de urata. Ma trezisem de ceva vreme si ma uitam pe fereastra. Privelistea din fata mea era una de sfarsit de toamna. Copaci goi, murdari de-a dreptul, strazi ude, case posomorate si o biserica cu o curte impresionant de mare si de frumoasa. Era un peisaj de ilustrata postala. Biserica parca era rupta dintr-o poveste de demult, pentru ca era ca o fortareata: atat de bine tainuta de gradina frumoasa, incredibil de frumoasa. Nici tipenie de om. Desi slujbe se tin in fiecare zi. E ca si cum toata lumea se ruga in soapta, in taina, sau pur si simplu venea sa-si auda gandurile. Vremea mohorata insa ii dadea un aer aparte bisericii, apasator si totusi de usurare. Am privit-o cateva minute, incercand sa imi deslusesc gandurile si sa-mi dau seama daca sunt in stare sa ies, sa ma plimb. Mi-am savurat cafeaua pe indelete si am admirat picturile atat de atipice, de colorate, ce mi se infatisau. Fiecare spunea ceva, desi culorile erau atat de tari, de rigide la prima vedere. Cu timpul am inteles insa ca tocmai cromatica lor abundenta vroia sa zica ceva despre omul in sine, despre trairile lui. Am mai zabovit putin, nestiind ce sa-mi doresc sa fac intr-o zi  ca aceea. Cu greu insa m-am imbracat si am iesit. Strazile erau atat de reci, incat m-am intrebat daca facusem cea mai buna alegere. Insa, pentru ca ascult intotdeauna de primul impuls, nu m-am intors. Mi-era putin cam greu , caci ma simteam o intrusa in lumea aceea, o provinciala. Nu stiam pe unde sau incotro s-o apuc, insa nu m-am enervat. Mi-am pastrat calmul mai mult ca niciodata si mi-am ascultat ratiunea. Care se pare ca nu daduse gres nici atunci.

Am hoinarit vreo doua ceasuri prin targ, m-am ratacit si m-am regasit pe strazi inguste si necunoscute, mai apoi pe strazi largi, care pareau ca nu se mai termina. Nu mi-am dat seama cat era ceasul, pentru ca nu m-am mai gandit la mine o secunda. Nu stiam unde sunt, dar nici nu-mi pasa. Priveam oameni trecand pe strada, unii zgribuliti, altii luptandu-se cu umbrele si cu ploaia care nu dadea semne ca s-ar termina. La un moment dat, trecut de amiaza, m-am hotarat sa ma intorc acasa. Eram sleita de oboseala, de foame, de nervi si de frig.

 Acasa toate erau la locul lor, numai ca incet-incet se lasase intunericul. Am ezitat sa aprind lumina, parca ma temeam de ceva. Asa ca am ramas pe intuneric in fata ferestrei, privind cum luminile se aprinsesera pe strada cu biserica, cum se vedea ploaia marunta in luminile felinarelor. Am zambit si am oftat in acelasi timp. Mi-am facut un ceai si m-am asezat in pat. Am incercat sa caut un program care sa-mi mai elibereze incertitudinile, framantarile, insa n-am reusit sa gasesc. Decat o cartulie mica, din seria colectiilor de buzunar, cu citate si maxime ce iti zdruncina existenta, daca esti excesiv de sensibil, si care avea o dedicatie “La multi ani, iubitului meu”. Am citit, am rascitit si am asezat-o la loc. Parca am rupt un mister atunci cand am rasfoit-o. M-am temut de ce as mai fi putut gasi, asa ca am pus-o la loc unde am gasit-o si mi-am promis ca nu mai citesc nimic. Ma apasa linistea asta. Nici telefonul nu suna. Am auzit doar un clopot la biserica si am avut tendinta sa ma ridic. Dar eram prea obosita sa o fac, asa ca am ramas tintuita in pat uitandu-ma la pictura portocalie. Am zambit si m-am gandit la el. Incepuse sa se faca tarziu si sa nu mai aveam stare. Simteam ca mi se inchid ochii, dar n-as fi putut sa dorm. Aveam gandurile imprastiate intr-o mie de directii si nu simteam nimic. Decat tristete indelunga, apasatoare ca ploaia aia nesfarsita si ca durerea pe care o simteam cum imi apasa fiecare celula in parte. Imi venea sa plec in secunda aceea. Departe. Oriunde. Undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni. Undeva unde puteam sa-mi strig gandurile linistita faca sa ma tem ca m-ar putea auzi cineva. Sau ca le-ar putea intelege.

Am auzit toate masinile care treceau pe strada. Tresaream. In zadar. La un moment dat am auzit si cheia in usa. Am dat sa ma ridic. Era el. Nu vroia sa ma trezeasca. Asa ca s-a strecurat incet in casa. Era imbracat intr-un palton negru. Impecabil. Pe care si l-a dat jos usor. Avea un costum negru, cu o croiala deosebita, o camasa de un alb absolut, butoni de argint si o cravata intr-un amestec de negru, alb si gri. Era atat de frumos, incat imi venea sa sar din pat, sa uit de toate, sa ma arunc in gatul lui si sa-i spun ca mi-a fost dor, ca nu-mi gaseam locul fara el. Totusi l-am privit fara sa scot un sunet, de teama sa nu rup sirul povestii in care eram. E un barbat care imi aude si imi simte fiecare gand. Misterios. Imposibil de descifrat uneori. Pe care il priveam cu o admiratie necunoscuta mie pana in acel moment. Nu stiam daca pot sa-mi mai stapanesc gandurile, bataile inimii si n-as fi vrut sa stie ca sunt acolo, treaza, asteptandu-l, adulmecand aburii inca grei ai parfumului pe care il simteam in palme. Secundele in care il priveam pareau secvente dintr-un film, in care eu nu aveam rolul principal. Nu reuseam sa-mi controlez emotiile si nici nu cred ca ma mai interesa. Cu toate astea, n-am putut sa ma ridic din pat, de parca ceva ma tinea legata. Am reusit doar sa murmur “nu dorm” atat cat sa ma poate auzi. S-a intors inspre mine cu privirea aceea dulce pe care nu puteam s-o ignor. N-a stiut daca ma prefac sau daca m-am trezit in secunda aceea. A facut vreeo doi pasi inspre mine, s-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. I-am zambit si am vrut sa-l imbratisez. Am vrut sa-i spun ca ziua aceea mi s-a parut mai lunga decat un secol, ca nu mi-am gasit locul, ca nu stiam si ca nu vroiam sa experimentez singuratea in lumea lui. Ca pur si simplu refuzam. As fi vrut sa ma asculte, insa tot ce mi-a spus a fost « stiai ». Stiam, dar nu vroiam sa stiu! Era pentru a nu stiu cata oara cand nu mai vroiam sa stiu. Vroiam sa uit. Vroiam sa simt altceva.

Nici sa plang nu mai puteam. Am oftat indelung. Stiam ca ma aude, dar nu o facusem intentionat. A venit spre mine, m-a luat in brate si m-a sarutat. Cu caldura si cu putere. I-am simtit bataile inimii si zecile de ganduri care il bantuiau. Eram si eu unul dintre ele. Mi-a citit tristetea si dorinta in acelasi timp. Dar n-a vrut sa spuna nimic. Poate se temea sa nu-mi adanceasca si mai tare durerea aceea pe care o simteam acut in minte, in suflet, in fiecare bucatica din mine. N-am stiut daca il iubesc sau nu. Nici acum nu stiu. M-a strans in brate cu putere si m-a privit atent, indelung. M-a mangaiat si m-a intrebat ce mi-ar face placere. Ce mi-as dori. N-am stiu sa raspund. Nici acum n-as sti. Insa mi-a raspuns, dupa ce si-a sprijinit o mana sub cap, ca pentru el eu sunt un univers. In care nimeni nu va patrunde vreodata si pe care nimeni nu-l va stapani vreodata. In totalitate. Mi-a sarutat ochii si mi-a zambit. L-am imbratisat cu atata putere incat as fi vrut sa-l pastrez asa la nesfarsit, ca si cum as fi facut-o pentru ultima data. As fi vrut sa simta, sa stie tot ce gandesc si tot ce-mi doresc in secunda aceea. Cred ca stia, cred ca simtea…A fost unul dintre putinele momente, absurd de dureroase, in care m-am simtit fericita. In care am simtit ca nu mai exista altceva pe lume in afara de mine si de el.

Imbratisarea aceea a fost ultima.

out of reach

Perceptia mea despre prieteni si prietenie

Dintre toate lucrurile despre care se poate vorbi, azi am ales sa vorbesc despre prietenie. Nu pentru ca suntem in preajma marii zile a “iubirii” si vezi, Doamne, mi s-au trezit cele mai intrinseci ganduri legate de acest “fenomen”, ci pentru ca m-am simtit in sfarsit motivata si hotarata sa deschid acest subiect.

A scrie despre prieteni si despre prietenie poate fi cel mai abisal lucru dintre toate! Pentru ca fiecare dintre noi vede prietenia intr-un anume fel si intelege si percepe prietenii intr-o anume lumina.

In felul meu idealist de a descoperi si intelege lumea (pe care, a propos, nu cred ca voi avea vreodata abilitatile necesare de a o intelege asa cum se manifesta ea) si asa cum am o perceptie la fel de idealista si despre viata si despre toate valorile spirituale, in acelasi regim, manifest o aceeasi perceptie si fata de dragoste si de prietenie. Da, e adevarat, ca in felul acesta nu voi putea contoriza nici la unul, nici la celalalt capitol prea multe “intrari”, insa, cele pe care le autorizez, chiar daca extrem de putine la numar, sunt si cele pe care le pot vizualiza si contabiliza in registrul meu personal ca “pentru totdeauna”. Este foarte adevarat si ca uneori aceasta sintagma are termen de expirare (si uite asa ma intreb daca nu cumva exigentele mele sunt prea mari) insa asta nu ma sperie, nici nu ma demoralizeaza, pentru ca pana la urma totul este doar o problema de perceptie. A mea catre lume si viceversa.

 Cu toate acestea, pot spune ca sunt cativa oameni in viata mea pe care ii pot numi “prieteni” in adevaratul sens al cuvantului. Sunt oamenii aceia care se incred in mine, care ma sustin, care ma paruiesc (nu literalmente), care ma asculta, care ma supun unor analize (sintactico-morfologice) la anumite intervale de timp, care ma lauda si ma critica in acelasi timp (sa nu care cumva sa mi se urce la cap succes-urile, sau sa-mi decad din functiile mintale atunci cand mai am si esecuri), oameni pentru care “eu” nu reprezint “un domeniu de interes”, ci “un domeniu de dezbatere”. Ce reprezinta ei pentru mine? Cam aceleasi lucruri pe care le-am enumerat mai sus, insa, cu o anumita substanta in plus. Sunt oamenii pentru care m-as trezi in mijlocul noptii (asa cum zice la reclama), oamenii pentru care as incerca si lucruri imorale sau ilicite ( a nu se intelege mai mult decat trebuie) pentru a-i sustine, pentru a-i ajuta, pentru a-i incuraja. N-as minti niciodata un prieten. Nici daca mi-ar cere-o! Nici daca asta l-ar face sa se simta bine! Si mai ales, nici daca asta ar insemna ca daca n-as face-o, de a doua zi n-ar mai vrea sa ma vada! Asta, nu! Prefer sa fiu considerata neloiala, neprietena, neadecvata relatiei pe care o avem, rautacioasa si oricum altfel, insa pentru mine, si pentru ceea ce inseamna pentru mine o relatie de prietenie, m-as risca.

Zilele trecute i-am spun unei prietene ca modul in care a rezolvat o situatie, in favoarea ei ce-i drept, a fost unul putin machiavelic si putin lipsit de scrupule. Insa tinand cont ca scopul era unul oarecum nobil, m-am riscat. Stiu ca lucrul acesta nu l-a digerat (cred nici pana azi) si ca nu i s-a parut tocmai “prietenesc”, insa stie ca venind de la mine, nici n-avea cum sa fie altfel. Pentru ca eu chiar militez pentru onestitate, chiar daca asta imi poate atrage dispretul unora. 

 Tot pe principiul asta m-a izbit sinceritatea fata de o alta prietena careia i-am spus cateva lucruri care m-au deranjat in decursul timpului si pe care desi nu le-am “anuntat” la momentele respective, le-am contorizat si le-am rezumat intr-o singura poveste. Mda, probabil si atunci am deranjat putin (tin sa precizez ca momentele mele de sinceritate sunt percepute in 99% din cazuri ca fiind taioase, probabil si pentru ca eu insami sunt o persoana recalcitranta, din nascare, asa ca e putin dificil sa ma redirectionezi catre o alta abordare din moment ce asa mi-s construita) desi stiu ca am fost inteleasa stricto senso.

Nu scriu azi ca sa-mi cer iertare de la acesti oameni care poate s-au simtit vexati in momentele mele de sinceritate debordanta, ci pentru ca vreau sa le spun inca o data (cu riscul de a deveni sufocant de enervanta) ca asa e firea mea, ca asa sunt construita si ca nu fac nimic in sensul de a le starni, la propriu, furii la adresa mea, ci pentru ca eu nu stiu sa fiu altfel.

 Si pentru ca nici nu apreciez la vreunul dintre prietenii mei stari de confuza falsitate si de ipocrizie, doar pentru a nu fi iritant de critici uneori. Ci, dimpotriva, credeti-ma ca suport absolut orice dinspre ei! Mai putin rautatea gratuita si reprosurile tardive. In rest, totul este contorizat si trecut prin filtrul gandirii (atat cat am, acuma nu ma criticati si pentru asta, ca n-am ce-i face! Unde e plus, e plus, unde e minus, e minus!) si repus in circulatie dupa o ora, o zi, o saptamana, depinde cat imi ia procesul de intelegere si de digestie pentru fiecare lucru spus. Mie. Sau ma rog, modalitatea in care mi-a fost comunicat.

Revin insa si spun ca toti oamenii astia pe care eu ii numesc prieteni, trezesc in minte sentimente de respect, de iubire, pe care imi vine sa le exprim cat mai des in prezenta lor. Imi starnesc ganduri dintre cele mai linistite, calde, am momente de covarsitoare emotie cand ii sun sau le spun ca ii iubesc, cand imi vine sa-i imbratisez, sau pur si simplu sa plang.

Nu mi-e rusine cu niciuna dintre aceste stari, pentru ca oricat as incerca sa par de puternica, rigida, taioasa, am si momente in care se dovedeste ca sunt om si ca am trairile unui pamantean, si chiar daca incerc sa par de neclintit (mi-a reprosat cineva, candva, asta, tocmai pentru ca am avut curajul si taria de a-i spune cateva lucruri care azi, sper ca si constientizeaza, i-au facut un bine mai mare decat crede), nu stiu sa joc teatru. Sau nu sunt un actor desavarsit. Imi mai scapa cate ceva. Uneori.

Ce am invatat in timp este ca atunci cand simt ceva pentru om, trebuie sa-i spun. Nu ma lamentez asteptand o ocazie anume, sau un timp care poate nu va veni niciodata. Nu-mi este rusine sa spun ceea ce simt, insa de fiecare data simt ceea ce spun. 

Am gasit in fiecare dintre prietenii mei ceva ce imi lipseste. Am aflat in fiecare dintre ei cate un raspuns la cate o intrebare pe care nu am rostit-o niciodata.

Pentru ei, de dragul lor, exista o parte din mine. Multe altele sunt neexploatate inca. Unele probabil nu vor iesi la iveala niciodata. Iar altele au alta meniri. Pe care nu voi ezita sa le spun. Intr-o zi…

Ce alegem si cum alegem? Sa traim…

Sunt prizonieri. O viata intreaga! Suntem prizonierii propriilor noastre ganduri, decizii, sentimente. Cati dintre noi n-am avut de ales, la un moment dat, intre doua lucruri, doua drumuri, doua posibilitati? Insa, de cate ori alegerile noastre au fost si cele potrivite?

Caci, inevitabil, apare gandul daca cealalta varianta nu este cea mai buna, daca nu ne poate oferi siguranta, confort, linistea aceea pe care o cautam in disperare. Intotdeauna, indiferent ce ai alege, tot ai cel putin o zi in care iti mananci ficatii, iti storci creierii si te intrebi si te tot intrebi la infinit “daca”? Dar daca??

De ceva vreme mi-a intrat in cap (si nu-mi mai iese nici daca vreau sa scot cu penseta fiecare nervisor) ideea ca vreau sa plec intr-un alt oras, sa o iau de la capat acolo (nu mai stiu de la care capat, ca oricum nu mai de capete am parte), sa incerc sa-mi restabilesc un echilibru in viata (nu stiu de ce am folosit termenul “restabilesc” pentru ca nu stiu daca am fost vreodata o persoana echilibrata, cel mult poate am incercat), sa ma linistesc, sa caut sa ma multumesc intr-un fel (pe mine sau pe altii?). Am inteles, cumva, ca asa cum orice inceput are un sfarsit, sunt anumite perioade in viata (aparent infinite) in care constientizezi ca sunt anumite drumuri pe care nu se mai poate merge, ca au scos la iveala tot ce era posibil si imposibil, ca oricum mai departe nu exista.

Oricum ar fi, tot am strangeri de inima (chiar daca inca totul este doar un “gand”) si tot mi-e greu sa-mi imaginez viata in alta parte, in alte conditii. Pentru ca nu sunt multe locuri in care sa te simti acasa!

M-am uitat in jurul meu de vreun an incoace si vad ca nu sunt singura care are ganduri nelinistitoare, apasatoare, ingrijoratoare, epuizante, frustrante…

Am cativa oameni in jurul meu care isi pun intrebari de genul ce sa aleaga intre familie si munca? Ce te faci atunci cand familia ta este intr-un loc, iar tu esti in alta parte? Iubesti la distanta, traiesti la distanta, te sacrifici pentru ei, cu toate astea esti singur si muncesti ca un nebun, intr-o lume din ce in ce mai nebuna si mai obositoare, doar pentru o siguranta materiala. Sau, ma rog, pentru a incerca sa pastrezi echilibrul – aparent –  al vietii de familie. Cunosc oameni care au trait ceva vreme in dilematica asta, si-au consumat nervii, sentimentele, si-au macinat gandurile, au consumat sute de rezervoare de benzina pentru a-si strange in brate doua zile intr-o saptamana iubita, sotia, copilul! Cunosc oamenii care inca mai traiesc in incertitudini, care isi alimenteaza trairile cu ceea ce-si doresc, cu ceea ce ii face fericiti! Intotdeauna este vorba de alegerea lor. Sau de alegerile pe care altii trebuie sa le ia. Pentru ei sau in numele lor!

Am auzit acum cateva zile predica unui preot la finele unei cununii religioase. Si mi-am amintit ca am trecut si eu prin asta. Atunci, insa, n-am fost atat de atenta sau poate n-am dat importanta. Spunea atat de cald si increzator ca acei doi oameni ar trebui sa-si fie alaturi unul celuilalt, sa se sustina pana la capat! Acum depinde de fiecare dintre noi ce inseamna “capat”. Spunea atat de frumos ca am simtit ca mi se face pielea de gaina! Insa atunci am inteles. Abia atunci!!!

Am inteles ca sta in puterea noastra sa decidem! Si sa fim fericiti! De asta ar trebui sa incercam sa ne cunoastem si sa ne acceptam deciziile. Intr-un final, fiecare dintre noi intelege ca uneori mai si pierdem. Insa asta este sensul vietii pana la urma! Nu orice alegere ne poate propulsa in functii de presedinti (nu cred ca asta e cel mai bun exemplu) sau ne pot oferi palate, printi sau ne pot creste conturile!

Ceea ce eu am inteles astazi este ca pana la urma atitudinea conteaza! Iar atitudinea poate insemna intelepciune. Nu conteaza ca ai cazut, daca atata vreme cat esti jos poti culege cate ceva! (Bine, si asta e o chestiune de alegere, ca poti culege ceva care sa-ti dauneze sanatatii. Sau intestinelor).

Eu am ales…si nu regret. Si nu ma tem de ce va urma! Azi…

La multi ani!

Nu-ti dai seama cum trece timpul, decat atunci cand vezi copiii (altora, in cazul meu) crescand, cand te uiti in oglinda si observi ca ai un rid proaspat sub ochi (da, am, nu ziceti ca n-am) sau cand mai afli despre unii oameni ca s-au casatorit. Sau au divortat. Sau au nascut.

N-as vrea sa ma trezesc si sa aflu ca Maimu’ merge deja la scoala si e in clasa a cincea chiar, cum n-as vrea sa ma trezesc intr-o zi si sa mi se spuna ca ar trebui sa fac un lifting, ca sa ma deosebesc putin de o femeie de 60 de ani…

Timpul trece si nu prea avem cum sa-l oprim. Putem doar sa profitam de el si sa traim intens fiecare moment, fie ca e de fericire sau de tristete. Astazi esti ziua de nastere a unei persoane dragi mie, despre care as putea spune ca a crescut sub ochii mei (si la propriu si la figurat).

E o persoana despre care pot spune sincer, astazi, ca o admir. Ca a avut curajul sa-si infrunte varsta mai intai. Si viata, mai apoi. O stiu de cand era mica. Si i-am vazut si evolutia in timp, pentru ca da, a avut o evolutie!

A avut curajul sa treaca peste toate insinuarile cum ca n-o sa reuseasca, cum ca n-o sa poata sa faca asta sau asta (din nu stiu ce motive pe care astazi le vad aberante), cum n-o sa poata sa indeplineasca nu stiu ce vis (intrebarea mea de astazi este al cui era visul acela, ca al ei, in niciun caz), cum ca nu si nu si nu.

Ei bine, DA! A reusit! A reusit in felul ei propriu…mai intai si-a cladit un univers – din care cam greu o scoti astazi – dupa care a inceput sa-si scrie visele ca pe niste lucruri realizabile. Unul cate unul. Si-a cladit singura increderea in ea, chiar daca asta n-o sa recunoasca niciodata – , si-a dat singura o sansa, a inceput sa-si demonstreze ca poate. Si ca vrea! Ca daca iti face din vise vasle, insula va iesi la iveala!

Mi-e tare draga persoana despre care va spun si pentru ca eu sesizez o asemanare cu mine (cea de odinioara) si vad cum multe lucruri si situatii prin care am trecut si eu, le intampina si ea. Insa altfel…e firesc, doar timpul trece, oamenii sunt diferiti, chiar daca, aparent, metodele de rezolvare a problemelor sunt similare. O felicit pentru faptul ca in lumea asta ea se tine pe picioare! Si are taria de caracter sa nu spuna ca vrea sa renunte. Desi o simt uneori cand are momente de decadere, cum ca ar vrea sa cedeze, macar pentru o secunda, sa se vada ca este si ea om si are metehnele ei. Insa merge inainte…si stim cu totii ca drumul inainte este de obicei cel mai anevoios! Intotdeauna este mai usor sa te uiti inapoi, pentru ca reusesti sa intelegi lucrurile altfel decat sunt ele in realitate! Sau au fost…

As vrea sa stie ca desi sunt departe, ii sunt alaturi si mi-as dori  sa-i pot spune ca sunt mandra de ea! Si nu zic asta numai asa, sa-i fac o urare de ziua ei, ci pentru ca asta simt! As vrea sa pot comprima timpul si distantele si sa ne vedem la un pahar de ceva ( a se citi “apa”, “suc”, “ceai” sau “compot”, pentru ca eu nu cunosc alte bauturi alcoolice) azi, cat sa-i spun toate lucrurile astea face-to-face!

Si sa-i mai spun ca oricat de inalt i se va parea un munte, pe masura ce va incepe sa-i caute cele mai marunte poteci si va incepe sa-l urce, totul va lua o alta proportie si dintr-o data varful i se va parea mai aproape. Si mai ales, din cand in cand, sa renunte la universul in care traieste, pentru ca lucrurile reale se intampla de obicei pe pamant (a trecut ceva vreme sa inteleg si eu lucrul asta si inca nu-s complet vindecata).

Atata vreme cat ai puterea sa crezi in tine, lucrurile bune nu vor intarzia sa apara. Chiar daca asta cere timp…sa nu uitam ca timpul este cel care ne faureste iluzii si deziluzii!

Cred in tine, Deea, in ceea ce esti si poti sa fii si astazi am vrut sa-ti spun toate astea, pentru ca asta simt si pentru ca nu vreau sa astept o mie de ani, sau sa aflu ca te-ai maritat, sau ai implinit 40 de ani,  ca sa-ti spun ca esti un om deosebit pentru mine! Si daca toata lumea ar invata de la tine macar atat cat am invatat eu insami, tot ar fi ceva! Iar daca au invatat, dar nu vor sa recunoasca sunt mai slabi decat par!

La multi ani!!!

Singura…si multumita. De mine

 

Nu sunt genul usor impresionabil. Nu sunt nici omul pentru care conteaza parerea omenirii, in genere. Nu zic, insa, ca nu ma afecteaza o rautate venita chiar si din partea cuiva care nu detine vreun rol in viata mea. Nu deznadajduiesc usor, cum de altfel nu renunt usor. Dar daca o fac, inseamna ca mai departe nu se putea merge de niciun fel!

De asta nu regret nicio decizie pe care am luat-o pana acum. Nu regret absolut nimic! Cred doar ca fiecare lucru a durat exact cat trebuia, ca fiecare om care a facut parte din viata mea a avut locul si rolul sau. N-am lasat pe nimeni sa treaca prin viata mea la voia intamplarii. Dar nici nu i-am lasat sa treaca mai mult decat trebuie!

Am invatat de la fiecare cate ceva…am invatat ca uneori e bine sa spui “da”, chiar daca nu asta gandesti. Am invatat sa iert, chiar daca asta inseamna de obicei finalul. Am invatat sa ascult, chiar daca cel ce vorbeste asteapta si sfaturi pe care nu le va primi. Am invatat sa fiu inteleapta si sa tac uneori, chiar daca am momente cand as spune tot ce nu vrea celalalt om sa auda. Am invatat sa fiu optimista, desi starea mea zilnica de spirit este pesimismul. Am invatat ca de obicei prima impresie pe care mi-o fac despre un om este si cea reala. Am incercat sa uit, insa asta nu-mi iese niciodata! Si vine o vreme cand imi reamintesc scenarii intregi, intrigi, replici, ganduri care la un anumit moment m-au bantuit. Si atunci le las sa iasa la iveala…intr-o alta incercare de a uita.

Povestea de astazi am trait-o si eu candva, nu la intensitatea cu care o scriu astazi, pentru ca a trecut timp peste ea si de obicei timpul acopera sau vindeca…Insa acum este momentul de a o scoate la iveala, pentru ca am retrait-o prin ochii altcuiva. Marturisesc insa ca astazi am realizat un lucru maret pentru mine: am realizat ca m-am maturizat, ca am intelepciunea necesara intelegerii anumitor lucruri altfel decat unii oameni.

Nu mi-e rusine sa spun ca sunt o femeie singura. Ca “am ales” sa fiu singura si ca nu-mi pare rau o secunda de asta (desi am momente destul de dese cand “ma plang” de starea mea).

Am ales sa fiu singura pentru ca o anume relatie a vietii mele (as putea spune cea mai lunga) nu a mai mers. Am realizat ca ceea ce am negat intotdeauna era adevarat! Ca desi acel om este unul dintre cei mai dulci, puternici, de incredere, iubitor si galant om pe care il stiu, relatia dintre noi nu mai avea unde duce.  Pentru ca murise ceea ce inseamna pasiune. Iubirea dintre noi (ma refer la iubirea ce ar trebui sa lege un cuplu, acea iubire patimasa, mistuitoare) se transformase intr-o iubire platonica si intr-un respect mai puternic decat va puteti inchipuiti!

Exista in continuare “ceva” intre noi, insa un “ceva” nu suficient de puternic cat sa uneasca doi oameni care erau practic doi straini, doua entitati mereu in cautarea unei linisti interioare si a unei perfectiuni imposibile…Dar intr-o zi cautarile noastre – unul inspre celalalt – s-au oprit: caci fiecare a realizat ca acea cautare incepuse sa se indrepte intr-o alta directie…

Marturisesc, sincer, ca acest om este cel mai de incredere mie! Acum! Ca fara el chiar ca nu as putea trai! Ca este singurul care ma cunoaste si ma intelege in toate demersurile mele! Este singurul care ma incurajeaza si care imi da elan sa merg mai departe! Si pentru toate acestea ii doresc sa fie fericit! Alaturi de femeia care il face fericit!

Da…ati citit bine: alaturi de femeia care il face fericit!!! Pentru ca asta era ceea ce m-a impins inlaturi la un moment dat. Si cu toate ca atunci am fost furioasa, am plans, mi-am zdrobit mintea si inima, am realizat ca n-aveam de ales. Cu cat ma impotriveam mai mult, cu cat insistam si urlam mai mult, cu atat realizam ca ma instrainez. Dar cel mai greu de trecut este gandul ca “esti a doua”. Chiar daca in carti eram “prima”. Asta nu mai conteaza…cel mai important era unde ma situam eu in sufletul omului aceluia (acum, sincer, vorbind nici el nu cred ca stie sa-mi raspunda la intrebarea asta nici macar acum).

Sa fii “a doua” e o mare nebunie: te macina pe dinauntu mai rau ca tartrul care afecteaza smaltul dintilor! Te macini in jumatate de an cat sa scoti un munte de praf din tine! Iti termina fiecare nerv, nervura, iti netezeste creierii, iti alieneaza toate simturile! Devii un fel de umbra, oricat de puternica ai fi. Ti se pare ca toata omenirea e impotriva ta, ca problema ta e mai imporatanta decat foametea, cancerul, razboaiele, copiii care se nasc fara parinti. Totul ia o turnura maxima, pentru ca e problema ta! Si pentru ca tu esti cel mai important din omenire.

Nu stiu cate zile nu-ti amintesti pe ce parte a patului te trezesti (sau adormi), cum de altfel nu stiu pentru cata vreme uiti tot ce intr-adevar conteaza pe lumea asta!

Acum, privind inapoi, realizez ca timpul le vindeca. Le iarta. Dar nu le uita…

Mi-am amintit povestea mea astazi si m-am simtit lecuita. Am inteles ca viata mea a mers inainte si ca desi sunt singura, azi mi-e bine in pielea mea.

Si le raspund tuturor celor care au dubii in legatura cu simbolistica mistica a singuratatii mele: sunt singura pentru ca eu am ales astfel! Pentru ca nu pot accepta relatiile de compromis (chiar daca intreaga viata este uneori un compromis), pentru ca nu vreau sa reiterez o anumita perioada a vietii!

Eu sunt multumita. Azi chiar sunt multumita din punctul asta de vedere.

Imi pare sincer rau pentru omul care m-a facut sa-mi amintesc povestea asta. Imi pare rau ca acea persoana n-are incredere in ceea ce reprezinta ea! Si oricat de mult ar iubi-o omul de langa ea, traieste incontinuu cu gandul ca a mai fost cineva inaintea ei! Si e mare pacat de la Dumnezeu cand iti ceri osanda! E mare pacat ca-i chinui pe cei de langa tine si indepartezi toti oamenii sinceri. Cu ocazia asta am inteles ca omul asta nu se bucura sa aiba alaturi oameni care sa-i spuna unde si cum greseste, pentru ca nu-i pasa.

Si e un om singur. Asa va fi mereu, sau cel putin pana va invata sa accepte ca trecutul oamenilor nu-l poti schimba, poti cel mult sa-l accepti. Nu poti schimba parerile oamenilor si nu le poti impune o gandire, numai de dragul tau. Asta spune despre tine ca esti un om egoist si mai ales un om nesigur!

Nu esti tu cea care decide ce vor spune ceilalti in preajma ta, insa poti fi tu cea care sa asculte ce au ceilalti de zis. Toti traim in cate un univers si toti ne-am dori sa avem toata lumea de partea noastra si mai ales sa putem influenta parerea omenirii. Dar haide sa nu uitam de liberul arbitru, caci orice am face sau am gandi, avem un liber arbitru peste care nu putem trece!

M-a durut experienta de astazi, dar mi-a facut si bine. Caci in lumea mea eu sunt o invingatoare!

Si ma poti acuza de orice, mai putin  de ipocrizie sau de rautate gratuita: insa daca vei continua sa te comporti asa cum ai facut-o astazi, vis-a-vis de mine cel putin, nu pot spune acelasi lucru si despre tine!

Cu toate acestea iti doresc mult noroc! Si invata sa traiesti in lumea asta, invata sa accepti, dar mai ales invata sa privesti cu ochii deschisi! Si mai ales…nu conteaza a cata femeie esti in viata omului de langa tine, atata vreme cat el te vede prima!

Asta e singurul lucru pe care orice FEMEIE s-ar bucura sa-l traiasca alaturi de omul de langa ea!