Sunt prizonieri. O viata intreaga! Suntem prizonierii propriilor noastre ganduri, decizii, sentimente. Cati dintre noi n-am avut de ales, la un moment dat, intre doua lucruri, doua drumuri, doua posibilitati? Insa, de cate ori alegerile noastre au fost si cele potrivite?
Caci, inevitabil, apare gandul daca cealalta varianta nu este cea mai buna, daca nu ne poate oferi siguranta, confort, linistea aceea pe care o cautam in disperare. Intotdeauna, indiferent ce ai alege, tot ai cel putin o zi in care iti mananci ficatii, iti storci creierii si te intrebi si te tot intrebi la infinit “daca”? Dar daca??
De ceva vreme mi-a intrat in cap (si nu-mi mai iese nici daca vreau sa scot cu penseta fiecare nervisor) ideea ca vreau sa plec intr-un alt oras, sa o iau de la capat acolo (nu mai stiu de la care capat, ca oricum nu mai de capete am parte), sa incerc sa-mi restabilesc un echilibru in viata (nu stiu de ce am folosit termenul “restabilesc” pentru ca nu stiu daca am fost vreodata o persoana echilibrata, cel mult poate am incercat), sa ma linistesc, sa caut sa ma multumesc intr-un fel (pe mine sau pe altii?). Am inteles, cumva, ca asa cum orice inceput are un sfarsit, sunt anumite perioade in viata (aparent infinite) in care constientizezi ca sunt anumite drumuri pe care nu se mai poate merge, ca au scos la iveala tot ce era posibil si imposibil, ca oricum mai departe nu exista.
Oricum ar fi, tot am strangeri de inima (chiar daca inca totul este doar un “gand”) si tot mi-e greu sa-mi imaginez viata in alta parte, in alte conditii. Pentru ca nu sunt multe locuri in care sa te simti acasa!
M-am uitat in jurul meu de vreun an incoace si vad ca nu sunt singura care are ganduri nelinistitoare, apasatoare, ingrijoratoare, epuizante, frustrante…
Am cativa oameni in jurul meu care isi pun intrebari de genul ce sa aleaga intre familie si munca? Ce te faci atunci cand familia ta este intr-un loc, iar tu esti in alta parte? Iubesti la distanta, traiesti la distanta, te sacrifici pentru ei, cu toate astea esti singur si muncesti ca un nebun, intr-o lume din ce in ce mai nebuna si mai obositoare, doar pentru o siguranta materiala. Sau, ma rog, pentru a incerca sa pastrezi echilibrul – aparent – al vietii de familie. Cunosc oameni care au trait ceva vreme in dilematica asta, si-au consumat nervii, sentimentele, si-au macinat gandurile, au consumat sute de rezervoare de benzina pentru a-si strange in brate doua zile intr-o saptamana iubita, sotia, copilul! Cunosc oamenii care inca mai traiesc in incertitudini, care isi alimenteaza trairile cu ceea ce-si doresc, cu ceea ce ii face fericiti! Intotdeauna este vorba de alegerea lor. Sau de alegerile pe care altii trebuie sa le ia. Pentru ei sau in numele lor!
Am auzit acum cateva zile predica unui preot la finele unei cununii religioase. Si mi-am amintit ca am trecut si eu prin asta. Atunci, insa, n-am fost atat de atenta sau poate n-am dat importanta. Spunea atat de cald si increzator ca acei doi oameni ar trebui sa-si fie alaturi unul celuilalt, sa se sustina pana la capat! Acum depinde de fiecare dintre noi ce inseamna “capat”. Spunea atat de frumos ca am simtit ca mi se face pielea de gaina! Insa atunci am inteles. Abia atunci!!!
Am inteles ca sta in puterea noastra sa decidem! Si sa fim fericiti! De asta ar trebui sa incercam sa ne cunoastem si sa ne acceptam deciziile. Intr-un final, fiecare dintre noi intelege ca uneori mai si pierdem. Insa asta este sensul vietii pana la urma! Nu orice alegere ne poate propulsa in functii de presedinti (nu cred ca asta e cel mai bun exemplu) sau ne pot oferi palate, printi sau ne pot creste conturile!
Ceea ce eu am inteles astazi este ca pana la urma atitudinea conteaza! Iar atitudinea poate insemna intelepciune. Nu conteaza ca ai cazut, daca atata vreme cat esti jos poti culege cate ceva! (Bine, si asta e o chestiune de alegere, ca poti culege ceva care sa-ti dauneze sanatatii. Sau intestinelor).
Eu am ales…si nu regret. Si nu ma tem de ce va urma! Azi…
Roxanne's 30 
Azi esti multumit cumva … dar maine? Oricum nu vom fi niciodata prin natura noastra multumiti de ceea ce ne da viata, si intotdeauna vom vrea mai mult.. chiar daca asta inseamna sa faci sacrificii. Ideea e sa stii cand sa le faci si mai ales pentru ce sa le faci… Dar mai important e sa valorifici o oportunitate la care ai visat ani buni.. uneori cu un pret piperat! Totul e doar o chestiune de alegere si de sansa totodata… si mai ales sa nu ai regrete enorme mai tarziu…
Pana la urma, sunt de acord. Adevarul e ca traim in prezent. Cum sa te bucuri de ce ai azi, daca tu te gandesti la maine? Cred ca important e sa traim ceea ce avem in momentul in care o facem, si sa traim la maxim fiecare clipa. Nu stim cand se va termina totul si cum mi-a spus cineva odata „Mai bine regreti ceva ce ai facut decat ceva ce nu ai facut”. Si mare dreptate avea. 🙂
Important e prezentul, e singurul timp in care traim si poate singurul pe care ar trebui sa-l simtim. Ma bucur pentru tine, sincer, ca nu ai regrete. Iti doresc sa nu ai niciodata regrete cand te vei uita in trecut, indiferent daca va fi pentru ceva ce ai facut sau nu. E poate, pentru mine cel putin, cel mai dureros sentiment.
Apropos de alegeri… cand eram mai mica am citit tot pe undeva pe la tine (probabil pe unul dintre post-it-urile pe care le aveai lipite deasupra biroului,din care furam mereu idei:D): “Daca, apucand pe un drum ti-ai rupt un picior, nu regreta ca n-ai apucat pe un altul, caci nu stii daca nu ti le rupeai pe amandoua!”. Nu i-am dat importanta pe moment, dar de fiecare data cand ma intalneam cu o decizie dificila sau eram tentata sa regret vreo alegere facuta, cuvintele astea imi veneau in minte… M-au ajutat. Si inca ma ajuta.
Pupici