Jane Eyre – Charlotte Bronte. Si o promisiune indeplinita

De curand am terminat de citit « Jane Eyre » de Charlotte Bronte, lucru pe care l-am facut la indemnul unui om drag mie, care a simtit – sincer, nu stiu de ce – ca acest roman o sa-mi faca placere, o sa ma faca sa privesc ideea de iubire cu alti ochi, dar mai ales pentru ca, nu stiu conform carui considerent intre mine si protagonista cartii exista oarece similitudini. Fara sa mai luam in considerare motivul real al acestui indemn, mi-am zis ca o carte citita nu are cum sa-mi dauneze in vreun fel, pot doar sa nu impartasesc cine stie ce sentimente vis-a-vis de “povestea” si de “mesajul” acesteia. Insa, pentru ca dorinta expresa a fost sa citeasca o recenzie scrisa de mine insami, m-am supus…

Romanul « Jane Eyre » este pe cat de ambiguu, pe atat de simplu si de transparent in mare parte, daca este sa trec peste descrierile somptuoase si foarte amanuntite ale locurilor, ale oamenilor, ale vremurilor. Pentru timpurile in care romanul a fost scris, undeva la 1847, trebuie sa recunosc ca nu era alta alternativa in a ne familiariza cu Anglia, decat prin intermediul interminabilelor descrieri. Vazut prin ochii tinerei copile Jane Eyre totul are un iz aparte, nu doar de vechi, cat de poveste, chiar daca locurile si atitudinile celor din jur pe care ea ni le relateaza sunt departe de a apartine unor oameni cu principii, elevati sau cat de cat educati. Trairile ei de copil alungat, nedorit sunt dintre cele mai dureroase si tind sa-i marcheze existenta – si cred ca si noua, intr-o oarecare masura – insa conform zicalei “love conquers all”, destinul ei este oarecum previzibil. Zic oarecum, pentru ca cel putin finalul nu este neaparat un happy-end si toate actiunile de pana acolo nu duc neaparat in directia narata de Bronte. Pe scurt, pentru a va familiariza cu actiunea romanului – pentru cei care, ca si mine, nu au facut o prioritate din lectura acestuia – Jane Eyre este o copila aparent in grija si protectia unei matusi care, tocmai pentru ca gaseste in ea o fire neadaptata, impertinenta, needucata alege sa o trimita la un orfelinat si pentru a-si indeparta aceasta “grija”, dar si pentru a nu altera aleasa educatie pe care considera ca o au proprii copii. Viata la orfelinat este cat se poate de austera, de mizera pentru aceasta fetita, care infrange timpul, boala, foametea si lipsa de afectiune timp de opt ani, creindu-si si consolidandu-si o educatie adecvata unei fete simple, dar extrem de inteligente. E interesanta abordarea pe care ea o aduce vietii, caci puterea si vointa se invata inca din copilarie, iar toate celelalte lipsuri materiale sunt “rascumparate” de o educatie fina. Din acest punct de vedere Jane este un personaj antologic acum in lumea asta, caci cat de des ne este dat sa descoperim o personalitate atat de puternica, daramite daca este sa ne raportam la acele vremi, cand statutul femeii in societate nu era nici pe departe al femeii educate, careia i se putea asterne o lume la picioare?
Trecerea timpului o face pe aceasta Jane – de acum o tanara domnisoara sa-si infranga temerile si sa-si doreasca mai mult de la viata ei simpla, de aceea isi cauti o slujba – si nu una oarecare de spalatoreasa, bucatareasa – care sa-i asigure atat o oarecare bunastare materiala, dar si posibilitatea studierii, cizelarii tuturor lucrurilor invatate. Primeste un post de guvernanta la un conac, unde primeste in ingrijire si spre educare o tanara cu accent frantuzesc. Inevitabil incepe sa se strecoare intre copertile romanului si povestea de dragoste, aceea pe care eu deja nu o mai asteptam, prin prisma comentariilor, descrierilor uneori prea ample ale conacului Thornfield, ale oamenilor care salasluiesc in el, care este mult prea rece si mult prea misterios uneori, desi straduinta romancierei este sa-l creioneze cat se poate de uman. Cumva, cum este de asteptat Jane se indragosteste de stapanul sau – dl Rochester – mai intai poate fara sa-si dea seama, in timp insa dezvoltand niste sentimente intense si sincere fata de acest barbat care nu ne-ar atrage in niciun fel atentia, caci asa cum ea insasi ne spune era un barbat prea putin atragator sau frumos.

Povestea de dragoste care se naste intre ei – din punctul meu de vedere – nu impresioneaza, caci respecta cumva regulile nescrise ale naturii. Ceea ce frapeaza intr-adevar este faptul ca el nu mai este un tanar (caci este cu 20 de ani mai in varsta), insa un barbat cult care vede in aceasta copila-femeie toate si cele mai frumoase trasaturi ale unei femei. Pentru el, ea este intruchiparea a ce e mai frumos, mai pur, mai cast, mai rafinat intr-o femeie, si asta, impresioneaza caci e mare lucru, chiar si la acea vreme, ca rolul femeii in societate sa fie nu doar recunoscut, cat apreciat, incurajat. Pentru toate lucrurile acestea o admir pe Jane Eyre pentru ca a reusit sa se strecoare in inima unui barbat in cel mai subtil si mai inteligent mod cu putinta si sa-i castige acele sentimente care cu greu ies la iveala din inima si din mintea unui om de talia dl. Rochester.
Insa destinul ei este unul de sacrificiu, e tot o Ioana d’Arc, insa intr-o maniera mai frumoasa. Daca e ceva ce mi-a creat un sentiment de absolut, in sensul de placere si constientizare a vietii acesteia, care uneori e mai greu de inteles decat toate volumele ce zac in toate bibliotecile tuturor timpurilor, este tot chinul, toata zbaterea pe care fiinta asta le traieste si care nu puteau fi mai bine spuse ca in paragraful ce urmeaza (pe care trebuie sa marturisesc ca l-am citit de cateva zeci de ori, caci e un adevar mult prea puternic intr-un cuvant extrem de simplu): ”ar fi datoria ta sa induri, caci n-ai avea incotro. E o dovada de slabiciune si prostie sa spui ca nu poti sa induri ceea ce soarta iti cere sa induri”. Nu cred ca mai pot adauga altceva decat ca pentru mine in asta consta adevarata poveste a lui “Jane Eyre”, caci iubiri intalnim la tot pasul, fie ca sunt impartasite sau nu, fie ca au un pilon rafinat, fie ca sfideaza timpul si legile. Destinul unui om e scris in puterea sa, in felul sau de a fi, in ratiunea sa si oricat de imposibil ar parea de urmat, oricate sacrificii ar cere, e tot ce ramane peste vreme. Istoria ne urmareste, si in ea va ramane scris destinul fiecaruia dintre noi.
Povestea de dragoste a protagonistei se largeste si atunci cand primeste recunoastea patronului sau, nu mai e poveste de iubire imposibila, caci are toate atuurile sa se implineasca. Inevitabilul ne apare si acum, si in fata altarului, in ziua nuntii, Rochester recunoaste ca este insurat deja cu o alta femeie (nebuna, caci noua nu ne este prezentata de niciun fel pana aici), asadar casatoria dintre cei doi e ilegala. Jane simte o rasturnare a universului, a viselor ei, o pierdere a tot ce este palpabil si real si alege sa plece departe de barbatul iubit, ca o pedeapsa atat pentru ea, cat si pentru el, caci stie cat de mult o iubeste si o pretuieste.

N-as vrea sa credeti despre mine ca sunt o alienata mintal si ca singurele lucruri pe care eu le gasesc cu adevarat importante si de retinut sunt cele care reliefeaza truda, grija, lupta unui om, insa destinul ei ca om m-a fascinat mai mult decat iubirea in sine. Si n-as vrea sa intru in detalii de ordin personal (desi cred ca ati facut-o voi deja pana acum), insa pentru mine e altceva care primeaza, care razbate. Romanul continua cu un episod greoi pentru orice fiinta care are un minim de educatie si de intelegere, ca sa nu zic nimic de intelepciune, caci Jane Eyre traverseaza o perioada abisala, in care departe de lumea ei, undeva pe un taram indepartat, incearca sa-si refaca existenta, sa caute un adapost, o bucata de paine, lucruri ce devin din ce in ce mai grele. Este supusa unor chinuri si unor mari destramari sufletesti, acceptand sa manance uscaturi si sa innopteze in padure si asta pentru ca ea crede in destinul ei si mai presus de orice crede ca acest supliciu la care este supusa nu este in zadar. In definitiv asa este scris sa fie. Cand e aproape sa se sfarseasca gaseste intelegere si adapost in casa unor tineri, fata de care se ataseaza si cu ajutorul carora isi revine. Accepta un nou post de invatatoare de data aceasta si iarasi ne face dovada talentului sau de femeie deosebita. Tanarul in casa caruia s-a adapostit insa vede in ea un fel de liana in viata si existenta lui de misionar, propunandu-i o casatorie formala, tocmai pentru ca ea ar fi femeia care i-ar sta alaturi si l-ar juta, l-ar sluji indiferent de vreme. Ceea ce este intr-adevar cotropitor in femeia asta este felul in care vede si intelege tot si de asta nu-mi pare rau ca am citit cartea: e nevoie sa pierzi cate ceva in viata ca sa castigi altceva. E nevoie sa pierzi totul ca sa o iei de la capat si rasplata ta va fi pe masura. Pentru ca a renuntat la o “dragoste” destul de greoaie, a primit in dar o familie despre a carei existenta nici nu stia, iar pentru ca a trecut ghinuri groaznice si umilinte infricosatoare atunci cand i-a fost dat sa cerseasca un colt de paine a primit o avere considerabila, care desavarseste tinuta ei de FEMEIE. Evident, romanul nu are cum sa se sfarseasca altfel decat printr-o casatorie intre ea si omul pe care il iubeste contrar tuturor divergentelor si care, la randul lui plateste un pret destul de mare pentru “nerespectarea” destinului, ajungand in final sa-si piarda in flacari mosia, sotia, o mana si vederea. Iubirea transcede timpurilor si greutatilor, iar Jane ramane alaturi de acest om pentru restul vietii.
Imi pare rau ca trebuie sa amintesc inca o data ca iubirea dintre cei doi nu m-a impresionat atat cat as fi crezut, si daca n-am vazut nicio ecranizare pana acum, sincer, nu regret. Dar pentru ca am citit cartea, nici nu cred ca as vrea sa vad nici de acum inainte. Pentru ca lectia de viata cea mai importanta eu mi-am primit-o si sincer, nu cred ca ar exista vreo ecranizare – indiferent in regia cui, caci n-as vrea sa ofensez pe nimeni – care sa-mi induca mai adanc aceste trairi pe care eu le-am avut.
Caci pana la urma important este sa-ti “respecti principiile si legile, dispretuind si infrangand indemnurile nesanatoase ale unei clipe de nebunie”.

Acum, mi-am mai raspuns la o intrebare atat de esentiala, care imi naucea fiecare gand in ultima vreme si da, e adevarat, ca orice lupta am avea de dus, poate ca e mai bine s-o pierdem uneori, ca sa castigam un razboi.
Cat despre carte, e un castig ca am citit-o. Insa cel mai mare castig, si eu cred in asa ceva, este ca am citit-o tocmai acum! Caci nimic nu e intamplator…

Anunțuri

Compasiunea si eu!

De ceva vreme incoace nu-mi mai gasesc locul: nici in orasul asta, nici in tara asta, nici in casa mea si cel mai cumplit, nici in viata mea. Si cel mai greu imi este cand se gasesc atatia binevoitori care ma sfatuiesc cum sa-mi gasesc linistea, pacea interioara, intelegerea, multumirea de sine si alte lucruri de astea, zic ei motivante pentru mintea si trupul meu. Insa pentru un om caruia ii curge prin vene mai mult mercur decat sange si care are intotdeauna sase viteze, care alearga si cand sta pe loc, care gandeste si cand nu trebuie, linistea asta mai mult sau mai putin fizica se obtine cred prin cinci doze de distonocalm. Administrate o data! In niciun caz prin meditatie, prin citirea cartilor self-helf (pe care am zis odata ca le urasc!!!!), prin nu stiu ce alte practici yoga sau mai stiu eu ce. Prin rugaciune cred ca ma mai linistesc putin si asta si pentru ca se apropie Pastele si saptamana patimilor si cred ca asta intotdeauna ajuta. Altfel, mi-e greu.

Intotdeauna in situatii de astea fiecare isi exprima disponibilitatea, asa cum o vad ei, fiecare isi arata intelegerea (sau compasiunea, ca inca nu stiu sa fac diferenta intre ele in cazul de fata), fiecare e deschis sa te ajute, sa te asculte, sa-ti fie alaturi, insa doar putini reusesc sa o faca sincer si dezinteresat. Insa asa mai vezi cate ceva in caracterul oamenilor de langa tine, ii citesti, ii scrii, ii descifrezi asa cum nu te-ai asteptat niciodata.

Iertat imi fie si nu vreau eu sa fac dovada vreunui spirit aparte, insa in vremuri de astea intelegi totul asa cum nu l-ai inteles niciodata. Si pentru ca tot am ajuns in punctul asta am invatat ca trebuie sa fac o distinctie clara intre “iubire” si “compasiune”, pentru cei care au pus demult semnul egal intre cele doua.
Din iubire faci cele mai imorale, ilegale si innebunitoare lucruri pentru tine si pentru umanitate. Din iubire, poti sa schimbi legile universului, pentru tine si pentru persoana draga tie, poti aduce luna mai aproape si poti sa ajungi acolo unde n-a ajuns nimeni.
Din compasiune poti face, teoretic, aceleasi lucruri, insa le faci altel. Din compasiune se poate naste simpatie, afectiune pe care le poti manifesta fata de cineva. Cu greu faci diferenta intre cele doua, pentru ca ajungi sa le confuzi pe masura ce te “afunzi” si mai mult in viata si problematica celuilalt. Dalai Lama zicea despre compasiune ca „nu este o atitudine religioasa, este o atitudine umana, nu este un lux, dar este esentiala pentru linistea noastra si pentru stabilitatea mentala, este esentiala pentru supravietuirea rasei umane.” Nimic mai adevarat, insa ce te faci cand o primesti pro-bono, in timp ce tu te astepti la altceva sau …nu te astepti la nimic?

In fiecare dintre noi cred ca se naste sentimentul asta, la un moment dat si cred ca fiecare il manifesta, in traieste, il nutreste in felu-i propriu.Ceea ce eu am inteles este ca pe masura ce unii oameni insista mai mult sa ma aduca pe un “fagas normal” (zic ei), de fapt constat un sentiment de “superioritate” (mai mult sau mai putin exprimat, mai mult sau mai putin constientizat) care in final nu va face decat sa ma abata de la propriile-mi “reguli sau trairi”. Insa fiecare va sustine ca toate sfaturile astea se nasc din iubire si ca sunt cat se poate de generoase! Pacat ca pentru mine iubirea inseamna altceva…

Si eu simt compasiune. Atat pentru unii din oamenii ce ma inconjoara, cat si pentru mine. Pe principiul “Scopul nostru principal in viata e sa-i ajutam pe ceilalti. Dar daca nu-i poti ajuta, cel putin nu le fa rau”. Si daca tot am inteles asta, inseamna ca nu-i totul pierdut…

Si stiti cum se spune…fii increzator in toti, dar taie cartile!

Pacatele noastre

De cand a revenit iarna peste noi, simt ca trebuie sa fac focul in vatra, sa ma ghemuiesc pe canapeaua bunicii, sa-mi fac un laptic cald si sa privesc cum ninge ca-n luna lui decembrie! Daca imi iau si o carte buna, s-ar putea sa treaca ziua mai usor si sa uit de toate nebuniile care ne inconjoara! Si cred ca n-ar strica, din cand in cand, sa ne rupem de tumultul vietii si sa ne izolam undeva in propria noasta viata si sa ne amintim de vremurile acelea in care totul era pur…

Uite asa mi-am reamintit ca in tineretea mea, pe vremurile alea cand totul avea o nota de simplitate, de inocenta, cand bunica punea la cuptor mere cu scortisoara (ador gustul si mirosul de scortisoara) si cand pisica se ghemuia in pat langa mine, obosita de atata frig si zapada…am citit undeva (pe vremea aia nu erau alte mijloace de „pierdut” timpul ca in zilele noastre si singura placere o gaseam in carti, in cateva jucarii si in tricotat cate un fel de fular impreuna cu bunica, care era maestra in arta asta si in multe alte lucruri care astazi nu le mai intalnesti) care sunt cele 7 pacate capitale ale vietii (in afara de cele pe care le cunoastem din Biblie) si sincer, mare adevar in ele:
1. Prostia
2. Recursul la scuze: nu stiu, n-am stiut
3. Fanatismul
4. Invidia
5. Trufia neroada
6. Turnatoria
7. Rautatea gratuita
• dragostea cu sila

De primul cred ca nu mai trebuie spus nimic, nu ca ar mai fi loc de ceva! Desi cred ca este cel mai des intalnit printre noi, oamenii. Numai ca la unii devine mai crunt, ca se adauga si mandria si atunci iese o treaba de te doare mintea! Problema e ca nu cred sa existe om care sa nu fi pacatuit macar o data (ca sa fii destept trebuie sa fii prost macar o data iar ca sa ajungi intelept, trebuie sa fii prost de mai multe ori). Nu stiu restul lumii, dar eu cel mai mult ma tem de oamenii care “cultiva” calitatea asta, pentru ca niciodata n-am sanse sa nu ies sifonata dintr-o discutie, sau dintr-o situatie. Singura sansa e aia sa renunti, pe principiul inteligentei….

La capitolul scuze suntem experti! E cel mai simplu sa apelezi la o scuza cand habar n-ai ce-i cu tine si mai ales cum sa rezolvi o situatie despre care n-aveai idee ca exista! E cineva care e strain de asta?

Fanatici suntem cu totii! Fiecare in felul lui. Fiecare dintre noi dezvolta o “dependenta” de ceva. Eu de exemplu, conform statisticilor, am putine idei, da’ fixe. Si am grija sa le pastrez in permanenta constante, ca numar. Si la cate standarde mai mult sau mai putin tangibile am in minte, cred ca usor trec dreptul unul de asta…Bine, la unii trasaturile astea sunt exacerbate si cam greu de tolerat.

Se zice ca “numai dupa invidia altora iti poti da seama de propria-ti valoare”. Nimic mai adevarat, numai ca unii oameni isi fac din asta un scop in viata. E la fel de crud, dar adevarat, ca intr-un fel sau altul invidia exista in fiecare dintre noi, cel putin atunci cand privim in jur cum unii par sa obtina ceea ce-si doresc destul de usor, facil. Nu cred ca cineva isi pune problema cum de “le iese” unora – insa sigur isi imagineaza ca se uzeaza de mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe, ca exista o oarecare lipsa de scrupule – si de aceea uneori tindem sa privim mult mai mult spre exemplele pe care ni le releva mass-media, de exemplu, decat sa cultivam introspectia. Dar latura noastra lumeasca surclaseaza uneori spiritualitatea.

Trufia neroada incepe sa devina sloganul multora, in ultimii ani. In acceptiunea mea, trufia vine din necunoastere, nepricepere. Caci, cum altfel credeti ca ne-ar atrage atentia cei care de fapt nu au nimic de spus, cei care sunt siesi suficienti, care nu au o ratiune pentru a fi. Dar care vor totusi sa se evidentieze in cel mai vizibil mod cu putinta. Cred ca trufia omoara tot ce gaseste in cale! Si mai cred ca trebuie sa ai mult prea multe lipsuri ca sa poti face uz de ea! Lipsuri de o anumita natura. Care probabil nu se vor “umple” niciodata si asta pentru ca infatuarea e ca un cancer pentru organe…in stadii terminale.

Despre turnatorie imi amintesc de cand mergeam la gradinita si cand cate un copilas mai facea cate o nazbatie, imediat se gasea unul mai curajos care mergea la tovarasa educatoare sa-i spuna. Unde te invarteai gaseai sigur pe cate unul cu cravatica care imediat burica doua degete si zicea ce avea de zis! Si de fiecare data era cate unul care se ruga “sa nu ma spui”! De ce ne-am mai plange noi, acum, ma intreb? In colectiv e si mai si… ca uneori turnatoria se pedepseste cu procentaj in minus la salariu, cu avertismente si alte pedepse dureroase. In definitiv cred ca ni s-a inoculat “turnatoria” in sange de cand eram mici, ca altfel n-as intelege de ce unii numai asta stiu sa faca. In detrimentul tuturor…

Daca as fi in stare sa omor pe careva in viata ar fi pentru rautate gratuita! Pe cuvant! Asta nu pot tolera de niciun fel (nu ca pe restul le inghit de vreo culoare). Si sunt atatia care sunt atat de binevoitori in ale “sustinerii, motivarii si potenterii” valorilor noastre. Unora dintre ele, probabil cele care le stau cel mai des si mai vizibil in gat! Insa intr-o tara in care nu exista vreun sistem de valori, in care nu exista drepturi, ci doar obligatii, intr-o tara in care fiecare se si ne conduce dupa propriile-i reguli (uneori facute in ateliere de turnatorie, impreuna cu potcoavele de cai), intr-o lume in care nu exista disciplina, moralitate, demnitate, unde nu se cauta dreptatea, ci se cauta interesul, ce pretentie poti avea? De cele mai multe ori trebuie “sa detii” unul dintre pacatele de mai sus, ca sa poti face o rautate gratuita! E cel mai simplu sa faci observatii, sa ranesti, sa jignesti pentru ca cineva nu are nu stiu ce calitati, pentru ca ceea ce a facut e lamentabil, pentru ca arata sau ca este in anume fel. E de o suta de ori mai dificil sa argumentezi de ce si mai ales sa oferi o idee, o solutie celui pe care il apostrofezi/mustruluiesti sau il “stimezi” atat de mult. De asta nu cred ca ne vom vindeca niciodata…

Si daca e ceva ce face mai rau decat toate relele, aia e dragostea cu de-a sila! (nu facem analiza sintactico-morfologica, ca atunci se intelege altceva). E mai rea ca toate bolile la un loc, si le iau in calcul numai pe alea incurabile! Decat sa “iubesti” in sila, mai degraba te duci undeva, la capatul pamantului, undeva unde nimeni si nimic nu te va putea gasi si unde sa te ascunzi de tot ce inseamna omenire. Ca pentru pacatul asta, nu stiu ce alta pedeapsa s-ar putea da! Doamne, si sunt atatia care fac uz de asta, care spun ca asa stiu ei sa iubeasca, ca in timp iubirea se volatilizeaza si da intr-un fel de chin care-ti subjuga toate simturile si asta e rezultatul. Mai degraba cred ca e rezultatul degradarii noastre ca indivizi, cu ajutorul mediului in care traim, a valorilor pe care le importam si a culturii care zace in noi! Suntem incurabili si probabil asa vom ramane!

Cand va apuca nostalgia vremurilor de odinioara, puneti si voi mere cu scrotisoara la cuptor, puneti-va o cana de lapte cald si ghemuiti-va pe canapele, fotolii si ce altceva mai aveti in dotare si amintiti-va de timpurile in care nu stiam de niciunul dintre aceste „pacate”, caci singurele care ne vor fi fost predate erau cele biblice…

Pentru ziua de 9 Martie! Si pentru barbati!


Daca este sa ma iau si eu dupa vreme si vremuri, n-ar trebui sa pierd din vedere nici simbolistica zilei de astazi. Crestineste vorbind, se sarbatoresc cei 40 de mucenici si este ziua cand se pregatesc 8-urile alea din aluat insiropati, tavaliti prin miere si prin nuca macinata. La noi, in Moldova. La altii nu stiu. Tot azi se zice ca e ziua barbatului si i se da indemnul acela la cele 40 de pahare! (era nevoie de o zi anume, ca n-am inteles?) Dar, trebuie sa fiu ingaduitoare, pentru ca ieri a fost ziua internationala a femeii, deci, n-ar strica sa fac si eu un efort si sa fiu putin mai domestica (eu oricum traiesc pe langa casa omului impreuna cu alte animaluri, deci nu pot afirma ca sunt vreo pantera).

Asadar, indraznesc sa le urez tuturor barbatilor pe care ii cunosc, dar mai ales celor pe care nu-i cunosc, ca aceasta zi sa le fie asa cum si-o doresc ei! Adica, speciala! Pot face uz de testosteron, de virilitate, de sexualitate debordanta. La alegere si de ratiune, egoism, tenacitate, intelepciune, egocentrism si putere. Au voie sa-si etaleze tot ce au in dotare si sa se mandreasca cu tot ce detin! Sa discute despre tot ce le face maxima placere (a nu se intelege numai femei, masini, fotbal) ! Sa se laude cu toate cuceririle din ultima vreme, cu toate realizarile, cu toate meciurile vazute, dar si cu toate show-urile (mai mult sau mai putin politice) devorate ! Au voie sa-si exprime toate sentimentele de regret la adresa noastra, a femeilor, cum ca nu ne ridicam la inaltimea lor si cum nu vom reusi asta niciodata! Sunt indreptatiti sa-si aline “ochiul” cu ce vor ei! Azi le este permis (nu ca in rest ar avea vreo piedica)!

Azi ma inclin in fata lor ! Sa ne traiti !

Vreti sa recunoasteti sau nu, fara ei oricum nu putem trai, chiar daca aveti impulsul acela de a spune ca puteti sa le faceti pe toate singure ! Poate le-oti putea, dar e al naibii de greu si de urat sa traim fara ei! Asa ca nu mai carcotiti si hai sa le dam si lor ceea ce le apartine… Chiar daca aveti zile cand ii vedeti ca pe niste printi, zmei si alte personaje de poveste si zile cand ii vedeti ca pe niste animale…mai mult sau mai putin domestice! E in firea lucrurilor, asa ca haideti sa nu mai fim soacre, macar azi! (intelepciunea asta mi se trage de cand imbatranesc si sunt singura, stati linistite. Inainte eram si eu tampa, nu va faceti griji. Inca mai sunt, intr-un fel sau altul…)

Si tot din seria barbati, dar din seria barbati de exceptie, trebuie sa-i urez pentru ziua de astazi si pentru ziua de maine la multi ani! Unui barbat minunat! Nu intamplator e nascut intr-o zi de 10 si i-am mai spus asta, desi nu ma crede! E un barbat de nota 10 din multe puncte de vedere si dinspre mine are toata admiratia. Si nu numai! E special si daca ma apuc sa scriu despre el nu termin niciodata, pentru ca va trebui sa trec prin toate starile (si unele nu-mi sunt tocmai confortabile) posibile si imposibile. In lipsa de prea multa inspiratie, am ales o poezie pe care sa “ti-o daruiesc” (ii multumesc lui Nichita Stanescu pentru asta, cu toate ca “Desi” era mult mai potrivita pentru tine, conform starilor mele).

“Tu ai un fel de paradis al tau
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.”

La multi ani! Sa fii fericit! Si zambitor, asa cum te stiu!

MAMA

Astazi este 8 Martie! Pentru mine ziua asta intotdeauna a insemnat ziua Mamei! Pentru ca imi aminteste ca de cand eram la gradinita pregateam cate un cadouas, sau trebuia sa invat cate o poezioara, sau sa recit ceva frumos. Dintre toate poeziile pe care le-am invatat si le-am recitat pana acum mamei, cel mai mult mi-a placut cea a lui Nicolae Labis, si acum cand scriu, mi-am amintit-o! Cred ca e pentru prima data cand realizez si de ce imi place, insa asta n-am sa va pot spune niciodata! Dar, cititi-o…

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.

In general eu sunt o fire creativa, asa ca si dupa ce am terminat scolile am creat cate ceva pentru ziua mamei, in spiritul in care am fost crescuta. Si azi mama are undeva in biblioteca o felicitare pe care i-am daruit-o si in care i-am scris cateva randuri calde…

Eu nu i-am spus mamei mele prea des “te iubesc” si nu stiu daca asta este un lucru care poate sau nu a fi trecut cu vederea, mai ales pentru ca eu simt si traiesc sentimentul asta la o intensitate aparte. Poate nici n-am stiut sa-i arat sau sa o fac sa inteleaga. Poate ca nici darurile mele mici n-au dovedit asta. Poate eu nu stiu sa-mi arat dragostea pentru mama…
Acum, cand scriu asta, ma intreb daca toate lucrurile astea nu mi se vor intoarce si cumva, am un tremur in suflet. Cumva. Pentru ca eu cred ca dragostea de si pentru mama nu poate fi inlocuita cu nimic! Daca nu o ai, daca nu o simti, nimic nu poate sa acopere acest mare gol! Nicio alta iubire, oricat de mare si oricat de puternica nu poate sa suplineasca dragostea de mama!

Mama e numai una. Orice alta persoana care incearca sa joace acest rol, e de la inceput in pierdere. Insa cine poate indeplini acest rol fara sa incerce o secunda a lua locul unei mame, se poate numi un inger. Eu am inteles in viata asta ca poti trai fara multe: poti trai fara sa ai un loc al tau, poti trai fara sa ai un job (chiar daca asta te nimiceste, te chinuie), poti trai fara sa ai un om in viata ta (si asta e un sentiment greu digerabil, dar ca orice obisnuinta, poti sa supravietuiesti, nu stiu daca poti sa traiesti o viata si sa mori cu el), poti trai fara multe lucruri materiale, insa nu poti trai fara a simti ceva din dragostea unei mame.

Nu stiu ce sa-i urez mamei mele azi, de ziua ei. Decat ca as vrea sa o tina Dumnezeu cat mai mult! Sa nu stiu si sa nu aflu ce inseamna sa traiesc fara! As vrea insa si cred ca asta e una dintre cele mai mari dorinte ale mele : sa se bucure de mine asa cum sunt, cu bune si cu rele. Sa nu ceara mai mult, pentru ca nu pot fi altcineva! Pot face multe: pot muta muntii, pot face din rauri oceane, insa eu nu ma pot schimba! Si nu cred ca as vrea, pentru ca eu am o menire in lumea asta si as vrea sa o duc pana la capat!

Mi-as dori sa ma inteleaga si sa vada lucrurile prin ochii mei de copil (caci copil voi fi pana la moarte pentru ea), sa descopere viata asa cum o vad si o traiesc eu, sa cunoasca bucuriile si tristetile asa cum le simt eu. Poate ca ea le simte mai puternic, poate ca durerile mele sunt mai crunte pentru ea si eu nu stiu si nu inteleg. Insa inteleg ca nu vreau sa se sfarseasca pentru mine! Datorita ei si lui Dumnezeu exist! Si am luptat sa traiesc de la 7 luni (vreau sa ii spun femeii care mi-a amintit toate lucrurile astea, ca datorita ei azi simt o raza de soare in mine si ii multumesc atat cat nu pot scrie in cuvinte) si nu ma voi opri acum, chiar daca simt ca am obosit! Nu voi renunta niciodata si vreau sa vina ziua, oricat de tarziu va fi asta, cand voi simti aprecierea ei! E tot ce vreau!

La multi ani, mama si nu uita ca in felul meu pe care n-ai sa-l intelegi niciodata, eu te iubesc! Si n-o spun prea des si nici nu cred ca voi putea schimba asta la mine! Insa, daca m-ai privi mai atent, ai sti ca ochii mei spun mai mult decat milioane de cuvinte!

Cu dedicatie…

Stiu ca pe masura ce timpul trece, incepem sa constientizam ca nimic nu e pentru totdeauna si ca uneori e bine sa ne bucuram de o secunda, pentru ca s-ar putea ca ea sa nu se mai intoarca…
Este un timp pentru toate..este un timp pentru plans, este un timp pentru ras, este un timp pentru tine, si un timp pentru ceilalti. Dar ce te faci cand nu te regasesti in nici una dintre aceste situatii? Ce te faci cand realizezi ca timpul acela care trebuia sa-ti fie un prieten iti este un mare dusman? Mergi mai departe, ca asa e firea lucrurilor. Drumurile astea toate duc undeva, chit ca trebuie sa urci munti, sa mergi pe drumuri neasfaltate (care sunt din ce in ce mai multe, a propos), sa te nimeresti si pe vreo potecuta de tara, de aia de pe care se ridica cate un nor de praf, chit ca uneori mai ai si cate o apa in cale (in 99% din cazuri tulbure si verde).

Uneori cred ca gasesc numai intersectii si ca nici o directie in care m-as indrepta nu m-ar duce nicaieri. La naiba, si sunt din ce in ce mai multe giratorii in ultima vreme, ca ajung sa ma invart in acelasi cerc de simt ca innebunesc! Nu-nteleg de ce nu mai sunt dom’le semafoare, cum erau odinioara, sa stii ca atunci cand e rosu, e rosu, cand e verde, ai liber…Cand e galben e mai greu, si multi accelereaza, nu de alta, dar nu mai au chef sa astepte inca 40 de secunde! Totul se rezuma la timp…

In ultima vreme simt ca am atatea de oferit si nu am cui! (simt eu mai multe, dar nu le pot exterioriza pe toate, ca n-ar fi corect fata de mine, fata de unii oameni, fata de lume in general. Nu stiu de ce am atatea stari!) Oamenii se tem sa iubeasca! Se tem de fericire! Prefera sa traiasca singuri, si desi au nevoie de ajutor sa nu ceara nimanui! Prefera sa traiasca intr-o lume goala, singura, rece, o lume trista!!! Oamenii nu inteleg ca fara iubire se acresc, devin niste masinarii, niste mecanisme…
(e adevarat ca si eu sunt asa, in anumite privinte, insa macar recunosc)

Ma gandesc ca am multa dragoste de oferit, stiu ca pot sa fac oamenii sa iubeasca, sa zambeasca, sa se trezeasca dimineata si sa priveasca lumea cu o liniste anume, stiu ca oamenii au nevoie sa fie alaturi unii de altii si sa se sustina, si mai ales stiu cand cineva are nevoie de un pahar de apa!! Si mai mult decat atat as fi in stare sa alerg pana la capatul pamantului sa il ofer…
Dar….
Incerc sa ma gandesc si altfel..in lumea in care traim, oamenii uita sa fie oameni. Uita ca au sentimente, uita ca au nevoi, uita ca toate lucrurile mici care ii inconjoara si le aduc bucurii sunt cele care le condimenteaza viata! Uita de tot si de toate, in goana asta absurda dupa…cariera, bani, putere..Si se trezesc la un moment dat si realizeaza ca tot zbuciumul lor n-a produs decat lucruri materiale, lucruri trecatoare de altfel, lucruri care desi le-au adus bucurie pentru moment, au trecut, s-au dus…
Insa nimeni nu mai are timp sa gandeasca. Nimeni nu mai are ochi sa priveasca in jur…Spuneam deunazi ca e primavara si ma gandesc ca timpul asta ar trebui sa deschida in fiecare dintre noi ceva!

Se spune ca fericirea ti-o poti construi si singur. Dar e mai bine s-o iei de-a gata de la altul!! Si cati oameni nu fac asta? Dar cati recunosc?

E adevarat ca viata e atat de scurta incat nu ai avea timp sa le faci pe toate, daramite sa le faci bine, asa ca iti este mult mai usor sa iei din alta parte ce-ti lipseste, insa n-ar trebui, poate, macar putin sa luptam pentru noi, sa traim mai mult pentru noi, si mai putin pentru altii, sa fim mai luptatori si mai putin egoisti, mai intelepti si mai putin delasatori?
Si totusi sunt oameni care traiesc fericiti fara sa stie..insa pe acestia n-o sa-i judec nicodata pentru ca se pedesesc singuri, pentru ca isi reprima toate pornirile care “ii fac oameni”, pentru ca ei sunt cei care aleg sa caute, ei sunt cei care refuza sa primeasca, sa se bucure, sa fie multumiti..ei sunt cei care nu stiu sa fie fericiti!!!

As vrea ca fiecare dintre noi sa se trezeasca intr-o zi si sa se gandeasca ca viata e scurta si merita traita!! Fara compromisuri, fara regrete, fara teama..VIATA E NUMAI UNA!!
Si ca orice s-ar intampla, chiar sta in putea noastra sa mai intervenim pe ici, pe colo si sa mai schimbam cate ceva. Uneori e chiar indicat! (ca si cum iei aceeasi pastila care stii ca-ti face durerea sa dispara, de un milion de ani, dar nu te mai gandesti ca in timp esti imun. Eu sunt constienta ca am dezvoltat cativa anticorpi in ultimii doi ani, cel putin, dar pentru ca sunt capoasa iau in continuare aceeasi pastila! sunt irecuperabila, stiu).

Dar mai imi dau o sansa…poate odata si-odata…

Perechea mea. De pantofi

Oficial de astazi e primavara! Neoficial, cred ca mai trebuie sa ne zambeasca soarele putin, ca sa putem fi siguri de asta! Oficial, astazi se impart martisoarele si/sau flori doamnelor si domnisoarelor. In anumite zone ale tari, si domnilor! Oficial, de azi mi-am promis sa iau atitudinea de primavara si sa trec la ganduri pozitive, la zambete, la o stare de spirit mai normala, in speranta ca poate asa atrag si lucruri pozitive in viata mea. Neoficial, nu-mi iese inca, insa cum eu sunt culmea vointei si a consecventei, voi insista pana voi reusi sa-mi induc si sa aduc toate starile astea. Chiar de va trebui sa o fac cu forta!

Ieri m-am plimbat putin pe meleagurile tarisoarei asteia si m-am chinuit sa vad coltul ierbii, doar doar m-oi mai binedispune. Cum n-am reusit sa vad decat ca s-a topit zapada, desi pe ici, pe colo a mai ramas ceva mizerie, m-am posomorat nitel, si mi-am dat seama, inca o data, ca lucrurile bune nu vin cand vrem noi, ci cand vor ele!

Si ca nu depind de noi multe lucruri, pentru ca forta naturii e mult peste noi (am vazut si stirile de zilele trecute si sincer m-am intristat sa vad ca uneori natura e o forta care mistuie totul). N-a depins de mine, pentru ca e adevarat ca nici nu aveam prea multe cunostinte in vremea aceeia, sa-i urez unui domn “la multi ani” la un anume moment, dar pentru ca astazi, tot intr-o zi de 1, se implinesc cinci luni de cand il cunosc (plus minus doua zile), m-am hotarat sa fac acest lucru acum! Pe principiul mai bine mai tarziu…

Intr-o oarecare masura cred ca e cea mai longeviva “relatie” pe care am cultivat-o in ultimii doi ani, astfel incat, aseara cand am constientizat lucrul acesta m-am emotionat, induiosat, intristat si ingandurat in acelasi timp. Nu stiu sau nu vreau sa va precizez de ce toate starile astea la un loc. Vreau doar sa se stie ca nu intotdeauna e adevarat ca lucrurile bune cer timp. Unele cer doar curaj, incredere, putintica indrazneala si multa deschidere. Si un kurtos.

Cred ca dupa tot intervalul asta de timp (sau mai corect spus, in intervalul acesta de timp) am reusit sa inteleg ca sunt si oameni ingaduitori, sufletisti si iubitori in lumea asta. Oameni de care te-ai atasat fara sa vrei (sau fara sa stii, asa ca e adevarata zicatoarea aia cum ca “unii oameni traiesc fericiti fara sa stie”) si care ti-au dat incredere, te-au criticat, enervat, sustinut, intr-un mod autentic. Persoana despre care vorbesc are multe plusuri. Este un om matur, din multe puncte de vedere. Oarecum echilibrat. Are o intelepciune pe care putini o mai au si un tonus enervant de ridicat, uneori. Dezvolti oaresce dependenta de el. Dar si o multitudine de stari confuzorii. M-am intrebat mereu daca ii place viata pe care o are, pe care si-a ales-o si pe care o traieste. Si mai ales ce-i place la felul asta de a fi. Nu-l vad un om multumit (pe alocuri) si asta pentru ca el sustine ca nu crede in multe, sau ma rog, nu-si mai doreste: iubire, fericire, multumire. E oarecum increzator in ceea ce poate face, desi m-a tulburat putin in ziua in care mi-a spus ca si-a acceptat soarta! M-a tulburat pentru ca eu cred (da, stiu, eu sunt o idealista si n-am sanse sa ma vindec si nici sa am vreodata in viata asta ceea ce-mi doresc si asta pentru ca eu nu stiu ce-mi doresc) ca ar putea sa fie fericit. In toate sensurile. S-ar putea sa gresesc. Desi eu vad ca e o chestiune de obisnuinta. Nu renunta la ceea ce are de teama ca altceva i-ar zdruncina “linistea”. Pe care aparent o are.

Am stat si m-am gandit profund in ziua in care mi-a spus ca lui ii place sa mearga cu o pereche de pantofi (metaforic vorbind) si ca nu va renunta niciodata la o pereche veche, in favoarea uneia noi si frumoase. Prefera sa mearga descult, o vreme, decat sa inlocuiasca perechea veche cu cea noua, chiar daca ultima e atragatoare, ia ochiu’. Insa e determinat sa merga (cat i-o fi dat sa mearga de acum inainte) cu perechea pe care o are. Desi eu simt ca nici nu-i mai place, nici nu-l mai fericeste, nici nu-l mai incanta…M-am necajit, in adancul sufletului, desi cumva l-am inteles. Cumva…M-am necajit tocmai pentru ca eu nu cred ca trebuie sa mergi cu aceeasi pereche de pantofi toata viata doar pentru ca te-ai obisnuit cu toate cutele, cu talpa, pentru ca ti-e cald inauntru, pentru ca te simti linistit. Uneori o pereche noua bate (tot metaforic vorbind), iti face bataturi, e adevarat, insa poate ca senzatiile astea dureroase fac bine (si nu vreau sa cultiv sadismul, ca nu ma caracterizeaza).

S-ar putea ca tocmai o pereche noua de pantofi sa-ti aduca un suflu nou, s-ar putea sa-i privesti mai des, sa-i asortezi, sa-i lustruiesti mai des, insa cumva asta e farmecul “noului”. Cred ca e la fel de adevarat ca intr-o zi mohorata ai sa te gandesti ca perechea veche era mai sigura, nu te ranea, nu te chinuia si iti era mai bine in ea. Si ai sa ai tendinta sa te reintorci la ea, doar pe principiul obisnuintei!!!

Ce te faci insa cand iti plac mai multe perechi, pe care le admiri, le probezi, dar nu te poti decide care iti place mai mult? Caci simti ca fiecare are ceva si in fiecare te simti cumva: cochet, atragator, impunator (cred ca inaltimea tocurilor are putina infleunta), in unii s-ar putea sa te simti admirat, invidiat… E doar o chestiune de timp, de curaj si de intelepciune ce alegi sa porti! Si mai ales cum alegi sa porti!

Cum nu sunt eu un Mihai Albu al literaturii pantofilor, nu cred ca trebuie sa dau eu sfaturi in ale incaltamintei. Fiecare poarta pana la urma ce vrea! Mi-e greu sa zic, si asta pentru ca nu sunt genul care face complimente gratuite, cum ca il voi privi indiferent ce pantofi va purta! Insa, cu siguranta, ii voi zambi si ii voi asculta sfaturile, criticile, parerile chiar de va purta o pereche Louboutin, chiar de va merge in tenisi. Pentru ca eu il admir pentru cu totul altceva…Si mi-e drag.

Eu insa, am ales sa nu port nimic, chiar daca o anume pereche de pantofi mi se potrivea. Cumva. Am ales sa nu mai port nimic, desi am zile cand ma ard talpile de atata mers, cand ma ustura bataturile. Am zile cand as incalta o pereche noua, extrem de scumpa, am zile cand as purta o pereche comoda, una cu care sa nu ies in evidenta, dar in care sa ma simt bine. Am si zile in care o pereche cu toc foarte inalt imi da prestanta si ma simt bine (fara analogii, va rog), dar am si zile cand imi plac pantofii fara toc. Niciodata insa nu voi mai incalta perechea veche. Cu toate ca e o pereche eleganta, din piele scumpa, cu sireturi fine, o pereche cu care esti admirata.

Azi merg descult (nu de Zaharia Stancu), insa cu convingerea ca voi gasi perechea de pantofi care sa-mi vina, sa mi se potriveasca. Intre timp, voi avea grija si voi privi in jur cu admiratie, la cei care sunt dedicati unei singure perechi…