In loc de „la revedere”…

Povestea merge mai departe…atunci cand nu te mai astepti la nimic. Atunci cand incetezi sa mai speri, atunci cand nu mai crezi in nimic, apare si lumina.

Pot spune ca am invatat o lectie: ca totul in viata inseamna sa ai rabdare, sa crezi cu putere in ceva, sa dai tot ce ai in tine, caci va veni si rasplata. In ultima zi, cea in care nu mai ai nicio speranta, dar mai ai o farama de credinta. Dumnezeu exista, chiar daca noi uitam, sau credem ca el ne-a uitat.

Eu mi-am primit cadoul pe care il visam exact de ziua mea, de 30! Astfel ca pot spune cu tot ce am in mine astazi ca Roxanne’s 30 e un vis devenit realitate. Ca desi am crezut ca am pierdut, am castigat pe ultima suta de metri. Medalia de aur!

Acum cand sunt pe podium ma uit in jurul meu si vad toti acei oameni care se bucura alaturi de mine ca am invins si care in acelasi timp incearca, alaturi de mine, un sentiment de tristete ca de acum voi concura in alta parte.

Sunt fericita si trista in acelasi timp. Zambesc si plang. Nu ma blamati. Asta inseamna sa iubesti, asta inseamna sa te dedici intru-totul unui loc, unui timp, unor oameni. In fata lor, dar si a voastra, ma inclin si va spun ca legenda mea personala va merge mai departe…

Am vise de indeplinit si acum stiu ca pot fi atinse. Nimic nu este imposibil. Atata vreme cat exista in mine iubire, toate milele mi se vor parea metri. Azi stiu ca trebuie sa dai totul. Caci vei primi totul. Sa crezi si sa visezi. Nimic nu este o utopie, atata timp cat stii sa lupti.

Plang insa dupa o poveste, dupa o poveste care intr-o vreme incepuse frumos si avea toate sansele sa fiu un best seller. Insa hazardul schimba vieti, schimba istorii, schimba povesti si te trezesti ca o poveste se transforma intr-un capitol. Eu am scris un capitol in 11 ani! Un capitol frumos, pe care intotdeauna ma voi intoarce sa-l citesc cu placere, cu sufletul deschis si cu zambetul pe buze. A fost cel mai lung capitol si cel mai incarcat. Astazi scriu finalul…

Cand m-am trezit in bratele omului pe care il iubesc, am stiut ca e un final aparte. As rescrie oricand alaturi de el un alt capitol. Oricand! Oriunde!

Nu stiu daca am regrete, am doar o tristete in suflet, pe care cred ca o voi mai purta o vreme cu mine. O vreme indelungata. Nu cred ca vantul o va spulbera…

Merg mai departe acum
Sa caut iar lumina
Sa caut iarasi ce am pierdut
Merg mai departe acum
Sa stiu ce e iubirea
S-o pot lua de la inceput.

Imi las o parte din suflet aici, v-il las voua, caci il meritati!

Anunțuri

Roxanne’s 30

Am ajuns aproape de 30, de Roxanne’s 30 si tocmai pentru acest motiv ma simt obligata sa scriu. Despre starea de astazi, despre tot ce simt, despre tot ce cred, despre cum ma vad si despre cum as vrea sa fiu.

Marturisesc ca atat de mult mi-am imaginat 30 asta, incat cred ca i-am dat o conotatie mai mare decat ar fi fost necesar. Asa cum fac in genere cu toate lucrurile pe care mi le doresc, in care cred, pe care le apreciez, visez, iubesc. Si nu de multe ori reactiile au fost, evident, pe masura. Este adevarat ca au fost si momente, si nu singulare, cand toate lucrurile pe care le-am planuit au iesit asa cum le-am gandit, cum mi le-am dorit, si pentru asta cred ca trebuie sa multumesc acolo sus, caci fara un ajutor de acolo nu cred ca se puteau intampla.

Astazi insa, inainte de marele 30, nu ma simt in niciun fel. Am o stare de mare goliciune, o pustietate, un sentiment ca acelea pe care le incerci atunci cand pierzi pe cineva drag, sau cand constientizezi ca nu sunt multe lucrurile ce ti-au mai ramas pe lume.

Am jumatate de an de cand imi exercit talentul scriitoricesc, de cand incerc sa inteleg viata in fel si chip, de cand incerc sa ma imaginez, sa ma dezvolt, sa ma cunosc si sa ma descriu. Jumatate de an de cand visez ziua asta, de cand gandesc zeci de ganduri si visez sute de vise despre cum as fi vrut, cum mi-as fi dorit, cu cine mi-as fi dorit, unde…Azi am realizat ca am o imaginatia extrem de bogata si ca sunt neimplinita. Ca tot ce am vizualizat cu ochii mintii sunt doar proiectii fantasmagorice. Si ca as face bine sa ma trezesc si sa ma uit in jurul meu. Citisem undeva, candva, sa-ti faci din vise vasle si insula va iesi la iveala. Am vaslit un Pacific intreg! Un Atlantic si-un Pacific! Mai am, nu zic nu, insa am obosit sa mai vaslesc… Poate ca insula mea este doar o proiectie pe o vedere si ca ar trebui sa incetez sa o mai caut! Daca ar fi fost sa o gasesc poate ca ar fi aparut pana acum, daca nu va fi, n-are sens sa-mi epuizez toare resursele si sa fac muschi inutil la brate.

De ieri incoace am din ce in ce mai acut in minte sentimentul neimplinirii. De ieri simt ca intr-adevar am pierdut aproape tot si ca sunt jos. Undeva pe fundul oceanului. Daca as fi stiut ca despre asta este 30, nu ma mai chinuiam sa citesc Balzac sau mai stiu eu ce…

Incepand de ieri nu mai am asteptari. Nu mai am, sau nu mai vreau sa mai am dorinte. Mi-am promis ca de la 30 sa nu mai cersesc afectiune. Sa nu mai cersesc atentie si sfaturi, sau imbratisari. Oricum am fost un om inversunat toata existenta mea de pana acum. Nu m-am gandit ca de acum inainte sa ma transform intr-un om rigid, insa cred ca e un procedeu ireversibil. Incepand de ieri nu mai vreau sa visez frumos. Nu stiu daca as putea macar sa traiesc frumos. N-am crezut niciodata ca merit, desi sunt oameni care mi-au aratat lucrul acesta in varii feluri.

Traiesc acum sentimentul unei singuratati interioare, a unui zbucium…

M-am dezamagit si am dezamagit in toate felurile. Nici eu nu stiu ce sa mai cer de la mine si mai ales de ce sa cer. Nu mai cereti nici voi si nu va mai creati asteptari…

Concluzionez spunand doar ca Roxanne’s 30 a fost un mare test. Pe care astazi stiu ca nu l-am trecut.

Maine…