Cum e sa fii Moldoveanca in Bucuresti

Pe sistemul „I’m an Englishman in New York”, scriu despre cum e „Sa fii moldoveanca in Bucuresti”, caci cred ca trebuie de stiut si analizat acest aspect, in toate sensurile.

N-am eu prea multe conceptii in viata, sau daca am, le tin pentru mine, insa sa fii moldoveanca la capitala e un concept anume, de parca ai scrie despre psihanaliza in romanele lui Dostoievski. E plin de simboluri si de simbolistici…mai mult sau mai putin mistice.

Mai intai…graiul moldovenesc, de care nu ma simt in niciun fel complexata, caci pana la urma asta sunt! Mi-a zis cineva odata ca noi moldovenii nu consumam e-uri si asta pentru ca pronuntia noastra e cumva stilizata. Corect, si ma inclin. Nu, acuma pe bune, ce poate sa sune mai frumos, intr-o lume de „da-uri” si „pa-uri” decat…ti pup? Asta, a propos, ramane slogan si marca inregistrata! Nu ma las pana nu reusesc sa le imprim tuturor pe retina asta!

Apoi…culoarea parului, caci daca mai esti si blonda si vorbesti moldoveneste, e clar ca esti de dincolo de Prut. Lucru cu care iarasi ma mandresc, caci se stie ca sunt femei frumoase in Moldova si e quod erat demonstrandum. Ei, acum sa nu-ntelegeti ca e totul numai lapte si miere. Sa nu exageram! Dar…blonda-blonda, moldoveanca-moldoveanca, dar cand ai si masina de Iasi, esti culmea apogeului. Caci…daca lasi geamul in jos si intrebi de strada cutare, evident ca vei primi un raspuns si o indrumare; oricand pot sa par ca m-am ratacit! Daca mi se mai fac si complimente, inseamna ca sigur o sa gasesc strada cu pricina, daca nu mai repede, cel putin cu zambetul de buze!

Evident…mutrita contribuie si ea ca factor de decizie! Zambet frumos, par blond, moldoveanca, masina de provincie…aleluia!!!

Stilul inconfundabil..al nararii; cu asta am dat gata! Evident ca nu ma prind inca daca pot face un Stand-up comedy cu felul meu de-a fi, sau cu dictia, sau cu narativul in sine, sau cu toate coroborate, cert e ca imi iese.

Ei si evident, ca sa pun punctul pe „i”, m-am dansat, m-am imprastiat, am dansat sarba, hora si alte de-astea, tot in stilul moldovenesc, muzici de ani ’70, ’80, ’90 si alti ani, toate in felul si ritmul lor si uite-asa fac eu cinste locului de unde vin!

Ma’, pe bune ca ma bucur ca-s moldoveanca!

Si daca nu las niciodata geamul in jos la semafor cand vreun domn de capitala ma …umple de stima ca nu i-am dat prioritate, este pentru ca nu vreau. Si nu pentru ca sunt mai educata, mai isteata sau pentru ca sunt infumurata, ci pentru ca…incerc sa ma educ.

Imi pare rau ca n-am scris pana acum cum e sa fii moldoveanca in Ardeal…dar e de bine, pe cuvant! Am cam uitat cum e sa fii moldoveanca acasa la tine, dar imi amintesc cu proxima ocazie.

Mi-a zis cineva ca nu ma schimb si sa nu incerc sa ma stilizez, cel putin vocal-instrumental; i-am zis ca n-am cum, deja sunt defecta. In plus, n-am fost snoaba niciodata. Sau, ma rog, nu constient.

Despre critici, reactii si interpretari n-o sa scriu, caci s-ar putea sa fie doar perceptii. S-ar putea…

Asa ca, in loc de la revedere sau pe curand, inchei simplu: ti pup!

Iarna…pe o ulita din Bucuresti

Ninge ca-n povesti. Ca-n povestile copilariei, pentru care suntem oricand pregatiti sa le mai ascultam inca o data, sa le mai povestim, sa le revedem cu ochii mintii.

Mi s-a facut dor de vremurile acelea, de linistea lor, de caldura lor. Oricum prin definitie eu cultiv sentimente destul de puternice pentru tot ce a „insemnat” frumos, pentru momente incarcate de placere, de liniste, pentru trecut, pentru ceea ce-mi reda starea de bine pe care e nevoie sa o traim, macar din cand in cand.

Nu stiu de ce, insa de ceva vreme am senzatia ca ma afund in derizoriu si parca in loc sa fac ceva sa incerc sa ies, nu-mi iese decat contrariul. Am senzatia ca duc in spate o povara prea mare pentru mine si nu stiu de ce. Am zile cand ma darama si nu reusesc sa fac nimic macar sa mai reduc din senzatia asta de presiune. M-am trezit acum doua zile ca-mi doream sa plec departe, fara tinta, ca un om care si-a pierdut universul. La propriu m-am trezit departe si atunci am realizat ca ma pierd, ca nu-mi gasesc nici aici locul, linistea, puterea si ca increderea am cam pierdut-o de tot.

Cu ce sa ma mai lupt sau cu cine? Oare chiar atat de absurda, de anormala, de idealista, de nemultumita sa fiu? Stau si ma intreb daca pe mine ma multumeste ceva in viata asta! Pe cuvant! Cred ca sunt doar o suma de inadvertente, de contrarii, de utopii. Ca orice as gandi azi, peste o saptamana o sa vreau triplu, sau cu totul altceva..Ca n-am constanta! In ganduri, cel putin!

Ca ma torturez cu milioane de dorinte si credinte, ca ma chinui prea mult!!! Prea mult!!

In schimb manifest un dor acut sa fiu iubita, imbratisata, alintata. Tare rau imi pare ca n-am si eu ceva din talentul lui Eminescu, caci sigur as fi putut scrie cateva versuri dureros de frumoase despre cum este sa iubesti si sa-ti doresti sa primesti aceleasi sentimente in schimb. Nu la aceeasi intensitate la care le simt eu…doar in schimb! Vreau sa primesc si atat!

O zi si tot ar fi ceva!