Un capitol inchis. Definitiv

Toate se cern in viata asta, ca printr-o sita. Orice inceput, oricat de bun, sau oricat de rau ar fi, trebuie sa aiba si un sfarsit. E firesc. E ordinea lucrurilor pe care nu o putem schimba. Tot ce are cu adevarat importanta este sa ne pastram demnitatea, puterea, intelegerea si intelepciunea. De a cerne lucrurile. De a le intelege. De a inchide capitole.Si de a fi pregatiti oricand sa deschidem altele.

Am trecut multe, am indurat si inghitit si mai multe; mi-am pastrat increderea, demnitatea, taria, marinimia, puterea si intelepciunea chiar si atunci cand nu era cazul. Am trecut cu vederea si am mers mai departe. Am sperat, am ascultat, am incuviintat, am plans, am ras si am iertat. N-am uitat nimic. Si asta ma ajuta de fiecare data sa merg inainte. Am mai spus-o si o repet: cand m-am inscris in jocul asta, nu am gandit vreodata sa renunt, indiferent cat de aspre ar fi regulile lui. Niciodata!!! Nu ma dau batuta, nu renunt. Se prea poate sa intorc si celalalt obraz…asta da, dar nu renunt niciodata!

Nu tine de credinta sa intorci si celalalt obraz, cred doar ca tine de interior, de personalitate, de orice altceva…Nu stiu daca am dat dovada de vreo putere magica, cert este ca am facut ceva ce, nimeni, niciodata, nu am auzit sa fi facut. Niciodata nu mai zic niciodata…

Cu asta am inchis definitiv si irevocabil un capitol! Mi-as fi dorit sincer sa fi facut lucrul asta mai de demult, caci acum, am adaugat si ceva sentimente de amaraciune, dispret si o mare si incomensurabila dezamagire. A mea, de catre mine; caci asa e si firesc. Am crezut ca oamenii se pot schimba, insa, cineva mi-a spus o data si stiu ca are dreptate acum: defectele mari nu se vor estompa in timp, ci se amplifica.

Acum 3 zile am avut un sentiment tare urat. Cum ca am imbatranit. M-am simtit impovarata, trecuta si plina de griji si de frustrari. Mi-am descoperit mai greu si mai aspru ridurile si ultimii trei ani de griji si de neajunsuri. Toate le-am vazut in ochii unei fete tinere si frumoase, pentru care ultimii ani n-au adus atatea nelinisti, neimpliniri, n-au insemnat chinuri, naveta, durere si pierdere. Ochii ei spuneau ca ultimii 3 ani pentru ea au fost linistiti, frumosi si intensi.

N-ar trebui nici macar o secunda sa fac, inconstient sau nu, comparatie intre acesti ultimi ani, pentru ca e irelevant. Cu grijile si cu toate greutatile pe care le-am dus si inca le duc in spate, am reusit. Oricat de greu mi-a fost si imi este, n-am renuntat nicio secunda, desi poate ca au fost clipe cand nemultumirile si neimplinirile erau mai puternice decat mine si m-au fortat sa scot la iveala un om aspru, gol, furios si imposibil. Cumva, stiu ca am reusit. M-am felicitat. Am zambit si am plans in acelasi timp. Pentru ca nu m-am lasat, pentru ca nu am cedat. Insa am plans pentru ca simt ca in tot timpul asta m-am chinuit prea mult. M-am irosit. Si sufleteste simt ca am adaugat zece ani in buletin. Zece ani!

Simt ca am dat prea mult! Ar fi timpul sa ma opresc sa-mi mai pese de cei din jur si sa ma gandesc exclusiv la mine. Sa nu ma mai doara tristetile (reale sau inchipuite) ale unora, sa nu ma mai incred in cuvintele si intelepciunile altora, sa ma incred numai in mine. Iar de gresesc, sa stiu pe cine sa dau vina!

Oricum m-am apostrofat prea mult in ultimii ani, mi-am facut prea multe mea culpa si m-am criticat excesiv. Ei, bine, gata. Am inchis acest capitol: am ramas cu un trecut si cu o experienta. Atat…restul, chiar le dau la spate.

Scriu ultimul mesaj unui domn care candva a insemnat ceva pentru mine: nu mai simt nimic! Totul s-a cernut, totul s-a estompat ca si cum n-a existat niciodata! N-am simtit niciun fior, niciun freamat, nimic. A fost ca si cum mi-am intalnit o cunostinta mai veche, cu care, aparent mai am doar cateva amintiri in comun. Si acum, dupa atata timp, iti spun sincer ca nu mai intereseaza parerea ta! Nu ma mai atinge. In niciun fel. Cred ca intr-adevar am dat prea multa importanta si ca mi-a pasat mai mult decat era necesar. In fata mea, am gresit. Mie trebuie sa-mi cer iertare ca am pus prea mult suflet, prea multa afectiune. Ca m-am lasat pe mine…

De azi, sunt alt om; am alte principii, mai mult sau mai putin ortodoxe…De azi, m-am hotarat sa-mi pese mai intai de mine. Caci eu sunt principalul om din viata mea.

Si, da, ai dreptate, am sa ma gandesc mai mult, mai intens, mai asezat de acum inainte. Cum sa nu ma mai incred niciodata in promisiunile nimanui!

…si inca ceva: casa de piata! Poate de data asta, o sa-ti iasa! Cat dinspre mine, in fata lui Dumnezeu, nu mai suntem impreuna! De multa vreme…

MAMA

Pentru ca maine este o zi pe care eu o consider frumoasa, vreau sa o imbratisez pe mama si sa-i spun „La multi ani” si sa fie sanatoasa!

Sa zambesti si sa fii fericita! Macar pentru o zi! Dar pe deplin!

Sa te gandesti ca anii trec si ca desi eu nu mai am inocenta si linistea unui copil, zambetul si dragalasenia pe care n-ai fi vrut sa le pierd niciodata, sentimentele mele nu se schimba. Insa e bine ca o data in an este ziua Mamei, ca sa pot scrie in cuvinte ceea ce simt. Si simt frumos, mama, pentru tine!

Maine, de ziua ta, sa te gandesti ca desi nu sunt acolo, langa tine, te imbratisez cu drag si iti doresc sa ramai vesnic tanara! Asa cum te simt si cum te vad eu! Sa fii sanatoasa! Si fericita! Si, ma rog in continuare, si sper ca intr-o buna zi sa mi se indplineasca dorinta asta: sa fii mandra de mine!

Te iubesc, mama!

Ca de inceput de primavara

A venit primavara…probabil doar in calendar, caci daca ridic un ochi acum pe geam ma pregatesc sa scriu despre Spiridusa preferata a Mosului si despre cum sa impodobim bradul. De Craciun.

Ma incearca insa un dor teribil de “acasa”, din ala de oftez la fiecare jumatate de ora si ma gandesc “daca…”. Mi l-am starnit de vreo saptamana, de cand m-am invrednicit si am facut un turneu in plina iarna, printre serpentine, nameti, tiruri si drumuri sparte, intr-o zona necunoscuta mie. Cel putin pana acum.

Mi-am reamintit de vremurile cand obisnuiam sa calatoresc zile, saptamani, luni, de momentele cand imi eram capitan si first officer, de vremurile cand nenoroceam CD-urile de atata ascultat, telefoanele de atata vorbit si portiera de la masina, dupa ce o dotam cu toate crantanelele posibile. Vremuri…
Viata la munte e altfel, am spus-o si o mai spun. Are un farmec greu de descris in cuvinte. Calatoriile pe drumuri de munte sunt un mare prilej de meditatie (la naiba, numai ca in cazul meu, daca mai meditez mult risc sa ajung mai rau ca Ganditorul de la Hamangia) de regasire, de introspectie.
Stiu doar ca am descoperit niste locuri unice, pe care cred ca vara am sa le regasesc altfel. Insa un sentiment destul de fad si de scurt.
Mai mult m-au incercat nelinisti metafizice, caci era prea plin de tiruri in stanga si-n dreapta, un alb absolut, de mi s-a tulburat retina, niste sosele…a la Romania, si niste singuratati…ca abia acum m-am dumirit unde faceau trimitere toti scriitorii basmelor atunci cand scriau de locurile alea unde nu era nici tipenie de om, “ in adancul muntilor”, caci exact pe acolo am ajuns si eu! Asa ca nu ma mai mir ca printii aia mergeau cale lunga, sa le-ajunga, ca la cat de departe e prima casa…fereasca Dumnezeu sa te apuce vreo nevoie ceva, ca ai de rabdat, nu gluma!
Si uite asa, prin pustiu si prin nameti, am invatat regasirea (sentimentului acut al singuratatii, ca altceva n-am ce regasi, decat maxim frigul de acasa). Am inteles ca orice drum duce undeva, nu si ca neaparat acolo te asteapta cineva.
Mi-a placut sa descopar Romania, cum n-o stiam: linistita, garbovita si cuminte. Nu vreau sa par rasista, asa ca n-o sa scriu despre zona pe care am vazut-o si despre oamenii de acolo, caci risc sa ma aleg cu capul spart. Cel putin. Si daca viitoare cu cauciucurile. Deci, ma abtin. Da’ tot am sa spun ca am actualizat topul celor mai prosti soferi din Romania!
Si ca daca vreodata am avut vreun sentiment de nesiguranta si de rusine ca m-am nascut unde nu trebuie, acum sunt din ce in ce mai sigura ca se putea si mai rau!
M-am intors in lumea mea, in viata mea…trebuie sa am rabdare, multa rabdare…

De primavara, doresc lucruri frumoase tuturor si un martisor in suflet! De fapt, daca il aveti prindeti-l si in piept, caci e frumos ca obiceiurile sa le pastram. Macar atat. Intr-o lume in care totul se pierde.