„Moldovence de capitala”. Finalul sezonului 1.

Ma gandeam in seara asta ca daca as face un top al lucrurilor la care sunt as, acestea ar fi: sensibilitatea, vointa, consecventa, pesimismul si rabdarea. Insa dintre toate, sensibilitatea excesiva e uneori, sau poate de cele mai multe ori, chinuitoare. Caci roade tot ce gaseste pe dinauntru. Si recunosc ca ma supar destul de usor, ca plang la fel de usor, ca suspin si ma framant mai mult decat poate ar trebui.

Astazi o batranica intr-un supermarket m-a intrebat cat costa un sapun si daca e bun; si dupa ce i-am ales unul destul de bun si la un pret rezonabil, m-a busit plansul amintindu-mi de bunica si de felul ei de a fi, iar glasul batranicii m-a linsat sufleteste. Dorul asta e un chin sufletesc cu care e groaznic de greu sa vietuiesti!

Tot astazi cred ca am mai incheiat un fel de prietenie cu niste fete tinere care mi-au fost si imi sunt tare dragi, si in timp ce oarecum ne luam ramas bun (un fel de) am constientizat un lucru: caci prin ele si alaturi de ele eu traiesc varsta lor. Ca toate povestile lor de 23-24 de ani le traiesc si eu astazi, e adevarat cu ceva ani intarziere, cu ceva experienta in plus si cu ceva mai multe riduri si incercari. Insa la fel. Aventurile lor, incercarile de a iesi la lumina dupa terminarea unei facultati, primele vacante pe cont propriu, povestile de seara la un pahar de ceva, toate secretele si discutiile dintre fete, cautarea sau grijile unui loc de munca, durerea pricinuita de o despartire sau toate neincrederile ce izvorasc din asta, placerea de a iesi la un suc cu fetele, de a face turism comercial, cate si mai cate, astazi am realizat ca le-am trait alaturi de ele. E adevarat ca la varsta mea si cu experientele mele. Insa nu mi-a fost teama sa recunosc ca asta m-a apropiat de ele. Nu-mi pare rau ca n-am trait lucrurile astea la vremea lor, cum nu-mi pare neaparat nici bine ca le traiesc acum.

Per ansamblu am inteles ca desi la varsta aceea eu am ars niste etape, n-a fost un proces ireversibil. Am trait in ultimii trei-patru ani acele lucruri care te desavarsesc ca si adolescent si te pregatesc pentru o maturitate mai mult sau mai putin prematura.
Acest an pe care l-am petrecut cu ele a fost unic in felul lui: caci m-au facut sa ma simt „de-a lor”, desi uneori am crezut ca vad in mine un fel de sora mai mare, sau poate un fel de mama cicalitoare. Imi amintesc ca le-am machiat sa mearga in club, ca le-am facut paste la cuptor, ca am citit si am vazut filme impreuna, ca stateam ore in sir de vorba si le povesteam din experimentele mele, ca am cantat in seara in Sf. Andrei intr-o carciuma din centrul Bucurestiului ca si cum eram la o seara karaoke, ca am ras de toate blind-date-urile le care le-am avut (una mai speciala ca alta), ca de fiecare data cand ne intalneam toate patru pe canapeaua din hol eram mai ceva ca fetele din „Sex and the city” si ca toate conversatiile noastre erau intru-totul asemanatoare, iar faptul ca suntem atat de diferite una de cealalta, cred ca ne-a adus si mai mult impreuna. Intr-un fel insa, cred ca am trait fiecare dilema a lor. Individual.

Mi-ar placea sa ramanem unite. La fel ca furnicile alea care stateau toate in jurul unui popcorn (a propos, dupa ce l-au terminat, s-au mutat la mine) si se gandesc cum sa faca din provizia asta „un scop comun”, la fel si noi am putea face din „povestea noastra” un target. Acelasi. For better and for worse!

Insa, indiferent ca veti fi in China, Anglia, Noua Guinee, Focsani, Timisoara sau in nu stiu ce cartier al Bucurestiului, sa stiti ca toate sunteti speciale, ca mi-as dori ca tot ceea ce ganditi si va doriti sa se indeplineasca, ca sunt extrem de multumita de acest an, cu tot ce a insemnat el pentru voi si pentru mine, ca am trait alaturi de voi fiecare bucurie si fiecare esec, ca am plans si am ras alaturi de voi, ca m-am framantat si v-am sfatuit cand am crezut si cum am crezut de cuviinta, ca m-am enervat si m-am calmat cu si alaturi de fiecare dintre voi si ca va iubesc!

Si mai ales sa nu uitati ca avem o gramada de lucruri pe care ne-am zis ca le vom face si poate ca nu e timpul pierdut sa incepem de maine, de luna viitoare…

Despre alt fel de Margaritare

Zilele trecute am terminat de citit o carte; o altfel de carte. Nu intuiesc daca are vreo legatura cu varsta, momentul, spatiul, gandul, etc, cert este ca avea un corespondent in trairile astea abisale care ma tot incearca in ultima vreme.

Nu se citeste usor, dar nici greu. Cert este ca te pune pe ganduri.

„Din invataturile Parintelui Arsenie Boca” e genul de scriere pe care n-o citesti in fiecare zi; vorbesc in numele meu. Insa te reintoarce cu gandul la lucrurile acelea ce nu ti-au fost predate niciodata, dar pe care fiecare dintre noi, cred ca le pastreaza adanc in suflet. Cu atat mai mult in vremuri de restriste sufleteasca. Ii multumesc bunicii mele ca mi le-a insuflat pe toate. Din putina ei invatatura, mi le-a predat asa cum niciun alt profesor n-ar fi stiut sa o faca. Atat de nobil si atat de frumos, incat suspin cand ma gandesc ca n-am avut timp sa ascult cate ar fi avut ea de spus. Ca am fost departe. Acum…e ea departe!

Nu stiu cati dintre noi citesc cu seninatate ce fel trebuie sa traim, cum trebuie sa fim, ca sa ne gasim mereu pregatiti in fata mortii. Marturisesc ca eu nu am reusit sa-mi infrang aceasta temere si de fiecare data cand citesc despre asta am un fior pe sira spinarii.

Nu stiu cati dintre noi citesc si mai mult decat atat, se preocupa sa fie buni cu cei din jur, clevetesc mai putin, urasc mai putin. Cati dintre noi multumesc in fiecare zi ca vad soarele pe cer? Cati dintre noi se bucura de sanatate si multumesc si pretuiesc ceea ce au? Cati dintre noi stiu ca prin milostenie catre saraci primim mila lui Dumnezeu? Cati dintre noi stiu ca un suflet trist este un suflet cu luminile stinse?

Am citit despre ziua judecatii de apoi si am incercat pret de cateva secunde sa-mi imaginez. N-am putut. Nu stiu daca tine de faptul ca sunt sau nu un bun crestin, cert este ca mintea mea nu poate „gandi”, „vedea” asa ceva.

Nu stiu daca eu traiesc cum se cuvine sau daca sunt cum se cuvine; cert e ca a fost un prilej bun sa ma adun. Si sa imi amintesc sa ma gandesc mai des la lucrurile astea, atat cat pot. Marturisesc insa ca nu pot sa adorm daca nu ma rog. Si ca am inceput sa multumesc pentru fiecare dimineata.

Cand va incearca ganduri negre, e bun prilej de citit cartea asta: Margaritare duhovnicesti.

Lacramioare. De Iulie

Ma gandesc ca fiecare etapa si fiecare varsta a vietii este inteleasa si valorizata intr-un fel. Categoric in felul pe care noi il vedem potrivit momentului in sine. Mai cred si ca fiecarei etape in parte ii oferim un sens si prin relatiile pe care le stabilim, prin intermediul oamenilor pe care ii cunoastem, a experientelor traite si inevitabil prin tot ceea ce aduce nou in viata noastra.

Fiecare moment pentru mine a insemnat si o persoana aparte, de la care am cules cate ceva, o persoana pe care m-am straduit sa mi-o definesc in minte, sa-mi doresc sa o cunosc, sa o inteleg, o persoana de la care sa fur intelepciune, maturitate, incredere, respect si pretuire.

Spun aici despre oamenii aceia despre care iti amintesti si peste o suta de ani si despre care nu poti povesti decat lucruri marete, inaltatoare. Oameni pe care timpul ii face personaje de Oscar!

Cred ca nu intamplator – nu stiu sa fac nicio corespondenta, desi realizez ca exista – admir 3 femei cu ochi verzi-albastri. Toate de o frumusete aparte, nu le pot incadra in nicio categorie, cu o sensibilitate si o feminitate cum rar am cunoscut (si marturisesc ca eu asta nu am putut fura de la nici una, rusine sa-mi fie), cu o forta si o determinare de temut pentru cei din jur.

Asta am copiat si eu cu succes.

Mult din ce sunt astazi, am furat de la ele. Si da, recunosc ca sunt incrancenata atunci cand imi doresc ceva, recunosc ca nu ma las si ca intotdeauna imi pun in minte idealuri, cumplit de greu de atins. Toate insa mi-au apreciat, incurajat dorinta de a scrie. Si de a scrie bine! Fiecare zi e un exercitiu de „scris” pentru mine.

Azi e una dintre acele zile. O zi in care voi scrie voi aduna toate gandurile si urarile mele pentru una dintre aceste doamne.

Admir fiecare esarfa la dvs. Fiecare bratara si fiecare set de cercei. Cred ca am inceput sa cunosc zambetul din spatele unei tristeti si cel din spatele unei bucurii. Si lacrimile. Cred ca intelegem la fel departarile, singuratatea si tristetea. La fel si bucuria, reusita si dezamagirea. Admiratia nu se rosteste in cuvinte, insa se citeste printre randuri. Cand va sunt alaturi, inteleg ca intr-o oglinda retrovizoare vezi apropierea si nu departarea. Am mai inteles ca nu eu voi salva lumea, ci fiecare isi va salva bucatica lui. Daca-si doreste.
Pana sa va cunosc n-am stiu ca ma pot iubi si cateii; am crezut ca doar pentru pisici prezint interes.

M-ati ajutat sa-mi pun in minte urmatorul target. Deocamdata greu de atins, dar nu imposibil. Insa la el ma raportez si pentru el ma ambitionez in fiecare zi.

Mi-a scris prietena mea zilele trecute cel mai frumos mesaj pe care l-am citit vreodata si care-mi era adresat in exclusivitate. Cred ca pot sa-l transcriu si eu pentru dvs: „esti o pisica. Cazi tot timpul in picioare. Poate nu intotdeauna din prima, dar te redresezi foarte repede. Cat despre ele, pisicile ce au plecat din viata noastra prea devreme, stergeti lacrima ce apare in coltul ochiului, respira adanc si gandeste-te ca poate-a renascut si acum merge tantosa pe alte garduri, mananca din mana unui alt om bun, caruia ii aduce fericire. Fericirea o primim si o si pierdem. Trebuie s-o cautam incontinuu..”.

Azi cred ca Sisi si Rona merg impreuna pe acelasi gard.

Iar noi, de aici de unde suntem, vom zambi intotdeauna amintindu-ne cum le statea cu pampers sau cum deschideau usa de la intrare. Pana la urma ele exista in noi. Oricand.

Nu stiu daca am reusit sa smulg un zambet sau o lacrima de la dvs; am vrut doar sa cititi in cateva randuri ceea ce nu reusesc sa spun in vorbe. Caci oricat m-as pricepe la vorbe, am si eu slabiciuni.

La multi ani!

Post-13 iulie

N-am bifat nici unul dintre cele cinci puncte de „mare interes” din lista magica de ziua mea!
Concluzia e ca ori toate erau gresite, ori oamenii aia la care faceam referire nu sunt ceea ce am crezut eu.

Iar despre liberul arbitru…de ce oare sa vrea el sa fie influentat cu niste lucruri atat de mici? Nu se iroseste el pentru nimic. Si nici eu n-as mai vrea sa il influentez cu asa ceva. Cred eu ca am treburi muuult mai importante pentru care sa „cer ajutor”!

Una peste alta, de ziua mea m-am simtit bine! Frumoasa! Incantatoare! Chic! Speciala! Admirata! Iubita! Apreciata!

Mai era ceva ce mi-a scapat?

Pentru mine. De ziua mea. Un monolog. Exteriorizat

A mai trecut un an; parca ieri am scris despre Roxanne’s 30 si despre cum am lasat in urma povestea mea. Azi, sau mai exact maine, am parcurs un an din cautarea asta, un an in care legenda personala a mers mai departe.

Am plans si am ras in aceeasi masura. M-am zdruncinat si am incercat sa gasesc in mine, din nou, puterea de a depasi ORICE. Si cand spun asta, stiu bine ce inseamna. Am incercat sa leg prietenii. Sa invat si sa nu-mi pun niciodata in minte „nu pot”. Eu pot orice! In materie de lucru, cel putin.
Nu pot si nici acum nu am reusit sa inteleg si sa invat sa fiu singura. Desi, in mare parte, imi asum singuratatea, tristetea, dezamagirea.
Mi-e insa din ce in ce mai greu sa iert. Si desi mi-a spus cineva la un moment dat sa incerc sa-mi fac asteptari, caci ele se pot si materializa, nu indraznesc sa fac asta, caci mi-e teama de esec. Si stiu ce inseamna sa si pierzi.
A trecut un an de cand am pasit intr-un birou si-mi amintesc, de parca a fost ieri, imbracata intr-o rochita neagra si pantofiori rosii de Dorothy. Eram pierduta, intr-o lume noua. Azi, cand scriu, sunt imbracata tot intr-o rochita neagra si cu aceeasi pantofiori rosii. Si retraiesc emotia zilei aceleia. Cumva mai increzatoare si mai sigura pe mine. Cumva. Pe dinauntru sunt tot pierduta, insa din cu totul alte motive. Invat sa ma incred in oameni in fiecare zi. Si-mi asum in egala masura ca pot sa si pierd pe considerentul asta. Multora insa vreau sa le multumesc.

Nu am voie sa nu fiu o invingatoare!

Mi-ar placea sa pot rade mai mult; caci stiu ca sunt mult mai dragalasa cand o fac. Mi-ar placea sa pot invata sa fiu mai putin trista si mai optimista. Mi-ar placea sa cred ca desi oamenii te dezamagesc, se poate sa isi spele pacatele. Mi-ar placea sa simt dragoste mai des.

Azi dimineata am vorbit cu tata, care mi-a spus ca de cateva zile nu-l mai asteapta nimeni in fata usii acasa, cand vine de la serviciu sau de oriunde. Primea o iubire neconditionata si oferea de 100 de ori mai mult de la un animalut. Care azi nu mai e. M-a sfasiat pe dinauntru.

Nici pe mine nu ma asteapta nimeni acasa. De prea multa vreme.

Ce sa-mi doresc la 31 de ani?

Sanatate, putere sa trec peste toate, incredere in mine, afectiune! Casa o port in gand, prietenii si oamenii dragi ii am im suflet, cei pe care nu-i mai am aici, in lumea asta, imi sunt in minte, in suflet si-n gand.

Maine voi incerca sa zambesc mai mult! Macar maine!

Lista mult-asteptata. Pentru ziua mea.

Saptamana viitoare este ziua mea. Si pentru ca eu tin la aspectele astea in viata extrem de mult, in sensul ca nu imi iert daca ratez vreo zi de nastere a unei persoane care inseamna sau nu ceva in viata mea, fara sa ii urez acele lucruri pe care le cred firesti, si pentru ca sunt extrem de recalcitranta in ultima vreme, mi s-a cerut sa fac o lista cu toate cadourile pe care mi le-as dori. Ca sa nu plang dupa asta ca am doua rochii la fel, cinci canistre de benzina, trei parfumuri la fel mirositoare, etc, etc.

Dar…o sa fiti suprinsi!

Anul asta nu-mi doresc prea multe lucruri. Sau in niciun caz din seria lucrurilor ce pot fi achizitionate. De la magazin. Toti cei care ma cunosc stiu deja ce mi-ar face placere.

Cu toate astea, ar fi cate ceva, din seria lucrurilor care intr-adevar m-ar da pe spate: un buchet de flori de la barbatul caruia i-am dedicat poezia lui Nichita Stanescu -Desi -, un telefon de la barbatul misterios pe care l-am intalnit anul trecut pe E 85, intr-o calatorie interminabila alaturi de ciclistii din Romania, un e-mail si un buchet de flori (daca mai mult nu se poate) de la un fost sef pe care inca il pretuiesc, cartea „Lebada neagra” de la un om pe care il stimez foarte mult si care imi este foarte aproape de suflet cu mentiunea ca mi-a promis ca o va face si cel mai mult si mai mult prezenta fizica, fara neaparat flori sau altceva, a unui barbat care recita atat de frumos Minulescu, ca ma topesc.

Daca se poate influenta liberul arbitru si eu pot avea toate cele de mai sus, atunci sa stiti ca voi fi intr-adevar fericita! De ziua mea.

Iar daca nu, am sa fiu multumita sa am langa mine oameni care ma pretuiesc (asa simt eu si zic ca simt bine), si chiar daca nu langa mine si poate doar „telefonic” acei oameni despre care stiu ca ma iubesc sincer. Si cumva, neconditionat.

Orice as primi de la voi ma va multumi, caci stiu ca o veti face din suflet. Cei care nu o fac din suflet sunt sfatuiti sa-mi trimita doar sms-uri, caci e mai ieftin.

A.M.R. 6 zile!