Un om de 13. Pe linie

Sunt la a 13-a mutare; nici mai mult, nici mai putin. Nu stiu daca sa indraznesc sa sper ca va si ultima, dar macar ca va cea mai buna. De pana acum.
Ceea ce intr-adevar imi doresc este sa pot numi acest loc: acasa (fara reclama mascata). Sa astept sa ajung, sa imi doresc sa raman. Sa nu mai aud cucuvele si sa nu ma mai biciuiesc cand sunt doar 19 grade in camera, sa nu trebuiasca sa platesc in fiecare zi pentru un loc de parcare. Vreau sa vad soarele rasarind de la geamul camerei mele. Imi lipseste lucrul acesta teribil de mult.

Vreau sa pot primi musafiri fara sa ma frustrez ca apartamentul meu nu spune nimic. Vreau sa pot face o prajitura.

Vreau sa am un loc in care sa vad bradul de Craciun impodobit.

Nu vreau sa am niciun regret ca plec de aici.

Reconfigurarea traseului sper sa insemne si o reconfigurare a prioritatilor, a dorintelor si a viselor mele. Cred ca pot incerca asta.

Din respect pentru 13 si pentru ce a adus bun in viata mea!

Anunțuri

Maimuta nu se imbraca de la Prada

Luna trecuta am primit o pereche de pantaloni Prada. Prima mea pereche de pantaloni Prada. In care arat intr-un mare fel! Acum insa, stand stramb si judecand drept, nu stiu daca mi-am alimentat starea doar privind eticheta din dos sau pur si simplu am apreciat o croiala buna. Nici n-are a face, daca stau bine si ma gandesc. Caci toti ceilalti pantaloni ai mei de dinainte, care imi veneau la fel de bine n-aveau nume de catwalk.

In traducere cred ca nu sunt neaparat o fashion-ista. Nu cred ca asta inseamna ca nu sunt femeie. Am si eu defectele mele. Iubesc parfumurile. Scumpe.

Admir tot ce e frumos; uneori oftez si ma intreb „oare eu vreodata..?” Vreodata nu stiu, dar cateodata…

Insa categoric niciodata n-ai sa ma cumperi: nici cu vorbe lingusitoare, nici cu laude, nici cu povestiri lacrimogene. Sunt ieftina, sau cred ca asa ma vad prin ochii unor oameni care cumpara lumea. Mica, negresit de mica. Insa cu alte valori si alte principii. A nu se intelege ca sunt si ipocrita: admir, sustin, iubesc ce e frumos. Apreciez calitatea, insa in ochii mei, calitatea este data de altceva. Niciodata de o eticheta. Pe ochelarii mei nu scrie Versace. Asta nu inseamna ca nu vad prin ei si nu inseamna ca altii vad mai bine.

Nu-mi place cand apare cate un vanator in viata mea, care vrea sa ma aiba din prima. Crezand ca daca foloseste cea mai buna arma din dotare, cu cele mai scumpe gloante, cea mai grozava costumatie, cea mai rezistenta casca si categoric cea mai buna masina, o sa cedez si o sa ma dau singura lovita. Niciodata. Nu-mi plac vanatorii. Desi ma simt bine in postura de vanat.

Si daca stii sa ai rabdare si sa vanezi la marea arta, fara asteptari mari, insa cu interes crescut, uzand de armele mintii, ai toate sansele sa ma vanezi. Altfel, mai bine te apuci de un alt sport, care sa-ti dea satisfactii imediate.

Nu stiu cat am sa mai umblu prin padure si nu stiu cand se va ivi un vanator ager, insa muschii sunt moi iar alunele sunt satioase. Intotdeauna apare si un luminis in desisul padurii. Pana una alta mai stau de vorba cu veveritele si sper sa ma imprietenesc lupul. Atunci am sa port si pantalonii Prada.

Pana atunci insa sunt prietena cu aricii si cu furnicile. Au o cultura, as putea invata ceva de la ei.

Facem schimb de experienta…

Acceptare. Incredere in furtuni. Si in vant


Am revazut un film de curand. Un film care mi-a trezit un soi de amintiri. Pe care nu stiu cum sa le clasific. Asa ca n-o sa o fac.

Mesajul din final este, dupa mine chintesenta si s-ar transcrie astfel: uneori in viata exista legaturi reale care nu pot fi niciodata rupte. Alteori chiar poti gasi acea persoana care iti va sta alaturi, indiferent ce se va intampla. O poti gasi oriunde: fie la o nunta sau intr-o oricare alta imprejurare. Dar exista sansa ca acea persoana pe care te-ai bazat intreaga ta viata, acea persoana care te cunoaste uneori mai bine decat o poti face chiar tu, este aceeasi persoana care ti-a stat alaturi pana acum.

La o prima vedere, s-ar zice unde va trimite cu gandul acest mesaj, insa eu nu m-am repezit sa plang dupa un fost sau sa bifez momentele cand ar fi trebuit sa-mi fie alaturi si nu a fost. Nici pe departe. M-am dus cu mintea intr-o alta directie: acea persona poate fi cel mai bun prieten, cel despre care stii ca niciun munte, nicio distanta nu l-ar impiedica sa ajunga la tine atunci cand i-ai cere-o. Acel om exista si pentru mine. Categoric. Poate ca il stiu, poate ca uneori uit, insa e acolo. Si poate nu e doar o persoana, poate sunt mult mai multe.

De fiecare data cand am senzatia ca sunt a nimanui, apare cineva care sa-mi arate contrariul. In cel mai simplu mod cu putinta. Fara sa foloseasca cuvinte de dictionar sau mesaje utopice. Imi place sa cred ca vorbesc despre o persoana sincera si calda. Mi-a deschis o usa, mai intai putin tematoare, oarecum rezervata, curioasa, interesata, dar nu absconsa. M-am straduit si eu sa nu fiu chiar un intrus, sa nu pun limite si mai ales sa nu fiu exagerat de reticenta, cu toate ca asa mi-e soiul. Vreau sa cred si-mi doresc sa cred ca acum m-a inteles mai bine, ca m-a „citit” mai bine si ca sustinerea tacita pe care mi-o induce e un sentiment sincer. Si ca pot incerca sa ma apropii mai mult de oameni, in definitiv traim sub acelasi mare acoperis. Instrainarea, temerile, confuziile sunt toate fiice ale unei singure mame. Puterea, increderea, deschiderea dau, prin definitie, alt tonus. Nimic nu tine o vesnicie. Daca faci ceva sa schimbi mersul lucrurilor.

Orice nor se spulbera intr-o zi de un vant mai puternic. Nicio ploaie, oricate stricaciuni ar face, nu staruie. Raman in urma ei gramezi de noroi, lanuri prabusite, case distruse, oameni sfasiati pe dinauntru, insa ea dispare. Malurile pot fi refacute, la urmatoarea recolta lanurile vor fi poate mai bogate, casele mai solide iar oamenii, desi mai impovarati, vor fi mai netematori. Nimic nu este fara leac si nimic nu tine la nesfarsit. Dar, asa cum oamenii refac totul si seamana o noua recolta pe care o vad mai buna, la fel pot fi inlocuite si instrainarea, temerile si confuziile. Nu vor mai iesi si anul viitor, daca stii cand sa le plivesti. Totul este sa crezi. Sa crezi ca desi aduc stricaciuni uneori, ploile sunt benefice. Pot face un pamant mai roditor.
Niciun rau nu e in totalitate rau, daca vrei sa-l vezi si altfel.

Incep sa ma bucur ca sunt omul care aduce vantul. Dintr-odata cred ca incep sa zambesc. Pana la urma vantul l-a ajutat si pe Alchimist…

Nelinisti metafizice

A venit toamna…azi de dimineata era mai greu de respirat aerul „proaspat”, astfel ca era super necesar sa-ti mai pui o jacheta pe tine.

Dupa aproape doua saptamani de acum, de cand dorm din doi in trei, am inceput sa fiu nimicita de niste dureri de cap, pentru care nici pastile nu pot lua macar, caci imi starnesc alte dureri. Astfel ca incerc sa-mi imaginez cele mai cele scenarii, situatii, orice numai sa uit de dureri si sa ma pot concentra pe „dormit”.

Si mi-a iesit…alaltaieri, cel putin. Plaja, hamac, briza marii, aer proaspat, cineva care sa ma legene, care sa imi spuna povesti. O zi, atat a tinut! La mine nici ideea aceea ca orice minune tine trei zile nu se aplica! N-ai vazut asa ceva! Soi rau, dom’le, soi rau!

Atat de rau, incat nici patul nu ma mai suporta.

Trebuie facut ceva, insa nu stiu ce…orice solutie e binevenita. Incep sa cred ca aerul de Maramures m-ar mai putea vindeca de bolile astea acute de care sufar. Macar de unele dintre ele; de altele nu ma vindeca niciun aer! De oriunde ar fi el!

Trebuie sa ma gandesc la o nastrusnicie…caci se pare ca aerul tomnatic nu mi-a atacat doar ulcerul, ci si alte rani destul de vechi, daca judecam dupa trainicia cu care subzista in mine. Niciun Maalox si niciun No-spa nu mai calmeaza arsurile si durerile pe care le resimt in ultima vreme.

Niciodata n-am sa stiu cum e mai bine: sa fiu nemultumita de ceea ce am sau de ceea ce nu am!?

Mi-e dor


Mi-a venit in minte mesajul reclamei aceleia „sunt lucruri care nu se pot cumpara. Pentru toate celelalte exista Mastercard” intr-un moment de maxima ratacire.

Mi-e dor sa mi se spuna si mie „mi-e dor”. Nici nu stiu de cand n-am mai auzit asta; cred ca incepe de-acum sa intre la capitolul arhaisme. Chiar ma simt indezirabila.

Zilele trecute mi-a spus cineva ca indiferent cat de ciudata, de gresita, de haotica, de abstracta, de rigida, impulsiva sau oricum altfel as mai fi, sa ma gandesc ca exista pe lumea asta un om care are nevoie de mine exact asa cum sunt. Acum, cand scriu asta si cand constientizez mesajul, imi vine sa plang. De tristete si de oarecare emotie, caci cineva a indraznit sa gandeasca asta. Despre mine!

Insa…in ciuda a tot, ma simt sleita pe dinauntru. Atatea complimente, atatea apropo-uri, atatea cuvinte dulci si la ce-mi folosesc? N-adorm cu ele, nu ma trezesc cu ele.

Azi nu-mi doresc nimic mai mult decat sa aud „mi-e dor”.

Cucuveaua de pe Victoriei

De aproape doua saptamani ma linseaza existential o cucuvea. E mai rau ca pupaza din tei, pe cuvant!
Aproape in fiecare noapte, invariabil in jurul orei 3, se apuca de cantat – e un fel de a zice „cantat”, caci are un repertoriu de jale, incat in secunda urmatoare iti vine sa sari de la balcon.

Sunt cu nervii in pioneze; de cateva nopti simt ca daca as fi ketchup-ul dintr-un hot-dog, as fi pe toti peretii. Asta destul ca sunt eu un specimen care oricum nu doarme nici macar in pat, in plus in ultima vreme am varuit si am aranjat mobile in viitoare apartamente imaginare, am facut calcule si socoteli, care mereu ies prost, am facut zeci de conversatii cu barbatii misteriosi ai vietii mele…sunt atat de profunda noaptea, incat ai zice ca mi se deznoada intelepciunea odata cu primele stele.

As putea sa incerc sa fac mai mult decat o conversatie, poate m-as simti mai bine. Daca as face si altele, cel putin jumatate din cat scriu, cred ca as fi cel putin multumita. Daca nu si satisfacuta…

Dar nu…

Si culmea, dupa ce termina cucuveaua, se apuca oamenii de turnat asfalt, vine masina de gunoi, care atunci cand il ridica, ai zice ca se darama blocul, daca mai trece si vreun biciclist in viteza tipand, deja sunt treaza de 3 ore si e cazul sa ma duc la dus, sa-mi fac cafeaua, ca am dormit prea mult.

Sunt mahmura de o saptamana. Daca si in noaptea asta mai am aventuri din astea, ma las de dormit. Zic eu ca e de prisos.

Tocmai ce-a cantat cucuveaua acum 5 minute! Poate si-a facut numarul pe noaptea asta…

In larg…


N-am vaslit in prea multe barci pana acum. Nu stiu cat de priceputa sunt ca si marinar sau ca si coechipier de vas. Stiu doar ca atunci cand am ales sa fiu intr-o barca – indiferent daca era barca de salvare, cu motor, comerciala, yaht sau cine stie ce vas de croaziera – am vaslit cot la cot alaturi de echipaj. Niciodata nu mi-am pus problema daca directia era cea buna; atata vreme cand eram alaturi de echipaj, am gandit ca vaslind impreuna, vom ajunge exact acolo unde trebuie. Nu m-am dat deoparte nici cand au fost furtuni, nici cand s-au rupt velele, nici cand era sa ne scufundam. Am ramas fidela echipajului si intotdeauna capitanului.

N-am ajuns intotdeauna la tarm. N-am calculat intotdeauna viteza vantului, coordonatele sau incarcatura. E adevarat ca multe esecuri mi s-au tras de aici.

Insa la fel de adevarat este ca atunci cand am simtit ca directia in care vasleam impreuna cu ceilalti coechipieri sau cu capitanul nu era aceeasi, am ales sa ancorez. Niciodata nu am abandonat barca.

M-am asezat pe tarm, am respirat aer sarat, mi-am umplut buzunarele de nisip si am pornit mai departe. In cautarea unei barci, a unui capitan, a unui echipaj.

N-am sa stiu niciodata ce fel de capitan as fi, desi pot vasli si singura. Sute de mile. Fara sa ma plang de oboseala, de sete, de caldura.

Nu stiu ce coordonate am acum; stiu doar ca sunt in larg.

Cel mai rau lucru este ca mi-e frica de apa…