Deja vu

Azi am trait un deja vu: ca e a doua oara in viata cand in preajma zilei de Sf. Andrei retraiesc sentimente de mult uitate. Faptul ca lucrurile se intampla cu oarecare periodicitate, ar trebui sa-mi spuna ceva. Poate de data asta inteleg.

Inteleg ca viata trebuie traita privind inainte si nu privind inapoi. Desi mi-e mai usor sa fac uneori asta, probabil pentru ca am un oarecare sentiment de siguranta…trecutul e intotdeauna mai „safe”. Stiu ca lucrurile trecute nu se mai intorc niciodata si motivul pentru care ele nu s-au intamplat atunci cand ar fi putut sa se intample e unul simplu: nu trebuia. Si sa nu mai caut motive pentru care „nu trebuia”, ci s-o iau ca atare.

Teoria e simpla: sa traim azi. In prezent. Nu in trecut. Nu in viitor.

Sa iubim azi. Ce avem langa noi. Nu ce am pierdut. Nu ce am putea avea.

Sa ascultam azi. Ce putem asculta. Nu ce s-a difuzat la radio ieri. Nu gandurile inchipuite de maine.

Sa fim noi insine, asa cum suntem azi. Nu cum am fost ieri. Nu cum ne-am dori sa fim maine.

Totul se rezuma la AZI.

Ieri…a apus. Iar maine…e deja alta poveste!

Tot ce stiu este ca din cand in cand nu ne strica sa ne mai culturalizam putin. Si ca sunt atatea lucruri care ne pot aduce o traire frumoasa, dar pe care am uitat sa le savuram, pentru ca nu aveam timp sa ascultam, sa le traim, sa ni le daruim.

My Bucket List

„I want to witness something truly majestic” e o dorinta pe care cred ca o avem fiecare dintre noi. In strafundurile inimii, chiar daca in viata de zi cu zi nu cred ca am zis-o vreodata.

Imi pare rau ca nu am vazut „The Bucket list” mai devreme; insa, probabil ca l-am vazut in cel mai bun moment cu putinta. Unul in care oricum eram cu garda jos, in care deja simteam ca sunt la penultima treapta, in care ma chinui sa ies dintr-o mocirla in care m-am aruncat probabil singura. Ca nu vreau sa dau vina pe nimeni, cum n-am facut-o niciodata pana acum. Nu exista vinovati in jocul asta pe care il joc eu. Pot doar sa am coechipieri sau maxim rivali. Insa nu pot acuza pe nimeni de nimic.

Nu sunt intruchiparea optimismului, desi zambetul imi sade bine pe mutrita atunci cand ii dau eu dezlegare, insa cu siguranta am ceva pozitivism ascuns prin vreun buzunar de haina. Si pentru ca a venit iarna, cred ca am reusit sa-l scot de la naftalina.

Azi m-am gandit ce mi-as dori sa fac in viata asta. Cunosc doi oameni a caror filosofie de viata vreau sa incep s-o iubesc. Amandoi imi spun ca fericirea pentru ei este cand vad lumina zilei. Si amandoi imprastie optimism in jur, desi nici unul dintre ei nu are neaparat o exisenta grandioasa. Fiecaruia i-a mai ramas ceva de bifat in lista magica a vietii – sunt sigura! – insa au facut tot ce le-a stat in putinta ca-si aduca multe bucurii pana acum. Poate ca au avut la un moment dat si contextul, si momentul, si posibilitatea.

Poate si eu am avut. Poate. Si poate ca pe unele le-am pierdut ca nu am simtit, stiut, vazut dincolo de poveste. Sau poate ca doar mi le-am inchipuit, am visat prea mult cu ochii deschisi si am ajuns sa confund realitati cu vise. Nu stiu daca trebuie sa ma biciuiesc pentru asta. Poate ca pe unele mi le-am dorit prea mult si pentru ca au intarziat sa apara, le-am transformat in vise care in lumea mea au prins aripi. Altele s-au transformat in fata morgana si par a nu fi mai mult decat iluzii. Mai mult sau mai putin optice. Pe unele am inceput sa le scriu azi. Si poate daca am inceput de acum, o sa am timp suficient sa indeplinesc din ele. Iar pentru ce n-am sa pot, macar o sa am multumirea ca am incercat.

Vreau sa ma bucur cu tot sufletul de ceva!
Vreau sa-mi inving teama de avioane!
Vreau sa invat sa inot!
Vreau sa stiu ca exista pe lumea asta cel putin doi oameni carora le-am adus fericire in suflet!
Vreau sa merg pe motocicleta!
Vreau sa simt ca sunt iubita si pretuita!
Vreau sa ma duc singura intr-o excursie planuita de mine, in care sa fiu mandra ca sunt doar in compania mea!
Vreau sa vad Rockefeller Center o singura data de Craciun!

Mai vreau si altele pe care n-o sa le scriu aici. Pe unele as vrea sa le traiesc fara sa fie nevoie sa le scriu. Pentru altele mi-as dori sa primesc ajutor. Si sa le indeplinesc impreuna cu cineva.
Sa nu simt ca a trecut timpul si ca tot ce am facut intr-o viata a fost sa insir randuri pe o hartie…Sa-mi scriu repulsiile, dorintele, tristetile, reusitele, biruintele si infrangerile.

Deocamdata mi-am infrant teama de inaltime. Si am invatat sa merg cu liftul. E un inceput…

Pentru ce ne vindem?


Ni se intampla din ce in ce mai des in ultima vreme sa renuntam la lucrurile care ne faceau placere. De la o fondanta sau o prajitura pe care odata le savuram, pana la un dermatograf care poate ne mai ridica moralul pret de o jumatate de ora, o hainuta mai mult sau mai putin extravaganta, o piesa de teatru sau un film, o iesire la aer, un concediu.

Incepem sa ne reprimam prea multe lucruri si sa ne limitam la o existenta goala, seaca, indoielnica. Si nu pentru ca asta ne dorim, ci pentru ca nu avem de ales intr-o societate vesnic guvernata de schimbari, de legi care dau drept de apel doar unora, intr-o economie intr-o vesnica crestere sau descrestere, in care absolut toate se duc de rapa.
Platim credite cu dobanzi absurde si ajungem de la an la an sa ne intrebam care e diferenta intre anii de puscarie – unde in principiu n-ai niciun fel de libertati si anii in care suntem „vanduti” bancilor. Pentru ca ne-am dorit la un moment dat o casa, care nici aia nu era vreun palat si un loc in care sa ne regasim si sa incercam sa ne simtim confortabil, pentru ca am vrut o masina – care sa ne faciliteze toate drumurile pe care oricum le facem zi de zi, in interese personale sau de serviciu. Pentru ca am nadajduit ca toate astea nu sunt iluzii, si pentru ca am crezut ca o societate civilizata, asa cum ne mintim in fiecare zi ca este cea in care traim, ne va permite la un moment dat sa avem cel putin un confort psihic, daca nu si fizic.
Insa vad ca din ce in ce mai mult trebuie sa renuntam la ce ne dorim, la micile bucurii care ne-ar lumina fata intr-o zi si asta pentru ca suntem subjugati de plata ratelor pentru niste bunuri de a caror inportanta cred ca nici nu mai suntem constienti. Pentru care cred ca nici nu ne mai bucuram, si ajung ca o povara in spatele nostru. Suntem prea tineri uneori cand ne avantam in astfel de greutati si prea batrani atunci cand reusim sa le scoatem la liman. Asta daca in trecerea anilor realizam ca toata povara asta pe care o ducem in spate nu ne omoara.

Mi-e rusine sa recunosc fata de mine, mai intai, ca eu sunt vanduta pentru urmatorii zeci de ani bancilor. Pentru unele bunuri de care nici macar nu mai bucur, pe care nici macar nu le mai vad. Decat in poze. Ma intreb azi de ce si mai ales pentru ce? Oare nu mi-ar fi fost mai simplu sa adopt si eu solutia occidentala, aceea in care toata viata sa stau intr-o chirie, dar macar sa am parte din cand in cand de cateo vacanata, fie ca e in tara noastra, sau in nu stiu ce arhipelag, ca imi pot permite cateo nebunie din cand in cand si ca la finele unei zile, atunci cand pun capul pe perna, sa zambesc?!
Am ajuns sa nu mai am nicio multumire, nicio bucurie, nicio refulare. Doar sa multumesc celui de sus ca traiesc. E absurd si anost ceea ce spun si stiu ca am sa-mi atrag furtuni de replici, reactii si remarci, insa ce te faci atunci cand nu gasesti un rost pentru care te zbati? Cand nu intelegi pentru ce tot chinul asta launtric, toata truda si tot efortul? Doar pentru ca am indraznit sa cred ca poate meritam un loc al meu, doar pentru ca am indraznit sa cred ca orice om normal care traieste si munceste in lumea asta, un om care plateste zeci de dari, impozite, taxe, dobanzi si alte comisioane la stat are dreptul la o viata simpla, ca atunci cand ajunge seara acasa, se tranteste in fotoliu si-si spune in subconstient ca asta e locul pentru care munceste? Nu stiu daca mai avem vreo sansa asa cum au avut parintii nostri sa ne construim o casa, sa avem sansa sa spunem intr-o zi ca atat vreme cat am trait am avut un loc al nostru. Nu ma gandesc nicio secunda la copii si nu pentru ca nu mi-as dori si nici pentru ca sunt un om egoist, ci pentru ca sunt un om realist – voit sau trezit in fiecare zi de durerosul adevar – si pentru ca stiu ca asta ar fi o corvoada. Ca ei nu merita un sacrificiu la care eu i-as supune. Ca ei nu merita chinul pe care eu azi il am in spate.

Asa cum eu am fost privata de toate mizeriile si toate suturile astea atunci cand am fost copil si tot ce-am stiut a fost sa traiesc viata de copil, acelasi lucru mi-ar placea sa-l pot darui si eu azi.
Cu regret trebuie sa recunosc ca nu pot. Ca azi nu pot. Si nu indraznesc sa mai sper ca viitorul va fi unul nesperat de luminos.
Suntem toti victime ale unui sistem, ale unor gandiri, ale unor marginalizari. Oricat de mult am putea, am sti si am vrea, ceva ne tine pe loc.
Ceva ce nici maine nu se va schimba…Si oricata vointa ai avea acumulata in tine, oricat pozitivism ti-ai induce in fiecare zi, pana la urma toate neputintele se reduc la una: aceea de a nu trai asa cum se cuvine. Si ma intreb si va intreb, din nou, pentru ce?

A fi sau a nu fi FEMEIE


Am zile cand ma gandesc ca mi-ar fi fost bine sa ma fi nascut barbat, cred ca as fi intampinat anumite situatii mai usor.

Suntem atat de rele si suntem in stare sa desfiintam o alta femeie in 3 minute; sa-i taiem jugulara fara niciun resentiment. Daca avem un gand pentru care consideram ca merita injunghiata, nu ne intereseaza absolut nimic despre ea. Daca zice ca e urata si proasta, ne dam repede cu parerea ca toate mizeriile din viata i se trag de la asta; daca zice ca e frumoasa si desteapta, raspunsul este acelasi.

Daca are un barbat langa ea inseamna ca sigur a facut vreo nefacuta ca sa-l tina; daca n-are, inseamna ca fie se da in spectacol, fie e prea deschisa, prea sireata, prea, prea, prea…

Daca are un cerc de prieteni inseamna ca e tolerata pentru ca stie sa vorbeasca si despre schimbatul scutecelor si despre cum se fierbe fasolea, despre cum supravietuiesti vietii de familie dupa o zi de munca, pentru ca nu e ostentativa, nu rade prea mult sau nu zambeste cu subinteles. Iar daca n-are inseamna ca nu face aia si aia, nu stie ce e viata in cuplu, e prea vulgara, prea pentru ea, prea dezinvolta, prea, prea.

Daca are picioare lungi si le pune in evidenta, inseamna ca e genul mai desucheata; daca are picioare scurte si nu poarta haine care sa o evidentieze inseamna ca e mai tarancuta.

Daca e citita, inseamna ca e genul tocilar, daca nu stie decat ce scrie in revistele pentru femei, inseamna ca e mai incuiata.

Daca il aduce pe un barbat in culmea disperarii inseamna ca e fufa, daca nu, tot acelasi este raspunsul.

Nu exista varianta de mijloc pentru a fi femeie. Nu exista. Indubitabil.
In definitiv atitudinea face diferenta.

Totul este sa vrei…

Eu sunt plina de atitudine!

Mi-e tare dor de tine

Mi-e tare dor de tine!

Imi lipsesti! Ma enerveaza ca se spune ca obisnuinta e o a doua natura! Si mai ales ca stiu ca e adevarat si ca simt asta! As vrea sa nu mai simt asa de crunt lipsa nimanui! Sa nu ma mai trezesc dimineata si sa simt dor!
Sa nu mai adorm gandindu-ma; sau mai rau sa vreau sa adorm mai devreme, doar pentru a nu-mi mai asculta gandurile sau a le auzi atat de puternic urland in mine!

As fi vrut sa fiu azi cu tine!

Mi-e tare dor de tine!

Gradinile noastre. Cu flori


Nu toate povestile de dragoste pot fi transcrise in romane. Unele doar in nuvele, altele in piese de teatru sau pur si simplu intr-o prefata. Nu toti ne putem transcrie iubirile in manuscrise, chiar daca vorbim de iubiri care s-au insirat de-a lungul zecilor de ani. Cum poate fi la fel de adevarat ca o iubire de o sapatama poate fi transcrisa in zeci de capitole, daca e traita la intensitate maxima si arde asemenea unui vulcan.

Toate insa se pierd in timp. Pentru ca noi le ingropam. Pentru ca noi n-avem grija sa le mentinem in viata asemenea flacarii olimpice. N-avem putere, rabdate si timp. Niciodata n-avem timp. Pentru nimic. Ne plangem si ne lamentam ca nu ne ajunge timpul pentru nimic si ca din acest motiv ratam toate lucrurile esentiale in viata. Suntem patetici.

Iubirea nu se cumpara de la aprozar si nu e o floare intr-un ghiveci. Sau e. Dar sa n-aveti senzatia ca daca ii puneti apa atunci cand voi considerati ca are nevoie o sa reziste cat mai mult. Orice floare se usuca. Are nevoie de caldura, de mangaiere, de vorbe frumoase. Nicio floare nu se hraneste cu tacere, cu distanta, cu ignoranta.

Sunt momente cand ma uit in jur cum isi ingrijesc unii oameni gradinile si florile. Cu care se lauda printre cunostinte si prieteni. Se lauda vara, cand totul e inverzit, inflorit. Atunci dorinta lor de a le ingriji e din ce in ce mai mare. Sunt in stare sa se trezeasca dis-de-dimineata, sa le ude, sa le pliveasca, sa priveasca cum se oglindesc primele raze ale soarelui in picaturile de roua din fiecare petala sau frunza. Le admira si pleaca la serviciu cu multumirea in suflet. Insa odata cu primele ploi, cu primele temperaturi mai scazute, cu clinchetul clopotelului, gradina, florile ruginesc. Dispare si dorinta de a le ingriji in zorii zilei…caci oricum se trec. Toamna, iarna, ploile, promoroaca, zapezile nu le iarta. Nimic mai adevarat.

Insa ele raman acolo; si in primavara urmatoare vor inverzi din nou. Si stiti de ce? Pentru ca desi noi nu am mai avut motivatie, timp, chef sa le udam, sa le plivim, cineva a facut lucrul asta in locul nostru: toamna, iarna, ploile, zapezile.
Intr-o iubire, insa, nimeni nu ne poate substitui: ploile, zapezile nu fac decat sa ingroape povestile frumoase. Trebuie sa ne facem timp sa le ingrijim si cand e frig, cand soarele nu ne mai incalzeste..

O iubire adevarata nu poate fi pusa in stand-by si reinviata dupa o vreme. Niciodata! Cand iubesti nu indrazni sa iti pui pe pause sau pe mute omul de langa tine, atunci cand nu vrei sa-l mai auzi. Pune-te pe tine, mai bine! Cauta-ti tie vina si pedepseste-te. Nu cauta sa te razbuni pe cel de langa tine pentru toate neajunsurile tale, pentru toate zilele tale proaste, pentru toate suturile pe care le primesti la birou, pentru toate farfuriile de mancare reci ce le-ai gasit pe masa si nu pentru ca ele n-au fost calde de la-nceput, ci pentru ca tu ai intarziat sau pentru ca ti-ai gasit multe alte chitibusuri cu care sa-ti umpli timpul. Cauta in tine raspunsul la toate intrebarile aparent fara raspuns. Nu astepta minuni si nu-l tortura pe cel de langa tine pentru mizeriile pe care le traiesti, pentru frustrarile tale. O gradina este cu atat mai frumoasa, cu cat are un gradinar cat mai priceput! Si nu uita..pentru toate este o solutie: daca vrei sa-ti vezi gradina stralucind de frumusete si vara si iarna, gandeste-te la o sera. Iar daca nu vrei, macar n-o lasa in paragina, scuturata de vant si plina de gunoaie. Stiu ce ai sa-ti zici in gand: „o voi curata la primavara”. Si te intreb eu acum…daca nu va mai veni primavara? Daca dupa o grindina toata gradina ta va fi distrusa? Daca dupa o ploaie de cateva zile, gradina ta va fi innecata? Florile rupte, bulbii smulsi, numai mal de jur imprejur…

Are si natura cuvantul ei de spus. Si hazardul. Dar si tu.

Am noua ghivece cu flori in casa. Pentru care m-am straduit sa gasesc locuri cat mai luminoase, cu temperaturi constante. Pe care le ud frecvent. Dar cu care nu vorbesc niciodata.

O sa vina iarna in curand….