THE END

Am ajuns sa-mi pun tot felul de intrebari de la inceputul anului; tot felul de intrebari chinuitoare, care mi-au secatuit si dramul ala de energie care mai era in mine!

Nu mai am putere nici cat sa traversez strada uneori, mi-am pierdut pana si dorinta aia infima de a merge la cumparaturi, nu ma mai pasioneaza nimic din toate lucrurile acelea cu care odinioara imi umpleam timpii morti. Cartile imi sunt dusmani; nici macar o revista nu mai am rabdare sa o citesc in intregime. Am inceput sa uit! Tocmai eu care dau atata importanta tuturor detaliilor, tocmai eu care tin minte orice!! De la tinuta pe care o aveai la prima noastra intalnire, chit ca asta era acum 15 ani, replici din filme, ganduri si dorinte ale prietenilor, franturi din speech-uri, numere de telefon, conturi, date de firme…am inceput sa uit!

Am inceput sa uit si de mine. Si asta nu stiu cum se trateaza.

In schimb am permis prea multe! Si aici vreau sa incep sa pun limite, vreau sa incep sa strang lanturi! Nu mai vreau sa tolerez relatiile care imi fac rau sufleteste; nu mai vreau sa ma prefac ca imi pasa de toata omenirea asta, caci nu e asa. Sunt un om diplomat, recunosc, si nu o data in viata am practicat asta pentru a nu strica o relatie, indiferent ca e una de prietenie, de afaceri, de amicitie sau pur si simplu o relatie. Pentru ca am gandit ca nu e bine sa inchizi usi!

Ba da, e bine! E inaltator, perfect firesc si normal. E bine pentru trup si pentru suflet! Nu toate relatiile sunt bune, clar nu!

Deci, oricat ati crede ca imi pasa, azi vreau sa spun asa: nu ma intereseaza ce este in spatele meu, nu ma intereseaza cat de fericiti sunt cei carora le-am permis sa fie fericiti in lipsa mea!! E viata voastra, nu a mea! Si a propos, nu suntem prieteni, suntem doar oameni care ne-am cunoscut la un moment dat in viata!

Mergem inainte; fiecare pe drumul lui si nu e nevoie sa ne impartasim toate! A fost o vreme in viata noastra….a fost. Acum avem putere, credinta si dorinta sa inaintam! Eu am!

De azi!

Caci maine e deja sarbatoare…

Anunțuri

Mirror, mirror on the wall…


Ma uit in oglinda in fiecare dimineata, atunci cand imi beau cafeaua, atunci cand ma machiez. De fiecare data cand am nevoie de o parere de la cineva despre ceea ce simt sau ceea ce gandesc si am o oglinda la indemana, ma privesc. Am senzatia ca ma pot privi in ochi, pot fi sincera cu mine si pot lua o decizie. Sau macar ma conversez cu mine pe diverse teme la care am deja replici, am deja scenarii.

Singurele oglinzi pe care am evitat sa le privesc in ultimul timp sunt prietenii mei sau acei oameni care ma cunosc cu „ochii lor” si atunci cand ma privesc imi spun tot ce simt, tot ce gandesc, tot ce cred despre mine.

Am o oglinda in care ma privesc din ce in ce mai des in ultima vreme; si de fiecare data am senzatia ca atunci cand „ma privesc in ochi”, aud raspunsurile pe care mi le-am tot negat in acesti cativa ani. Si de fiecare data mai adevarat, mai crud, mai complex. Nu ma iarta in niciun fel. Nu lasa nicio grimasa neinteleasa, niciun rid neexplorat, niciun zambet netransat. Nimic. Cred ca de asta imi si place sa imi citesc ochii in ea; privirea asta pe care o evit e ceea ce gandesc, dar ceea ce ma tem sa recunosc.

Imi tot repet ca e din ce in ce mai adevarat ca regasim in ceilalti ceea ce ne lipseste, ca descoperim in noi ceea ce iubim la cei din jur, criticam in ceilalti ceea ce nici la noi nu iubim, insa nu avem puterea de a o spune.

Ma privesc din ce in ce mai mult si recunosc ca fiecare cuvintel pe care il aud imi suna in minte mai ceva ca un clopot; si nu ma pot abtine sa nu il ascult mai mult si mai mult. Imi face rau in aceeasi masura in care imi face si bine. Imi da putere si imi starneste rautati nebanuite. Ma enerveaza si ma calmeaza. Daca acea oglinda as fi eu si cred ca n-ar putea spune mai bine si mai curat lucrurile!

In definitiv am inteles ca eu ma tem de mine; ma tem sa aud ce gandesc, ma tem sa aud ceea ce ma doare, ceea ce ma face sa zambesc, ceea ce ma incanta si ma darama.

M-am gandit la un moment dat sa sparg oglinda asta, insa nu e o solutie. In sute de cioburi, privirea mea ar fi groaznic de suportat. Gandurile mele ar parea imposibile. Nici sa o pastrez nu e o solutie: desi nu am asteptat sa regasesc in ea niciodata o Alba-ca-Zapada, ci un om frumos. Sau macar cu potential.

Incep sa am repulsie la tot ce straluceste, desi in retrovizoare m-am privit de dimineata si mi-a placut ce am vazut.

Aveam ochelarii pe ochi, poate de asta?!