Nori. Fara furtuni. Doar nori.


Vacanta s-a terminat repede. Vara o sa se termine repede. Si iarasi o sa incepem sa numaram zilele pana la urmatorul mai. Si iarasi o sa ne rugam sa nu ploua prea mult, sa nu ninga doua luni fara intrerupere, sa nu mai putem iesi din case. Sau apartamente.

Pentru o vreme este iar liniste. Speram ca nu linistea dinaintea furtunii. Ne-am saturat de atatea furtuni. De parca noi suntem genul de oameni care stim sa traim fara nori. „Noi”- nu stiu, dar „eu” sigur nu. Uneori cred ca am adunat prea multe furtuni. Alteori cred ca sunt doar furtuni inchipuite. In momentele de liniste cred ca sunt doar nori care anunta o ploaie de vara.

Putine sunt momentele de liniste.

Atunci cand suntem pe un prosop, la mare sau la piscina, ne enervam groaznic cand soarele ni s-a ascuns in nori, caci vacanta e scurta, trece repede si nu ne bronzam suficient. Rareori ne gandim ca norii sunt buni. Ca avem nevoie si de ploi. Ca o vacanta stricata inseamna cateva zile, pe cand un pamant crapat si fara roade inseamna un an. Un an de munca si un an de seceta. Si de tristete, suparare, ingandurare. Pierdere.

Insa doar cand ajungem la pierdere, intelegem de ce sunt buni norii.

La fel si in viata de zi cu zi. De fiecare data cand se pierde ceva, incepem sa ne gandim la tot ce trebuie sa facem sa nu mai traim pe jumatate, cu indoieli si alte frustrari, mustrari. Insa doar atunci. Pana atunci n-avem timp, caci ne gandim ce-ar fi daca am merge acolo si acolo si daca am face si aia si cealalta. Si facem planuri peste planuri si uitam sa ne gandim la lucurile simple, alea fara de care n-am putea trai. Nicicum. Nu ca am sti care sunt si lucurile fara de care nu putem trai, pana nu se intampla ceva care sa ne dea peste cap. Numai asa, ca altfel sunt alte preocupari. Mereu si mereu. Niciodata nu e timp pentru lucurile simple. Decat atunci cand stam pe un pat pe spital sau poate si mai rau, cand pierdem pe cineva. Abia atunci gandim si abia atunci incepem sa ne facem promisiuni. Bine-ar fi sa le respectam si sa ne gandim la ele mai mult de o saptamana. De fapt, mai bine nu am face promisiuni, insa am putea incepe sa ne respectam si sa ne ascultam. Vocea care ne spune sa traim. Doar atat: sa traim.

Si sa apucam sa mai vedem nori. Si furtuni. Si ploi. Caci, desi in aparenta, ele ne iau totul, ne si aduc totul.

Macar pentru asta si chiar de-ar fi singurul motiv, trebuie sa ne bucuram.

Azi avem nori…

100

Se spune ca ­100 este numarul care exprima perfectiunea.
100 de trandafiri inseamna ca ne dedicam intru totul persoanei careia ii oferim.
100 grade Celsius este punctul de fierbere al apei.
Daca urci 100 de scari, poti arde aproape la fel de multe calorii.
In ultimele 100 de zile cursul Euro a crescut cu 0.28%.

In copilarie aveam aproape 100 de zile de vacanta. Acum e bine si cu mai putine. Citeam undeva ca „dacă am pleca toţi în concediu, în aceeaşi direcţie, s-ar duce ţara de râpă. Aşa, plecăm în concediu unii la alţii.” Nu ca n-ar fi adevarat. Pana la urma ce sa facem toti in aceeasi directie? Si in plus oricum se duce si tara de rapa; indiferent daca plecam sau ramanem.
Asa ca, ce poate fi mai rau? Sa plecam cu totii in vacanta? Sau sa trimitem tara cu totul, ca e mult mai simplu asa: depui pentru o singura viza (asta in cazul in care nu optam pentru UE, insa acolo nu cred ca ne mai primeste nimeni in curand, nici cu viza, nici fara), faci un singur bagaj – nu mai avem prea multe de impachetat, dupa cum se poate vedea, cred ca reusim sa punem totul intr-o traista de 1 leu, un singur bilet dus (n-avem bani si de retur), asa ca scapam ieftin. Sau nu. Ca oriunde am alege sa plecam, platim in valuta si nu cred ca avem vreun ATU la capitolul asta. Iar cu lei nu cred ca ne primeste nimeni. La vama oricum riscam sa pierdem si singurul bagaj (sau sa-l lasam de buna voie, ca oricum nu avem bani sa platim vignete si alte taxe de drum. Sau taxa de cala).

Primele 100 de zile departe de casa vor fi cruciale. Insa ne bazam pe instinct. Cam cu atat mai ramanem.

Tot ce depaseste 100, e mai mult decat perfectiune. Sau declin. Depinde de unde privim. Si cu ce indrazneala. Sau tupeu. Pana la urma, in momentul de fata, nu se prea vede diferenta dintre ele.

Razboiul de 100 de ani a durat mai mult, asa ca suntem in grafic cu perioada noastra de declin.
Insa avem 100 de minuni ale lumii si topuri cu cele mai frumoase 100 de femei de pe mapamond. Si nu numai, caci totul se rezuma la 100. Primii 100.

Nu stam tocmai rau.

Avem toate sansele sa cunoastem perfectiunea absoluta. Iar daca nu, putem face o polita, care sa ne asigure longevitate si mai ales trezirea tuturor simturilor din starea asta de teama, lehamite, incruntare, incrancenare. Si care sa ne garanteze ca in urmatorii 100 de ani vom reusi sa facem tot ce n-am reusit pana acum.

100%.

Pantofii mei inalti cu nojite

Sunt oameni care o viata intreaga vad totul numai in alb si negru. Care mai intotdeauna spun „nu” atunci cand li se propune ceva ce nu le confera siguranta, incredere, ceva ce cred ei ca-i depaseste, sau ce nu pot stapani pe de-antregul, ce nu pot controla. Insa dupa ani si ani de lupte – mai mult sau mai putin launtrice – si cautari nesfarsite si incercari si reconfirmari, incep sa mai accepte din lucrurile care li se intampla. Sunt oameni care cauta si nu gasesc niciodata. Sunt oameni care gasesc, insa de teama ca acele goluri pe care nu credeau sa le vada pline vreodata, sunt aproape ochi, nu indraznesc sa recunoasca. Si oameni care au puterea sa spuna ca au gasit. Nu ceea ce au cautat indelung, ci ceea ce ii defineste.

Am cautat echilibru. Intotdeauna in ceilalti, niciodata in mine. Am cautat liniste; desi habar n-am nici cum se scrie. Am cautat atasament; insa nu intotdeauna am si oferit. Am cautat fericire; cu toate ca n-as putea defini termenul, in toata complexitatea lui. Rabdare n-am cautat; am convingerea ca nu se gaseste.

N-am ispravit cautarile pe de-antregul. Insa am inceput sa vad.

Pana la urma misterul e in lucrurile simple; echilibrul e in tine, linistea ti-o gasesti intr-o mare de oameni. Am inceput sa filozofez mai putin si am inceput sa traiesc mai mult. Poate se echilibreaza si balanta asta! In plus, chiar nu mai vreau sa ma gandesc ca eu „nu pot”, „mi-e greu”, „nu reusesc”, „nu ma asteapta nimeni”. E greu sa fii pozitiv, cand toata viata ai vazut, ai trait, ai scris despre cat de mizerabil iti e, despre cat de mult te-ai saturat de ipocrizii, de nesimtiri, de rautati gratuite, de toate relele pamantului. Insa nu imposibil.

Lucrurile nu se vor schimba de la sine. Nu degeaba s-au scris milioane de carti si nu degeaba toti nebunii pamantului spun ca lucrurile vin si din noi, din puterea noastra, din intelegerea, intelepciunea si dorinta noastra de a le vedea mai bine. Nu putem influenta, cum nu putem schimba totul. Daca era asa, aveam Carpatii mutati de doua ori pana acum. Cel putin. Insa n-am facut decat febra musculara si am tot felul de apasari, caci nu intotdeauna am putut fi maestru de ceremonii. Nu stiu daca tine de abilitati. Sau de credinta. Daca s-ar fi inventat o scoala ce ar putea sa ne dea lectii – cu exemple concrete, nu supozitii – despre cum iti poti schimba destinul, istoria, ma inscriam si eu. Macar sa aud exemple, nu neaparat sa le si cred.

Insa merg incaltata de aproape 7 luni! Pantofii imi plac. La inceput nu intelegeam de ce au mai multe nojite decat era necesar. Ulterior am aflat ca nu-s doar pantofi de mers. N-am avut indoieli ca sunt sau nu din piele. Intoarsa. Caci asta e preferata mea. Au alt fel de cusaturi. Cu ata de alta culoare. Mi se potrivesc. Nu sunt cu platforma, insa nici cu toc cui. Se potrivesc oricarei tinute. Dar mai ales uneia de seara. Aceea! Mi-a luat ceva, e drept, pana sa-mi dau seama daca vreau sa-i port sau nu. Insa am aflat. Intr-un moment in care am incetat sa mai gandesc.

Pana la urma in asta consta totul: sa ti se intample lucruri cand nu le mai astepti. Si sa te decizi ca „da”, cand timp de o viata ai fi zis „nu”.

Asta e farmecul. Si povestea din spatele povestii. Care se scrie de la sine.

Azi.