Primavara la sol

 

111

Dupa ce am citit „De veghe in lanul de secara”, m-am intrebat de ce nu s-a scris nimic si despre lanul de canepa sau de orz. Pe de alta parte, daca tot nu s-a scris, pot sa incer chiar eu, acum cat e un fel de inceput de primavara si se pot delimita – cel putin privind de sus – toate culturile care infrumuseteaza pamanturile noastre. Nu mi-e prea clar mie care e orzul din toate, dar mai am cateva luni sa aflu. Plus ca, la cat de atenta sunt eu la toate campurile patriei noastre, mai mult sau mai putin arate, cred ca as fi un observator de nadejde pentru lumea in care traim. Cred, insa, ca am inceput sa vad cam mult; cu nivelul de intelegere stau, in continuare, prost. Nicio imbunatatire, a se citi.

Din lanul meu mic vad oamenii foarte mari; nu stiu daca doar pentru ca stau pitita sau pentru ca asa sunt ei: MARI. S-ar putea sa nu stau bine nici cu dioptriile, moment critic pentru omenire si pentru viata mea de zi cu zi. Insa oamenii sunt mari, uneori sunt adevarati giganti si nu stiu cum de reusesc sa atinga astfel dimensiuni. Alteori cred ca ii inalt eu, cred ca le dau conotatii noi si cred ca le supradimensionez calitatile. Cei mai multi sunt nocivi, iar dimensiunile lor sunt invers proportionale cu puterile, atributele, perspectivele lor. Unii sunt grei, atat de grei incat ma intreb cum de ii poate tine pamantul.

Pe altii ii vad lati; cred ca din cauza puterilor pe care si le aroga. Cred ca un simplu varf de ac ii poate dezumfla pe loc. Unii sunt ascutiti si obtuzi, greu digerabili si complicati pentru ingestia de informatii absurde. Digestia oricum nu functioneaza.

Vad si oameni chirciti si pe acestia nu stiu ce-i framanta, ce dureri au de-i tine asa. Se simt firavi, neajutorati, cer ajutor prin simpla lor faptura, insa rareori il primesc. Sunt si oameni zvelti si aroganti prin constitutie; ai incerca o temere atunci cand ii privesti, dar stii ca dor aroganta ii face zvelti. Caci trupurile lor s-ar frange fara ea. Ar sta mici si sprijite si usor timide in asteptarea unui pilon de sustinere.

Sunt atatea feluri de oameni care se vad din lanul meu mic si verde; insa aceia care se vad greu, sunt cei care imi dau inceredere. Oamenii mici, plapanzi, dar cu picioarele pe pamant, cu un simt al ratiunii si al puterii greu de patruns, oamenii mici care iti dau credinta ca sufletul tau e mare; caci de intelepciune, maturitate si putere nu e vorba aici.

Sunt un om mic, dintr-un lan mic. Vad si mic si mare. Disting totusi dimensiunile, insa cu greu le pricep. Rostul.

Cat inca e inceput de primavara, multe campuri sunt verzi. De sus, sunt frumoase si bine delimitate. De jos…

Doar un om mic le poate privi.

 

Anunțuri

Despre frumos. Si arta de a-l intelege

Frumusetea are nenumarate cai prin care ne apare in viata. Frumusetea are nenumarate feluri prin care o putem identifica. Enorm de multe feluri prin care se poate atinge. Si extrem de putine feluri prin care o apreciem.

Frumusetea nu inseamna doar o femeie coafata, aranjata si echipata cu un deux-piece extrem de ingrijit si aspectuos, de o neglijenta studiata, cum zic cercetatorii. Britanici. Frumusetea nu inseamna doar un peisaj dintr-o vedere, care te bucura nespus si-ti alimenteaza sentimentului de bine. Frumusetea nu inseamna doar imaginea aceea dintr-o revista, dintr-o carte, dintr-un film, care te incanta si care te face sa zambesti in gand.

Frumusetea se gaseste deseori in cuvinte, in motto-uri de viata, in replici pe care ai crede ca unii oameni le-au studiat ani in sir, inainte de a le pune pe hartie. O gasesti acolo si crezi ca a fost scrisa pentru tine; pacat ca ti-a luat atat sa ajungi la ea. Frumusetea sta intr-un film care te lasa fara replica, intr-un scenariu pentru care nici macar tu, cel care ai o multitudine de idei, nu-i mai poti adauga nimic. Frumusetea e in muzica, acea muzica pe care o asculti la maxim in masina sau in castile de la birou, e muzica ce iti incalzeste sufletul, care simti ca inunda celulele tale si-ti confera o stare de liniste, sau dimpotriva de agitatie. Placuta.

Frumusetea sta in oameni, desi e tare greu de perceput, inteles. E cumplit de greu de ascultat, de citit, de vazut. De obicei frumusetea pe care noi o cautam e mai departe de aparente; insa nu intotdeauna avem timp sa o cautam. Suntem grabiti. Am vrea sa ne apara tot timpul in cale, fara sa o cautam. Frumusetea e departe de noi si totusi aproape. Insa niciodata nu e acolo cand o cautam sau cand avem nevoie de ea. Frumusetea pe care noi o cautam in cei de langa noi exista. Depinde doar de noi sa o identificam cumva.

Se spune ca nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie! De cand ori n-ati admirat un caine lepros sau o pisica uda si zgribulita? De cate ori nu ati admirat o femeie urata, doar pentru frumusetea gandirii si pentru relaxarea cu care va priveste in ochi si va spune acele cateva cuvinte pe care doriti sa le auziti? De cate ori n-ati admirat si n-ati suspinat dupa o iarna de poveste, desi dupa nici macar doua ninsori vi s-a parut ca nu se mai termina? Gasim frumusetea in urat si invers.

Puterea sta doar in noi. Dar sta ascunsa bine!

Si e pacat si o nerozie sa iubim doar chipuri de revista, e pacat sa admiram doar peisaje de National Geographic, masini de salon auto si haine de catwalk, cand avem atat de aproape lucruri mult mai simple si mai putin costisitoare, dar mult mai dragi si mai incantatoare.

E parsiva frumusetea. Si felurile in care ni se arata si in care vrem noi sa o privim si sa o gasim. Si noi suntem superficiali de cele mai multe ori, caci iubim si apreciem doar ceea ce ne e la indemana si ni se pare atrgator doar ceea ce credem ca nu putem avea. Sau ce necesita munca si efort cumplit din partea noastra.

Sa apreciem frumusetea de langa noi. Femeia sau barbatul de langa noi. Muzica din masina. Masina pe care o conducem. Casa in care locuim. Floarea de pe pervaz.

Toate celelalte sunt frumuseti exterioare. Care, de obicei, tin de aparente.

Noi cautam esenta. Cea care nu ajuta la fabricarea parfumurilor. Dar care persista mai mult decat toate parfumurile la un loc.

In sala de asteptare. A vietii

asteptarea_trenului_vietii

Nu stiu daca am omis intentionat acest capitol. E prea complex si are nevoie de o sala a lui. Doar a lui.

Astept in sala asta de aproape 33 de ani; primii sapte nu stiu daca am fost un calator grabit, pentru ca atunci timpul nu se masura in minute nebune, ci in ani, iar anii erau frumosi si linistiti. In ultimii sapte ani m-am inscris la maraton, la 500 de metri garduri, la proba de viteza. Alerg de nu ma prinde nimeni. 

Nu ma simt bine in sala de asteptare a vietii. Sunt mereu grabita, mereu vreau sa prind urmatorul tren. Mi s-a intamplat sa urc intr-un tren si dupa o statie, sa cobor; sa astept urmatorul tren sau chiar sa urc in trenul stationat in gara. Aparent, niciodata nu am ajuns la o destinatie. Niciodata nu am avut suficienta rabdare sa vad ce pot trai in sala de asteptare a garii in care ma aflam.  Ce experiente pot avea. Sau unde ma putea duce trenul pentru care am platit bilet scump. Aparent. Insa mereu am trait asteptarea, mereu am simtit-o pana in maduva oaselor. Sala de asteptare a vietii a fost destul de pustie mult timp. Dar si aglomerata. Zgomotoasa. Greoaie pentru minte. Pentru mintea mea aglomerata si zgomotoasa, insa niciodata pustie.

Sala cu asteptari a vietii este insa prea aglomerata; nici asezate pe doua randuri, nu le pot grupa cum trebuie. Si cred ca numarul asteptarilor este in crestere. Firesc, poate, pentru natura umana si pentru evolutie. Nu si pentru psihologia de viata. Poate asteptarile mele sunt nefiresc de ridicate. De la mine si de la cei din jur. Nu stiu ce e mai rau: sa ai propriile-ti asteptari sau sa te astepti ca si cei din jur sa se ridice la nivelul lor. Poate e de condamnat. Insa sala de asteptare e plina de asteptari. Categorisirea este uneori de neinteles, insa propriile reguli ni se par greoaie si noua insine, uneori. Suntem absurzi cand le cerem celor din jur sa inteleaga logica absconsa a gandirii noastre stupide. Sau doar dornice de avant, de indrazneala, de vointa, de incrancenare.

Am multe asteptari. Mult prea multe. Gresit e ca uneori astept sa primesc recompense virtuale in urma unor zbuciumuri interioare. Cum gresit este sa ma astept ca lumea sa vada viata si sa inteleaga sacrificiul, cum le inteleg eu. Iubirea. Fidelitatea. Respectul. Recunostinta. Familia.

Sala de asteptare are multe scaune goale si murdare. Are o muzica in surdina neinteleasa de mine. Si un zgomot de fond obositor.

Sala cu asteptari e plina si imbacsita. Zgomotul de fond e doar un amestec de sunete produse de diversele asteptari care isi cauta loc mai in fata. Nu exista muzica in surdina. E galagie.

Salile nu au nimic in comun. Decat pe mine. Cred ca le apartin amandurora in aceeasi masura. Insa doar cunoscatorii pot observa amanuntele care fac diferenta; cele care fac zgomotul sa para muzica unui arcus.

Cunoscatorii s-au imputinat. Salile de asteptare sunt tot mai pline.

Asteptarile…