Declaratie de dragoste

 

Cred ca in prejma zilei mele de nastere am tot felul de ganduri chinuitoare si ma apuca visatul si imaginatul si ajung sa regizez filme fara final, in doar cateva ceasuri. Nu stiu de ce acum incep sa fac calcule si ma apuca iar nervii ca nici anul asta care tocmai a trecut n-am facut si n-am dres nu stiu ce minune. Si iar ma biciuiesc si iar imi fac rau. Cred ca e malefica ziua de nastere, caci scoate la lumina doar ce ma doare cel mai tare si doar ce ma supara cel mai mult.

Insa de dragul unui om, incerc sa-mi revin; ma trezesc, imi dau cu apa rece pe fata si sfaram cuburi de gheata pe care mi le injectez in simturi, rugandu-ma in gand sa nu mai aud ganduri care nu-mi dau pace, sa nu mai plang si sa nu mai sufar ca un caine pentru tot. Si adorm rugandu-ma sa fim sanatosi. Nu ma mai rog pentru lucruri concrete, caci fie nu stiu sa le cer, fie nu imi sunt predestinate.

Are minte buna; curata uneori. Face tot felul de conexiuni cand vrea; se inspira din carti cand trebuie, si bineinteles ca orice bun professor, stie sa dea sfaturi, sa citeasca in oameni, insa nu intotdeauna sa si aplice ceea ce ne preda.

Zilele acestea preda imaginatia; si la asta e campion. Si pentru el, postez acest citat care-i apartine unui scriitor pe care-l indrageste si pe care mi-ar placea sa-l foloseasca in cadrul cursului:  “Un morman de pietre încetează a fi un morman de pietre în momentul în care un singur om, care îl contemplă, vede în el imaginea unei catedrale “.

Eu am facut asta si nu numai ca am vazut o catedrala, insa m-am vazut pe mine pasind inauntru, imbracata intr-o rochie vernal din dantela fronsata, cu parul strans la spate, cu o privire calma si tare dragalasa. Nu eram singura. Nu am intors niciodata capul inapoi, desi simteam cateva priviri care ma urmareau si care mi-ar fi pus piedica. Le simteam cum imi apasa tamplele si cum m-ar fi mancat numai daca as fi facut cel mai mic gest de a ma intoarce. Am privit doar inainte; destul am tot intors capul in urma. Ma zgarie in ceafa rautatea si invidia unora. N-am sa stiu niciodata de ce ma dispretuiesc atat; n-am facut niciun lucru neortodox si n-am privat pe nimeni de nimic. Am continuat sa pasesc sigura pe mine si cautand cu disperare bratul de care sa ma agat si pe care sa-l strang cu putere soptindu-i la ureche „iubirea nu e târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc!”.

Desi simt ca portile catedralei sunt din ce in ce mai departe si simt ca am de strabatut ore pana sa ajung acolo, stiu ca nu voi intoarce capul inapoi. Simt ca bratul de langa mine este cumplit de agitat si isi cauta si el un punct de sprijin si tresar uimita caci nu par sa fiu eu acela; poate ma insel. Poate ca din cauza luminii puternice a soarelui sau poate a caldurii pe care o simte apasatoare este vlaguit. Poate are temeri despre drumul asta si poate ca si lui ii scarile pe care trebuie sa le urcam ca niste munti, insa nadajduiesc ca nu se va opri. Din cand in cand priveste inapoi, cautand cu infrigurare acel punct de care sa se sprijine si parca multimea pe care o zareste ii pare neclara, e un amestec de culori tari pe care nu le poate distinge.

Imi strange mana cu putere ca si cand ar vrea sa-mi spuna ceva, insa nu poate. Si eu imi inghit gandurile si pasesc inainte. Imi repet aproape nociv sa nu ma intorc o secunda si desi simt ca mi se taie genunchii de la jumatate si ca nu mai pot respira si ca-mi inghit lacrimile de teama sa nu mi se prelinga pe fata, merg inainte.

Catedrala este tot acolo; noi suntem ceva mai departe, insa stim ca “dragostea nu inseamna a privi unul spre celalat, ci a privi amandoi in aceeasi directie”. Cred ca amandoi ne ambitionam sa mergem inainte, desi suntem atat de neincrezatori in fortele noastre, incat pana si un copil ne-ar lua la vointa, la determinare. Suntem si noi copii. Am pierdut si ne temem sa mai pierdem: alti copii, alte jucarii, alte si alte.

Avem scuzele noastre. Nici nu trebuie sa ne justificam, caci consideram ca deciziile noastre sunt cele mai bune si am invatat ca dragostea este abilitatea de a merge prin conflicte impreuna.

Cand simt catedrala din ce in ce mai aproape, trag aer in piept si-l privesc; un zambet mi-ar fi de ajuns sa stiu ca-i este bine. Insa cred ca si imensitatea catedralei apasa pe umerii lui, cu atata mai mult cu cat nu se simte in largul lui inauntru.

Cu riscul de a-mi spune ceva care sa ma usture, ii soptesc la ureche ca oricat de lung ar fi drumul asta si oricat de greoaie este atmosfera dinauntru, eu nu ma las; si-i mai soptesc ca nimic din ce simt in spatele meu nu ma va deruta, nu ma sustrage din gandul meu. Detest oamenii care nu stiu decat sa arda, sa biciuieasca, sa urasca fara motiv. Insa eu voi merge inainte; chiar daca mi se va rupe un toc, chiar daca ma zapaceste soarele si simt ca ceasul imi sugruma incheietura mainii.

As vrea sa stiu ca n-are regrete si ca nimic din ce va urma nu-l va demotiva. As vrea sa cred ca se simte in siguranta langa mine si ca oricate oprelisti ar avea si oricat de derutat ar fi uneori, puterea de nu se lasa prada deziluziei si rautatii gratuite a celor din jur, il vor ambitiona si-l vor face sa nu-si reprime orice gand care i-ar sari zapacitor prin minte si care i-ar spune sa se intoarca.

Te iubesc, dragul meu si fir-ar sa fie, uite ce mi-a inspirit Antoine de Saint-Exupery. Sa nu zici ce imaginatie bolnava am, cel mult bogata!

Si pentru ca mi-a placut enorm urmatorul citat ca e al naibii de adevarat, il las aici pentru toti cei care stiu ca cel putin odata au procedat asa in discutia cu un amic, cu un prieten, cu un cunoscut si uite asa ne dam seama ce fel de oameni suntem si de ce fel de oameni ne inconjuram.

 „Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?” Ei vă întreabă: “Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut”.

 Fara incheiere. Doar azi.