Exista iubiri fericite?

Exista iubiri fericite?

Iata o intrebare la care puteti medita in momentele de liniste. Ca sa va ajutati, bine ar fi sa aveti posibilitatea sa cititi si cartea cu acelasi titlu, a lui Guy Corneau, pentru ca doar stand pe canapea si punandu-va aceasta intrebare, raspunsul nu poate fi decat unul simplu si monosilabic. Poate veti gasi in fiecare dintre voi cateva argumente pentru a va sustine raspunsul, insa autorul va va ajuta sa dati putin la sapa si sa zgandariti in trecutul vostru, pentru a va gasi mai mult decat un argument pentru un posibil raspuns.  Foarte important cred ca este si constructia fiecaruia dintre noi ca sa putem defini cat de interesati suntem sa aflam cu ce ne influenteaza copilaria gandirea si afectul nostru de oameni de 30-40-50-60 de ani, sau cat de dornici suntem de a afla reteta dezvoltarii si mentinerii unei relatii de cuplu ideale. Mai conteaza si momentul in care cititi cartea, daca va aflati sau nu intr-o relatie si bineinteles, pentru cel de-al doilea caz, ce fel de relatie este si cat va influenteaza trairile, concentrarea, ego-ul.

Probabil cei care sunt singuri vor gasi alt raspuns la intrebare. Probabil. Asa cum in functie de relatia in care se afla si cei ce formeaza un cuplu isi vor gasi un raspuns, bazandu-se pe ceea ce traiesc in fiecare zi, raportandu-se la vorbele si faptele partenerului, cat si la ei insisi. Cat de sinceri cu noi insine vom fi dupa ce am parcurs lectura, asta iarasi tine de fiecare dintre noi.

Pentru mine a fost genul de lectura care iti prezinta reteta ideala a unei relatii, asta in conditiile in care partener ideal nu exista, in conditiile in care printul pe cal alb este doar o proiectie a mintii noastre, o fantasmagorie. Astfel ca mi-e greu sa cred miraculus intr-un medicament ideal pentru o boala care la fiecare dintre noi se manifesta diferit. Putin din influenta practicii profesionale imi spune ca un medicament cu spectru larg de actiune va avea efecte diferite la oameni cu aceeasi boala, tocmai pentru ca istoricul medical difera, tocmai pentru organismele sunt diferite, varsta poate avea o oarecare influenta, mostenirea genetica, AND-ul, medicatia pe care ne-o administram in acelasi timp. De aceea mi-e greu sa cred ca acest medicament ne va face tuturor bine, in aceeasi masura.

Efectele adverse vor aparea pe parcurs; grave sau mai putin grave, le vom descoperi la momentul respectiv, cu sau fara ajutorul extern al unui medic sau al unui specialist. Pentru altii reactiile pot fi atat de nocive, incat la un moment dat niciun ajutor extern nu va mai aduce vreo ameliorare. Compensarea cu un alt medicament nu va face decat sa ne simtim ca intr-un bulgare de zapada sau daca suntem mai sarcastici sa ne imaginam si sa credem ca “cui pe cui se scoate”. Popular, asa ar fi, in realitate, orice gaura ramane si nu se mai acopera.

Dar sa revin la carte; va poate fi de folos sa va gasiti raspunsurile personale in sensul in care veti afla cum v-a influentat si cum continua sa o faca relatia cu parintii si cum se rasfrange in viata de astazi prezenta sau absenta unui parinte in copilarie, si mai mult decat atat cocolosenia cu care ati fost obisnuiti sau dimpotriva, la celalalt pol, distanta si detasarea. Cred ca e important sa stim pe ce se bazeaza anumite reactii ale noastre, de unde provin si cum de am ajuns produsul lor fara sa stim.

Imi ajuta sa stiu de ce sunt genul de om care le poate pe toate, de unde atata incrancenare, atata lupta, atata dorinta de a le reusi pe toate de una singura. Desi cred ca o oarecare influenta au mai avut-o, pe langa mediul familial, relatiile cu cei din jur, mediul social, esecurile, etc.

Si bineinteles personalitatea, cea care e un cumul de toate cele de mai sus si ceva in plus.

Partea a doua a cartii, cea care vine cu reteta relatiei ideale nu-mi ajuta prea mult. Pentru ca, asa cum am mai spus, nu exista partener ideal, acela fiind doar o proiectie a mintii noastre. Cu totii cautam ani in sir pana la epuizare acel om care sa fie cel mai cel, care sa aiba toate calitatile pamantului si care sa ne fie ca un fel de plasture pentru toate ranile. Sa aduca in viata noastra acel ceva ce ne-a lipsit si sa ia din viata noastra acel ceva ce este in plus. Realitatea e insa mai mult decat un ideal.

Astfel ca atata vreme cat nu mai cred in povesti si in feti frumosi, mi-e greu sa vad ca de maine dimineata, cand am sa ma trezesc am sa fiu alt om. Sa se fi intamplat o revolutie puternica in interiorul meu, astfel incat de maine viata mea va arata altfel. Prea putin am vazut sa influenteze cartile care aduc retete; am vazut schimbari in atitudinea oamenilor dupa ce au suferit o pierdere, un accident, lucruri dureroase, care fac revolutii interioare, care dau teme de gandire. Eu nu sunt genul care sa se transforme peste noapte sau dupa ce am citit o carte de genul asta. Cred ca mai tare m-am regasit in Jane Eyre sau in Alchimistul. Si ca mai degraba mi-au dat ele de gandit despre ce nenorocire de om sunt.

Si inca ceva: fiecare traieste un adevar, o istorie personala, o poveste. Pentru fiecare dintre noi adevarul nostru este cel mai important. Adevarul meu se bazeaza pe fapte. Admit ca iubesc literatura, ca prin esenta mea sunt o persoana exagerat de sensibila, insa niciodata duala. Ca plang pentru orice cuvant spus la intamplare, ca ma doare enorm cand partenerul ma judeca si ma critica si ca in momente de genul acela ma retrag in mine si cred ca singura solutie este singuratatea. Cu toate ca si acolo sufar, insa eu aleg cat si pentru ce. Cred ca multa lume alege aceasta reteta, desi are si ea o multitudine de reactii adverse si pe alocuri este groaznic de nociva.

Insa daca vei forta un om sa faca intr-un anume fel pentru ca tu consideri ca asa este cel mai bine pentru el, nelasandu-I posibilitatea de a avea el insusi un cuvant de spus, daca-I vei repeta sistematic ca gandirea lui este defectuoasa, doar pentru ca zeci autori ca Guy Corneau, de formatie psihologi, psihoterapeuti, etc sustin ca asa este, nu vei face decat sa-I sadesti omului aceluia un si mai mare ghimpe in coaste si automat impotriva ta. Si atunci, un om ca mine va apela la gandirea unui chirurg care taie si scoate “raul” de unde se afla si te invata cum “sa-ti inveti organismul sa traiasca” fara raul respectiv. Regim, medicamente, stimuli si in timp organismul tau va invata sa traiasca fara un plaman, fara un rinichi, fara colecist, etc.

Organismul tau nu va putea trai niciodata fara inima si fara creier. Nu stiu cat de corect este sa vrei sa influentezi bataile inimii sau sa vrei sa poti pune stapanire pe terminatiile nervoase.

Cand iubim cred ca motivele pentru care o facem ni le gasim singuri in omul respectiv, in povestea noastra personala, in ce aduce bun in viata noastra relatia respectiva. Nu voi iubi mai mult sau mai putin pentru ca o carte imi va spune ca asa trebuie facut daca vrei sa…

Genul  acesta de carte se adreseaza ideii de cuplu in general, ideii de relatie ideala, de iubire ideala. Eu sunt o suma de defecte si de calitati; nu am nimic ideal in mine. Spun “te iubesc” si “esti un magar” atunci cand le simt pe fiecare dintre ele. Plang cand imi spui ca sunt o suma de defecte, ca am frustrari, ca nu sunt un om complet, etc. Ma bucur cand imi spui ca am ceva frumos in mine care-ti place. Ma doare cand imi spui ca exista femei mai bune decat mine si atunci ma intreb ce cauti aici?! Ma bucur cand imi spui ca ai trait lucruri frumoase langa mine. Nu sunt un ideal. Nimeni nu e un ideal. Barbatul ideal din viata mea se compune din alti cinci si cu toate astea niciunul dintre ei nu este alaturi de mine acum.

Relatia ideala este o suma de alte n relatii pe care eu le-am zarit in jur: a cuplului X pentru ca ei sunt prieteni, a cuplului Y pentru ca ei au gasit maturitatea de a merge impreuna in viata, a lui Z ca ei au gasit formula iubirii de dupa cei 3 ani cand se spune ca iubirea se inlocuieste cu altceva, etc.

Zic sa fim oameni, sa nu ne reprimam trairile, doar pentru simplul motiv ca un autor nu a scris despre ea si nu o considera demna de luat in seama. Zic ca extremele se atrag, insa doar pana la un punct. Zic ca relatii perfecte nu exista, ci doar cupluri in care cei doi au invatat sa traiasca unul cu celalalt, sa se accepte, dupa ce probabil au cautat cu infrigurare relatia in care el/ea este “the one”.  Si ca pe toate acestea le-au invatat in timp, si le-au educat. Insa oamenii uita ca si ei se schimba, ca ceea ce iubeau la 20 nu e acelasi lucru la 30 sau la 40. Si culmea e ca in timp nu ne transformam in “ideal”, ci doar invatam sa lasam de la noi, sa nu mai cautam iubiri perfecte.

Eu caut fericirea tocmai pentru ca nu stiu ce este. Si oricate exemple mi-ati da, pentru mine nu e suficient. Oare pentru ca eu vad in fericire un ideal??

Cititi cartea; poate veti gasi raspunsuri, iar daca nu si intrebarile va vor fi de folos.

Am ramas cu o intrebare (sau mai multe) in loc sa raman cu raspunsuri, dar cred ca tot e ceva: de ce cele mai sudate cupluri sunt cele in care partenerii au crescut impreuna de la 18-20 de ani? De ce ele, oricate intrebari si nelamuriri ar avea despre dinamica cuplului, nu iau decizii capitale de a se separa, in timp ce cuplurile care se formeaza “pe spatele” catorva relatii esuate, sunt mai predispuse despartirii? Pentru ca nu au suficienta maturitate? Pentru ca nu sunt sudate? Pentru ca influenteaza celelalte relatii care i-au condus pana la acel “cuplu”?  Pentru ca folosesc sau nu folosesc reteta cuplului ideal? Pentru ca nu mai fac sau fac prea multe compromisuri?

“Exista iubiri fericite?” o intrebare care surclaseaza mult prea clasica “A fi sau a nu fi”.

Anunțuri