2 SAU 1+1?

cuplu_50268900_32427100

In teorie suntem doi. In practica simt ca suntem unul si inca unul. Ca desi am spune ca suntem impreuna, mi se pare ca suntem impreuna si separat. Se pare ca facem lucruri impreuna, insa par mai mult individuale.

N-avem nimic in comun decat pe noi insine. Nu citim aceleasi carti, nu ne plac aceleasi filme, nu avem nici pe departe acelasi fel de a gandi, in principiu nici macar aceleasi dorinte. Nu avem prieteni comuni, nu avem acelasi cult pentru ideea de socializare. Nu ne plac aceleasi masini, avem stiluri de condus diferite, nici despre mancare n-as putea spune ca avem aceleasi gusturi. Relatiile cu familia si cu prietenii sunt diferite, iar felul in care gandim, vorbim, ne manifestam este cu totul si cu totul diferit. Nu stiu daca este un lucru pe care il avem in comun. Ne plac copiii, insa nu ni-i dorim in aceeasi masura.

Cum se pot intelege doi oamani care nu au nicio pasiune comuna, nicio dorinta comuna, nimic din care i-ar face sa gandeasca la ce-si doresc unul de la celalalt si mai ales la cum sa-si faca o viata impreuna? E adevarat, in genere, ca se atrag contrastele, insa cum relationezi, cum convietuiesti cand nimic nu te uneste? Cand toate par impotriva ta, cand toate sunt doar contraste?

Cand unul isi doreste sa mearga la mare si celalalt la munte? Si ca tot ce se va intampla este un compromis; pentru ca unul dintre ei va trebui sa renunte la ceea ce si-a dorit, in favoarea celuilalt. Si mai ales de cate ori trebuie sa facem compromisuri?

Este Iubirea suficienta in cazul asta; dar respectul? Cred ca diferentele de cultura, experientele de viata, neajunsurile, neincrederile, frustrarile, ne fac sa ne apropiem si sa ne indepartam unul de celalalt in aceeasi masura. Ca nu e suficient sa adormim unul in bratele celuilalt si sa ne tinem de mana atunci cand ne plimbam.

Stiu ca nu exista nicio reteta; niciun manual cu instructiuni despre cum ar trebui sa functioneze o relatie, despre cum ar trebui sa facem sa iasa bine; insa cum stim cand paharul este pe jumatate gol sau pe jumatate plin? E o virtute diplomatia, chiar si intr-o relatie, sau e doar un consum nervos pentru fiecare dintre noi? Nici macar sinceritatea nu stiu cat de bine da. Daca nu cumva va fi judecata in detrimentul nostru si daca nu ne vom atrage prea multe retusuri verbale si comportamentale.

E complicat; mult prea complicat pentru lumea asta si pentru vremurile astea.

Dar si frumos. Caci ce ne-am mai face daca nu ne-am consuma nervos? N-am avea la ce sa ne gandim cand punem capul pe perna; ar trebui sa inventam nenumarate subiecte de discutie cand un apropiat oarecum interesat de soarta noastra ne intreaba de sanatate si tot ce am putea face este sa raspundem sec si surb: bine. Noua ne place sa vorbim..sa avem ce poveste si astfel cu cat este mai dificila, mai imposibila, mai „consuming”o relatie, cu atat suntem mai motivate sa povestim. Am observat ca femeile, aceste vesnic nemultumite comori, se simt mult mai bine cand au ce comenta fata de vietile lor; nu le place sa se stie cu liniste si cu pace. Nu-s obisnuite. N-ar mai avea din ce se naste teatralitatea, nu?

Doamne, se vede ca imbatranesc, nu? Mi se naste atata intelepciune, incat nu ma recunosc! Inca o luna si cred ca voi reusi sa scriu o carte despre psihologia abstracta a femeii aflate intr-o relatie versus femeia care se viseaza intr-o relatie! Inca una cu sfaturi despre zboruri, aeroporturi si senzatii! Cu putin noroc si despre „Romania, by car, by plane, by train and by foot” si nu in ultimul rand „Paris, my love”. 

A.M.R.