Fata care aduce ploaia

femeie_cu_umbrela_in_mijlocul_ploiiImi place sa cred despre mine ca nu sunt un om obisnuit; judecand dupa gandire, dupa ideile pe care le exprim, dupa cum imi tratez afectiunile. Caci in rest sunt perfect obisnuita si normala. Am exact cate membre imi trebuie, am aceleasi simturi ca toti oamenii si in mare, aceleasi trairi. Insa nu rad la glume proaste si nesarate, nu ma fac ca inteleg ceea ce spui, daca capacitatile mele sunt aproape nule in acele momente, nu ma prefac ca iubesc toti oamenii si nici nu fac nefacute ca sa-mi ating scopuri. Exclus. Ba dimpotriva mi s-a spus ca sunt antisociala, prea imbufnata, prea rece. Stearsa, insa, nu. Am nenumarate momente de ratacire, insa tocmai astea ma fac sa nu fiu obisnuita. Nu ma multumesc cu putin si nu plec capul doar pentru ca asa as face parte din oastea lui Mihai Viteazul. Cochetez cu diplomatia, atunci cand este cazul, dar si cu asprimea si iuteala limbii, cand mi se arunca mingi la fileu. Iert, dar nu uit. Am rabdare cu carul, desi sunt multi care m-ar contrazice; culmea e ca, ma judeca probabil dupa felul meu „iute” de a fi si dupa toate nerbdarea si agitatia pe care o tradez. Cred ca de asta nu pot sta si asculta in tihna oamenii calmi. Pur si simplu nu pot. Eu, tocmai eu, care daca as putea, as fi in doua locuri in acelasi timp! Pentru ca mi-am mai descoperit o valenta mai nou: daca pana acum patru ani, eram doar omul care aduce vantul, de la o vreme, am inceput sa fiu fata care aduce ploaia!

In toate locurile in care merg ploua. Sau bate vantul. Sunt eu aceea care insotesc ploile si vantul? Poate. Sunt o umbrela.

Pentru multi si pentru multe. Nici nu stiu, de multe ori, ca pe unii ii apar de vijelii si pe altii de potop. Ei insa stiu. Si speculeaza slabiciunile mele. Nici diplomatia, nici limba ascutita nu-mi ajuta atunci. Caci pentru ei sunt o umbrela. Pe multi nici nu-i intereseaza de ce alte lucruri sunt in stare, atata vreme cat sunt stalpul de vreme rea. Cand iese soarele, sunt deja o naluca. Pana atunci insa uita toate nenorocirile pe care le-au spus despre mine, uita cat m-au judecat, ca sunt rece. Caci au nevoie de mine.

Ploua prea mult si prea des in ultima vreme.

Si eu sunt pretutindeni. In suportul din holul hotelurilor, pe bancheta masinii, in portbagaj, in poseta, in dulap. Au apus vremurile cand eram la terase. Pe unii nici nu-i intereseaza daca mi s-au rupt din spite sau daca materialul s-a uzat. La prima pala de vant mai puternica ma si arunca, pentru ca n-am putut sa-i tin piept.

Asa sunt oamenii…trebuie sa se invete sa mai poarte si caciuli si sepci, caci nicio umbrela nu-i va apara de atatea valuri de ploi! Si uragane…Caci orice umbrela, oricat de rezistenta ar parea, nu va tine o vesnicie.

Si orice ar fi, oricate as avea de indurat, pelerina de ploaie n-o sa fiu. Si nici streasina…

Jurnal de calatorie – partea III

brancusi-romania-coloana-infinitului

De cand sunt in Marea Britanie-Scotia, ca sa nu supar pe nimeni, am trecut printr-o gramada de stari; de foame, de frig, de admitatie, de dispret, de nervozitate, de tristete si de bucurie.

Cumva inteleg de ce suntem vazuti ciudat de lumea din vest; suntem europenii cei mai de jos, despre care se stie ca sunt cei mai muncitori, dar nu se stie si ca ii duce capul. Pacat! Si pe acest considerent, pana apucam sa deschidem gura, suntem vazuti ca ultimii oameni. Adica noi si gandim? Nu suntem noi aia despre care se spun numai lucruri urate, care ne defaimeaza?

Se stie ce gastronomie avem si n-am auzit niciun strain sa se planga de ce a mancat la noi. Aici treaba e mai sumbra: nimic cu gust si daca mai vad carnati si fasole pana la Craciun, ma ia de cap! Sunt in greva de sandvis sau de paine! Mi s-a luat!

M-am simtit dispretuita si ingramadita intr-un colt cu paria societatii pentru ca vin din Romania. Pentru ca muncesc ca in Romania si pentru ca ma multumesc cu putin si pentru ca pun valoare pe calitate, dar nu optez pentru lux si pentru ca nu fac prea multe nazuri.

Admir locurile frumoase, cu stil si Londra este un astfel de loc. Nu m-as putea plictisi acolo, cu toate ca n-as avea sentimentul de acasa, ala pe care nu-l poti uita oriunde te-ai duce, desi sunt multi cei care nu mai simt Romania acasa in niciun fel. Nu comentez, nu traiesc decat viata mea, asa ca nu ma pot exprima! Desi daca in turul doi iese rosiorul, cred ca ma mut pe Marte si uit ca vin din Romania si cer azil politic!

Experienta unei tari straine este interesanta: din punctul de vedere al unui turist si al unui individ care lucreaza aici. Turistul vede mult din ceea ce i se ofera si ia acasa cat poate duce din frumusetea unui loc; unul care munceste, ia din sentimentele pe care le nutresc cei din jur pentru el, ia din respectul care i se arata sau nu, din stilul de lucru. Ce se cerne, va spune doar cel care a trecut printr-o astfel de experienta.

La unul dintre hotelurile la care am fost cazata, a venit dimineata sefa de sala sa ma intrebe daca mai doresc ceva si sa-mi spuna ca e romanca; din toata sala aceea, a venit direct la mine. Era bucuroasa ca ma intalneste si ca are cui povesti din experienta ei in Anglia; era bucuroasa, spunea ca a reusit sa primeasca upgrade profesional, ca se descurca bine si ca desi o apuca dorul de Romania, aici a inceput sa se simta acasa. Admir oamenii curajosi, care isi asuma schimbarile si deciziile, esecul si reusita. E greu sa reusesti in alta parte, nu si imposibil. Nu stiu daca sentimentul e unul inaltator, insa nici in tara noastra nu mai e. Rautatea multora dezarmeaza. Si culmea, a alora care oricum nu pot mai mult…

In concluzie e greu sa fii roman oriunde.

Insa poti scrie istorie si asta se va vedea intr-o zi…