Lectia iubirii

images

Mie nu mi-a fost predata lectia iubirii. Nici macar o ora, daramite un semestru. N-am avut profesori, poate, la vremea la care eu as fi putut urma astfel de cursuri. E prea tarziu si destul de irelevant sa caut vinovati sau sa cercetez timpurile, vremurile si posibilitatile existente pe atunci. Nu sunt de formatie detectiv pentru astfel de situatii.

Stiu doar ca astfel de lectii nu le recuperez in timp. La orice varsta se invata altfel si se aplica diferit. Lectia iubirii e poate cea mai grea dintre toate. Insa, spre deosebire de multe alte cursuri, aici profesorul conteaza. Si nu doar pentru interesul pe care il nutreste pentru stiinta pe care o preda, cat pentru cunonstintele pe care le are si cat de versatil este in aceasta arta, caci, da, este o arta despre care s-au tot scris prelegeri de-a lungul timpului, sub toate formele pe care omenirea le-a permis sau recunoscut. N-a gasit nimeni o definitie, desi se cauta de milioane de ani, nu s-a inventat nicio teorema, nu s-a demonstrat sub forma vreunei stiinte mai mult sau mai putin matematice ce este de fapt iubirea. Nimeni nu stie cu adevarat, insa toti fac supozitii; unii scriu tratate, biblii intregi dedicate iubirii fara de care am fi si mai goi decat suntem. Insa atunci cand nu ti-a fost predata aceasta stiinta, ce sanse sunt sa o prinzi din mers, sa o intelegi, insusesti, accepti si mai departe sa o predai? Poate ca e doar o plasmuire a mintii mele ceea ce eu definesc astazi prin iubire. Poate ca imi caut inutil raspunsuri la intrebari ce, in definitiv, nu sunt intrebari.

Uneori cred ca iubirea inseamna sa daruiesti; orice poate fi daruit in lumea asta. De la bomboane, un castron cu ciorba, camasi, parfumuri, fier de calcat pana la vacante, bijuterii, palate. Alteori cred ca iubirea inseamna sa ajuti asa cum poate fiecare dintre noi: cu o compunere, cu un sfat, cu o recomandare la un doctor. Am avut momente cand iubirea a stat intr-o imbratisare sau intr-un telefon. Am crezut ca iubirea inseamna sa surprinzi oamenii de langa tine cu diverse gesturi, atentii, cuvinte frumoase sau poate dureroase uneori, care sa le demonstreze atasamentul si grija pe care le-o porti. Tot din iubire oamenii fac calatorii in doi; depinde de fiecare dintre ei, de lectia pe care au primit-o sau nu, despre cat de mult si-au insusit iubirea sau cat de mult o accepta, pentru ca acea calatorie sa fie mai lunga sau mai scurta.

Unii realizeaza pe la jumatatea drumului, altii la nici macar o statie dupa ce au plecat, ca fie destinatia e proasta, fie nu s-au gandit bine cand si-au facut bagajele si au luat lucruri inutile, s-au plictisit numai la gandul ca poate fi un drum al naibii de lung si nu au atata rabdare sau cel mai adesea ca omul pe care il insotesc in calatorie n-are nimic in comun cu el, nu vorbesc aceeasi limba, nu se hraneste cu aceeasi mancare sau nu stie/nu vrea sa asculte acelasi radio. Pot intelege putin asta, caci sunt din ce in ce mai multe radiouri in vremurile noastre si aproape toate difuzeaza muzica latino cand poate de fapt 90% dintre ascultatori sunt fani ai muzicii rock. E tot un fel de iubire si calatoria asta, iubire definita sau poate inca nu?!

Toate cele de mai sus pot fi definitii ale iubirii; sau poate sunt doar supozitii eronate. Caci eu asa o inteleg. Dupa mine nu e iubire atunci cand renunti la tine cu totul pentru altcineva, e doar o mostra de altruism dus la extrem. Iubirea trebuie sa aiba si limite, desi toti mai marii pamantului sustin ca iubirea trebuie sa dea totul, sa nu ceara nimic, sa vina din suflet, sa se reverse in cascade si sa nu se opreasca niciunde. Eu cred ca iubirea trebuie sa aibe limite impuse de ratiune, caci altfel nu mai suntem decat niste mutanti sentimentali; trebuie sa stii in ce cantitate sa oferi, cui si mai ales cand. La intrebarea pentru ce? nu stiu sa existe un raspuns rational, emis de o fiinta rationala dar in egala masura sentimentala.

Insa cand nu ti-a fost predata lectia iubirii, incotro te indrepti? De unde stii cand incepe si unde se termina? Cum stii ca dai ceea ce se cuvine, cui se cuvine?  Daca gresesti si lumea te ia in deradere, mai ai cale de intoarcere? Sau si mai rau, ce te faci daca in drumul tau dai peste un alt neinvatat, care are alte definitii ale iubirii, neluandu-le deloc in seama pe ale tale? Si ajungeti doi straini pe un drum care vine de nicaieri spre niciunde, incercand sa definiti, in termenii vostri sterpi si ingusti, dragostea asa cum nu v-a fost predata. Cate vieti se irosesc, cate povesti se vor naste, cate dureri vor izvori si cate alte opere de arta vor iesi la iveala?

Si e asta oare Solutia unei lectii nepredate? Oare nu se va fi pierdut prea mult timp in aste incercari sortite, aparent, esecului?

Eu n-am avut profesori. Poate doar cativa asistenti care au venit cu fise de lecturi. Nimic mai mult.

Anunțuri

Farmacia mea…

descărcare

De un timp am inceput sa triez lucrurile si oamenii. Am inceput sa triez si responsabilitatile si urgentele, astfel ca desi pana mai ieri la mine toate erau urgenta, am reusit sa mai pun pe plan secund lucruri pe care nu le mai consider de maxima urgenta, de siguranta nationala. Nu pot sa fiu in permanenta de serviciu la UPU pentru ca simt cum toate puterea mi se scurge iar ce mi-a mai ramas din neuroni incep sa-si ceara concediu un an sabatic, chiar.

Nu mai pot si nici nu mi vreau sa rezonez cu omenirea; cred ca e cazul sa-mi iau masuri de salvare, cat inca mai pot si mai stau pe picioare. Cu sau fara ajutor si tratamente adjuvante.

Nu stiu cat de tare mi-a intrat in sange ceea ce fac eu zi de zi, insa tind sa cred ca oamenii sunt ca medicamentele. Si eu insami mi-am facut un log cu toti oamenii din viata mea, indiferent de apartenenta lor la un grup de amici, prieteni, colegi, cunoscuti, etc si am constientizat implicarea fiecaruia si mai presus de asta, influenta lor asuprea mea. Pe unii ii recunosc ca adevarate analgezice si simpla lor prezenta pret de cateva minute ma ajuta sa depasesc tot felul de stari contradictorii. Pe altii ii recomand ca adevarate antibiotice si simt ca isi fac cu succes treaba cateva zile, cat sa ma simt tratata de varii infectii si de tot felul de bacterii care salasluiesc in mine. Nu-mi fac bine chiar deloc, insa uneori este necesara si administarea medicamentelor antiparazitare, caci din (ne)fericire pentru organismul meu, am parte si de astfel de oameni. Nu vreau sa spun cate dureri de cap si tulburari de tot felul imi dau, dar poate ca asa mai cruta raul din mine, raul acela pe care doar astfel de medicamente il pot curma!

Sunt destui oameni in viata mea care au rol  fitoterapic, homeopat; stiu ca sunt tot felul de terapii controversate, dar uneori ajuta. E si asta un fel de medicina, pana la urma, iar in momentele in care celelalte terapii nu-mi mai ajuta, apelez si la unele paralele. Cred ca ajung la saturatie de la uzul unui singur fel de „medicament” si am constatat ca si supradoza nu e deloc benefica. Ba dimpotriva – si aici pot numi destui oameni care se confrunta cu aceeasi „boala”. Uneori e chiar mult mai bine si mai relaxant pentru minte si trup sa iei distanta de tot ce poate fi nociv sau chiar in cantitati mai mult decat suficiente.

Sunt destui cei care-mi afecteaza tractul digestiv si pe acestia nu stiu cum sa-i diger de niciun fel; si am din ce in ce mai multe spasme, care nu se lasa duse cu una cu doua. Am primit tratament cu diuretice, cu antihipertensive si se pare ca tratamentul sistemului cardiovascular este in continuare cel mai deficitar. Mai!! si s-au inventat atatea clase de medicamente, dar uite ca spectrul nu este chiar atat de larg!

Uneori ma multumesc si cu o aspirina, ba chiar as plati bani grei!

E greu sa vietuiesti intr-un sistem medical atat de controversat cum este cel de acum! E si mai greu sa cauti si sa-ti administrezi doar medicamentul cu cele mai putine efecte adverse, pentru ca lumea asta este intr-o continua cautare, alergare, sunt atatea tentatii si e din ce in ce mai greu sa gasesti ce-ti trebuie tie, ce ti se aplica exclusiv tie. E traumatizant uneori, insa pana la urma doar citind un prospect si neadministrandu-ti medicatia nu poti sti cat de benefica este. Poti doar sa analizezi, insa nici asta nu e o solutie, caci pana la urma poti face chiar tu parte din grupa aceea de 1 la 1.000.000 care sa aiba o reactie neasteptata. Dar buna. Reversul nu-si are rostul aici, caci peste 90% din medicamente au efecte adverse care-ti pot influenta mintea si sufletul, in timp putand fi chiar letale. Si ce, asta inseamna ca nu mai suntem „consumatori de oameni” doar bazandu-ne pe raul pe care ni-l pot pricinui? Ca nu incape vorba daca putem sau nu sa fim mai atenti!

Ma simt bolnava; nici nu stiu ce dureri mai simt, insa farmacia mea se imputineaza pe zi ce trece! Poate ca e mai bine asa, caci am decis ca nu pot tine la nesfarsit deschis! Unele medicamente pana la urma au temen de expirare, iar altele nu vor zabovi pe rafturi doar pentru cazurile de urgenta care pot aparea! In definitiv medicina progreseaza si oricand se poate gasi leacul de care am EU nevoie!

Caci nu ma limitez la aspirina!!

Ochiul meu caprui. Al trairilor absconse

Am citit de curand Mircea Cartarescu ” Ochiul caprui al dragostei noastre” o carte in care am simtit un regret profund pentru lucrurile, episoadele, oamenii care l-au marcat in perioada copilariei, adolescentei, tineretii. E un cumul de aduceri aminte relatate cu sensibilitatea unui om de 50 de ani care constientizeaza toate cate a trait si toate momentele pe care le-a regretat sau pe care nu le-a cunoscut cu adevarat.

Mi-a placut enorm cum povesteste despre credinta, despre ce a insemnat pentru el religia si credinta de la aproape 30 de ani, moment pana la care a fost cumva strain de tot de inseamna dumnezeire, caci nu a fost crescut in acesti termeni. Un om care, insa, a citit si rascitit Biblia, incercand sa gaseasca in ea raspunsuri. Sau punctele cardinale ale trairilor sale. Am citit atat regret si atata resemnare in povestirea lui despre ce inseamna Craciunul si cum il traieste, dar mai ales l-am admirat ca in acest roman a ales sa vorbeasca despre sentimente pe care pana acum parca le-a avut ingropate undeva.

Asta mi-a facut curaj sa vorbesc despre sentimentele mele ingropate, despre ceea ce „mi-am interzis” sau despre regretele mele. Acum si nu peste 20 de ani, cand poate va fi prea tarziu.

Recunosc ca nu pot vorbi despre a da nastere unui copil. Si sunt femeie!! Traiesc un amalgam de sentimente, care mai de care mai ciudat si mai greu de explicat. Ma uit in jur si vad atatea femei care sunt insarcinate, fiecare cu povestea ei, unele mai sensibile, altele mai alintate, cele mai multe atat de atasate de gandul ca au un copil, incat in universul lor nu mai incape altceva decat acel mic embrion/fat care parca stoarce in fiecare zi toata energia femeii, toate gandurile, toate trairile. Totul se reduce la copil. Am cunoscut si femei pentru care un copil nu a rasturnat un univers si care au muncit pana au trebuit sa nasca si care nu s-au dat in laturi de la ceea ce insemna viata lor de pana la acel moment. Unele iti vorbesc numai despre copil si ce aduce el in viata lor, cum isi imagineaza viata, cum le schimba viata. Cum nimic nu mai conteaza pe lume in afara de acel prunc.

Sunt handicapata emotional. Recunosc. Discutiile despre copii sterilizeaza totul in mine. Simt ca cineva vrea sa ma omoare latent, cu fiecare poveste, cu fiecare sentiment pe care il exprima. Si nu pentru ca nu pot intelege, ci pentru ca ceva in mine refuza aceste asocieri, in timp ce o alta emisfera plange si rade cu fiecare dintre mame. Am acelasi sentiment pe care il descrie Cartarescu in cartea lui cand povesteste despre Craciun, sentimentul acela ca ai vrea sa faci si tu ca ceilalti, sa simti ce simt ceilalti, sa traiesti bucuria, emotia lor si nu poti. Sau nu stii si asta e un alt mare neajuns. Si ajungi sa te plimbi pe langa acesti oameni si sa te intrebi daca e ceva gresit in tine sau pur si simplu tu esti altfel!? Sau, cand e vorba de femei, de a da nastere, toate sunt la fel!? Nu stiu daca timpul va avea un cuvant de spus pe tema asta. Imi vine sa sparg tot ce-mi cade in mana atunci cand cate o alta femeie sau chiar un barbat ma intreaba cand am de gand sa fac copii. Sa urlu pe dinauntru si sa pot exterioriza urletul! Sa nu trebuiasca sa-l musamalizez si sa gasesc un raspuns anost, pentru fiecare interlocutor, ca sa fiu sigura ca nu voi mai fi nevoita sa aud aceasta intrebare a doua oara.

Sunt femei care afirma ca se simt neimplinite si din acest motiv vor sa aiba un copil. As vrea sa le pot intreba – dar nu o fac, pentru ca am constatat ca femeile insarcinate, in marea lor majoritate, au o sensibilitate pe care si-o sau le-o accentueaza sarcina – cum stiu daca dupa ce vor avea copilul se vor simti implinite? Sau se bazeaza exclusiv pe faptul ca un copil iti mananca 250% din energie si din viata si uite asa, ai devenit deodata implinita? De ce dupa 30 ani faptul ca nu esti maritata sau nu ai un copil e un subiect de ghilotina?

Oare faptul ca sunt un copil nascut prematur are vreo legatura cu aceasta trauma? Probabil 90% dintre femei imi vor raspunde invariabil ca nu pot sti ceva ce nu am trait.Sunt prea multe intrebari la care nu vreau un raspuns, sau nu cred ca sunt in stare sa aflu un raspuns.

Si eu ma simt neimplinita din multe motive. Insa nu stiu daca un copil va inchide problema neimplinirii mele sau nu va face decat sa deschida alte si alte capitole la care fie nu voi mai avea timp sa caut un raspuns, fie nu voi mai avea putere. Si uite asa voi zavori cateva sentimente, dorinte si vise, pentru ca voi fi decis ca raspunsul la capitolul „neimplinire”este un copil.

Nu sunt egoista. Sunt doar exagerat de rationala. Si emotionala.

Un lucru imi este clar: multumita domnului Cartarescu am scos la iveala un subiect pe care l-am catalogat tabu pentru multa vreme. Nu am citit Biblia. Insa citesc aproape in fiecare zi Biblia copiilor, pe care ii intalnesc pretutindeni. Sau Biblia mamelor, care e mai ambigua decat multe alte carti.

Macar pentru acest motiv, daca nu din multe altele si tot ar trebui sa o public si eu pe a mea!