Dimineata intrebarilor. Nerostite…

7003591

Dimineata devreme. S-aud tot soiul de ciripituri. S-aude noaptea care e trimisa la culcare. Racoare. Liniste atat de puternica si de surda, ca imi aud gandurile. Acelea care nu-mi dau pace. Sau somn. Simt cum linistea, ciripitul, zorii, racoarea patrund in incaperea mult prea mare pentru un om mic. Atat de mic, incat gandurile si tresaririle par munti sau abisuri.

Muntele incearca sa invadeze si el spatiul si lumea aceasta… prea mari. N-ai cum le face fata. N-ai cum le tine piept. N-ar ajuta. Toate vin ca un refren de mult uitat, ca un trabuc de mult fumat. Atunci cand ai fi crezut ca simturile au imbatranit, ca durerile s-au cicatrizat, ca simturile s-au atrofiat.

Nimic nu dispare in timp, nimic nu se macereaza. Toate raman, insa noi ne cernem. Nu mai lasam decat boabele prea mari sau prea tari, ce nu mai pot fi pisate usor. Nu mai avem rabdare. Tineretea cernea totul ca un nisip, caci era iertatoare si induratoare. Maturitatea e incrancenata si indurerata. Nu mai iarta, nu mai uita. E o nenorocita.

Dimineata intra si mai adanc in suflet si-n asternuturi. S-aud clopotele bisericii din apropiere, s-aude o noua zi ce vrea sa inceapa. Usor se aud pasi, voci, tremur, susoteli. Se simt aburi de cafea si de paine prajita sau de covrigi. Se trezesc simturi, se aud ganduri, se astern in minte tot felul de raspunsuri la intrebari nerostite. Se nasc multe alte intrebari, oare cand isi vor primi raspunsurile? Va exista o zi si pentru ele? Imagini se suprapun cu sentimente, trairi se suprapun cu imaginatie, suferinte se suprapun cu iubiri. Inca o zi fara soare, dupa inca o noapte fara luna. Doar ceata si nori. Ploaie marunta si deasa. De dincolo de munte se aude un strigat; sau poate nu, poate e doar strigatul din omul de aici. De ce se aud toate atat de puternic? De ce toate sunt atat de mari si atat de greoaie pentru un om atat de mic?

Vreme de toamna, suflet de toamna. Daca s-ar auzi toate strigatele, cerul s-ar rupe in doua, ploaia s-ar opri pentru un minut si doua raze palide ar navali peste sufletul omului, mult prea adanc atins de fulgere si tunete.

Vremea e mereu imatura. N-o poti ghici niciodata, e vesnic imprevizibila.

Urca mirosul de cafea, ciripitul se estompeaza, gandurile striga din ce in ce mai tare. Oamenii pasesc increzatori, nu mai susotesc; un utiliaj de beton amesteca pietrisul, balastul. Zgomot scrasnit si dureros. Gandurile sunt si ele strivite. Claxon de bicicleta, o pisica furisandu-se pe un gard. Ce dimineata agitata…

Oricat ar mai ploua, nu voi mai simti. Nu voi mai purta umbrela, nu ma voi mai adaposti, voi merge desculta. Picaturile ce vor fi cazand pe maini si pe picioare, vor fi suflul omului prea uscat de vreme.

Niciodata nu e timp pentru ploaie, niciodata nu e timp pentru tristete.

Doar ganduri. Si timp pentru intrebari.

Nerostite…

Anunțuri

Mediocru sau remarcabil?

mediocrityMie nu-mi place mediocritatea; nu-mi place nici cuvantul in sine, daramite ceea ce inseamna.

Cred ca nu exista o povara mai mare si mai grea pe care sa o duci in spate, cum este cea a mediocritatii. N-a zis nimeni ca lumea trebuie sa fie construita din genii. Insa cand un talent este redus la mediocritate tocmai pentru ca societatea detesta maretia si autenticitatea si unicitatea, e o dovada de prea multa prostie si invidie. Cand dai in cap unui om bun, unui om instruit, unui om dornic, e ca si cum ai vrea sa il suprimi si nu gasesti armele necesare. Si cu cat vei cauta mai multe mijloace de a-l inlatura, cu atat mai mult se va indarji si va lupta mai mult, pentru a-ti contracara actiunile. Caci pana la urma, asa cum si da Vinci spunea “ e mediocru ucenicul ce nu-şi depăşeşte maestrul”.

Eu sunt un ucenic pe alocuri imposibil. Insa imi place sa fiu altfel, imi place sa lupt sa inving mediocritatea. Iar daca asta inseamna pasiune uneori dusa la extrem, atunci mi-o asum. Reusita cere multe sacrificii si cum putini sunt dispusi sa-si asume riscuri, succesul ii va ferici pe putini. Insa asta e o alta ampla discutie. Fiecare va descrie reusita dupa cum o cunoaste, cum si-a insusit-o, dupa cum si-a imaginat-o sau a trait-o. Unii reusesc insa mai devreme, altii mai tarziu. Unii pierd mai devreme sau mai tarziu ce au castigat, altii isi insusesc in cele din urma succesul. Uneori nu mai ajung sa se bucure de el, alteori succesul nu-I mai prinde din urma.

Mi-a placut asta: “ Temerile pe care nu le infruntam devin propriile noastre limite (Robin Sharma)”. Inca sunt in proces de cercetare si asumare a propriilor mele limite. Si cele mai nenorocite sunt acelea impuse; caci imi sunt cel mai aspru critic, cel mai cumplit dusman. Uneori realizez ca uit sau ca-mi reprim anumite trairi de teama esecului, a rautatii gratuite a oamenilor, a mintii inchistate si a prejudecatilor societatii, a legilor ortodoxiei, a presiunii sociale, familiale. In definitiv toate imi apartin; daca le-as ignora, poate as fi un alt om, mai putin prins in mrejele existentei, insa mai dedicat unui singur interes, unei singure vieti, aceleia pe care o traiesc.

Mi-e teama de singuratate, de pierderea ratiunii, de maternitate. Mi-e teama de inaltime, de spatii inguste, de furtuna si de cutremur.

Insa cel mai cumplit cutremur este acela al inimii; pe asta nicio firma de asigurari nu-l va asigura.

Scriitorul meu de suflet spune ca “ marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocre” (E. Ionescu)

Macar asta sa fie licarirea mea de genialitate…

Lumea privita de sus!

images

Cand este sa vorbim despre bogatiile pe care fiecare dintre noi le poseda, este un drum lung si o poveste intreaga. Caci multi dintre noi nu stiu sa defineasca “bogatia” si ar alege, de cele mai multe ori, tot ce ne leaga de partea materiala a vietii, lucruri pe care le putem contoriza, pe care le putem aduna si scadea si care ne-ar da “profitul”. Altii, cei mai inclinati spre partea spirituala ar spune credinta, caci ea ajuta aproape de fiecare data cand oamenii se simt pierduti si nu-si mai gasesc orientarea in timp si spatiu. O alta categorie, din cei mai asezati si care au trait deja mult si multe in lumea asta, ar spune familia, copiii, lucruri fara de care s-ar simti incompleti, goi, fara univers, tristi, fara pic de vlaga. O alta categorie sunt cei care se refera la partea intrinseca si acestia vor spune amintirile, trairile, sentimentele, sufletul in marea lui componenta, atat de grea de descifrat de foarte multi dintre noi, de toti cei pe care i-am enumerate in “categoriile”de mai sus. Cand e ceva ce tine de lumea noastra launtrica, de sentiment, multi suntem chiori si ciungi, aproape imposibil de prosti si de limitati. Caci de aici se nasc toate tipurile si tipologiile de oameni, tot ce poate fi inteles, dar mai ales, neinteles.

Eu spuneam odinioara ca daca “cea mai de pret bogatie este mintea mea, atunci nimeni nu poate sa mi-o fure” . Credeam in asta atunci, cred in asta si acum. Despre bogatia sufleteasca mi-e greu sa vorbesc; caci am zile cand ma simt un Everest, alteori ma simt o Groapa Marianelor.

Mai ieri imi spunea cineva ca “sentimentele sunt o investitie proasta”. Am stat pe genunchi o vreme, nestiind cum sa inteleg si sa pricep asa o intelepciune. Pana la urma fiecare isi face socoteala gandurilor, a sentimentelor, a tot ce il sustine si il tine si la final, ca orice rezultat matematic, reiese ceva.  Ce si mai ales cat inseamna pentru fiecare dintre noi acel rezultat e un raspuns minus/plus infinit.

Insa acum, daca ma asez deoparte, pe un prag si incerc sa fiu ceva mai pragmatica decat sunt, ma intreb asa: ce e mai bine, sa ramai un bogat prost tot restul vietii, pentru ca iti e frica sa investesti sau sa fii un bogat sincer, unul care traieste si isi asuma trairile si mai ales tot ce aduce existenta asta cu ea?  Cine a zis ca lumea, ca existenta e ceva usor? Cine a avut o afacere in viata asta din care nu a pierdut in aceeasi masura in care a castigat? Care e ala care poate sa zica cum ca afacerea lui e cea mai buna si cea mai sigura din lume? Ca nu vor exista piedici si ca totul va fi lin, din ce in ce mai bun, si ca profitul va fi din ce in ce mai mare de la an la an, fara sa investeasca in plus, fara sa isi sparga mintile si creierii din cand in cand??

Daca am sti cu totii dinainte ce ni se pregateste si ce ne asteapta, cred ca ne-am face lectiile cu mult inainte sa ne nastem. Si am avea mereu la indemana un “prieten”, un suport care sa ne scoata din toate nenorocirile in care ne bagam de buna voie sau in cele in care suntem trasi silit.

Dar unde ar mai fi farmecul? Suspansul ? Trairea? Bucuria a ce ai reusit si supararea a ce ai pierdut?

N-am fi oare liniari, fara noima si fara substanta?

Daca viata asta e un soi de scara, unde tot urci si cobori, si urci si cazi, atunci inseamna ca alpinista ar trebui sa ma fac! Desteapta as fi sa am si franghii din cand in cand la mine, chingi si hamuri, sa nu ma duc rau in gol, si apoi sa-mi ia ani sa ajung de unde am plecat?! Insa..in definitiv.. de unde am plecat?

Voi de unde ati plecat? Puteti spune clar si raspicat ca “de aici”? Ca asta a fost punctul 0? Stie cineva acum care este punctul 0? Acel punct 0 care credem noi astazi ca ne-a trasat directia in viata? Sau am putea sa vorbim despre asta cand deja vom fi trecuti intr-o cu totul alta existenta si dimensiune?

Sau suntem toti doar niste calatori, fara de stiinta, neincetat in cautarea a ceva, acel ceva ce am crede ca ne va urca acolo pe Everest, acel ceva ce peste ani ne va fi ancora si care nu se va pierde niciodata?

Furtuni sunt si in munti; pierderile pot fi de zece ori mai catastrofale decat pe pamant.

Daca tot nu ne hotaram sa investim in sentimente, macar sa ne cumparam franghii.

Nu ne va garanta insa nimeni ca nu ne vom rupe gatul.

De dor…

dor

Am citit zilele trecute un post frumos despre dor, atat de frumos si de adanc, incat am plans de durerea cu care m-a atins si cu care mi-a ravasit toate simturile. Si acum, cand imi amintesc, am furnicaturi in maini si-n suflet. Mi-e greu sa scriu despre dor, caci desi am trait si am simtit atatea feluri de sentimente in viata asta, pe asta mi-e greu sa il descriu in cuvinte. Si se pare ca nu sunt singura persoana careia sentimentul asta ii devoreaza, ii paralizeaza simturile.

Am tot citit in ultima vreme. Scrieri despre viata, psihologie, psihanaliza, iubire si suferinta. Am prea mult timp liber in zborurile mele; caci in rest, nici somnul nu-mi mai tihneste, el insusi fiind cuprins de prea multe ganduri si trairi. De parca nu-mi ajunge ce si cat traiesc o zi intreaga, mai am nevoie de inca ceva ore pentru a suferi, a simti, a ma frasui pentru toate lucrurile pe care le am neterminate sau nerezolvate sau neincepute. Am o imbulzeala de ganduri, care mai de care mai nebun, mai agasant, mai ametitor. E bine sa nu incep sa fac curat in ele, caci nu stiu cum am sa sfarsesc; in definitiv nu totul inseamna ordine si disciplina, macar in minte sa am haos. Care sa nu ma franga, insa!

Mi-e dor, prea mult dor! De neinteles chiar si pentru mine, caci sunt un om prea cerebral si prea pamantean. Am atatea analize in cap si atatea matematici ale simturilor, incat sensibilitatea asta a trairilor ma copleseste. M-au impresionat si atins vorbele parintelui Staniloaie, caci poate la nivelul acesta spiritual dorul are si un corespondent pe care eu nu-l pot patrunde: “dorul e apropiat de tandrete, dar are un character mai spiritual decat acesta; (..) in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.”

Incerc sa-mi aflu coordonatele sufletesti si ma doare. Ma doare lipsa afectiunii aceleia profunde, ma doare lipsa sentimentului aceluia de subjugare, la modul absolut, profund, irational; ma ard insa, mistuitor, toate fricile, toate tradarile, toate neincrederile, toate rautatile gratuite, toate povestile de dragul povestirii.

Sunt un om prea ars de soare si de vremuri; insa dorul ma tine in viata, in picioare. Il simt cum imi apasa tamplele si cum vrea sa scoata din mine frumusetea aceea pura, sincera, pe care stiu ca o posed.

I-as da aripi sa zboare, insa daca nu se va intoarce inapoi?!

Acum imi suna in minte un alt gand al lui Cervantes „niciodata sa nu cersesti ceea ce ai putea sa cuceresti”.

Oare??