THE BEST…in lumea soimilor

imageN-am idee cum este sa fii THE ONE, THE BEST in viata. Insa am idee cum sa nu-ti pui viata in slujba superlativului; a fi „cel mai” in general vorbind este uneori greu si costisitor. Nicidecum multumitor, desi multi cauta si isi fac un rol in viata din a fi in aceasta categorie. Nu stiu daca se acorda vreun premiu pentru asta, cu exceptia celor deja marchetate, care nu fac parte din plaja noastra de interes. Am descoperit insa ca ideea de a aspira spre un astfel „de titlu” si dorinta de reusita se pedepseste in marea majoritate a cazurilor. Astfel ca  iti va fi aproape imposibil la un moment dat sa cresti pana la nivelul cel mai inalt, caci el, in definitiv nu ti se va arata niciodata. Orice treapta urcata nu va fi decat un pas in plus spre „mai mult” insa asta nu este si echivalentul catre „mai bine”. Din acest motiv zic ca uneori este bine sa ne oprim; sa nu mai urcam trepte, doar sa lasam timpul sa curga si sa nu ne mai cream aspiratii inalte. Sunt nocive. La fel sunt si asteptarile. De ce sa astepti ceva cand asta este doar o proiectie a mintii tale si nicidecum a realitatii de zi cu zi? De ce sa alocam atata timp si atata energie de aiurea, cand am putea fructifica altfel aceste idealuri nerostite, caci in definitiv asteptarile sunt un soi de idealuri, mai mult sau mai putin simtite sau gandite. De asta tot incerc sa nu-mi mai omor mintea si sufletul cu sperante din care nu va beneficia nimeni niciodata, decat poate doar imaginatia mea si asta mai imi da ceva sperante, cel putin din punct de vedere al acestei unice literaturi emotional-descriptive. Eu sunt omul caruia nu-i bine sa-i tai aripile, nu-i rentabil sa-i demontezi visele si gandurile, caci cu asta se alimenteaza; asta este mic dejunul, gustarea de dupa-amiaza si ceaiul sau limonada de seara! Cine va face asta isi va frange mainele incet-incet pentru „raul” pe care mi l-a produs. CU sau fara stiinta! Oamenii fara aripi dar cu aer in plamani, trebuie lasati sa iti fabrice vise, caci din ele isi vor fauri mai devreme sau mai tarziu aripi! Cum? Numai ei vor sti!! Insa numai un alt fauritor de aripi va intelege asta! Toti ceilalti vor crede ca lucrez la fabrica de filatura si tot ce fac este sa tes panza de paianjen. De la acestia nu am asteptari. Nici macar proiectii. Nu mai taiati aripi! Si nu incercati niciodata sa ucideti soimul din ochiul vanatorului de litere! Pierderile vor fi colaterale. Iar campul de lupta…trist

Fara remedii. Pentru suflet…

tears-are-words

Uneori in viata avem nevoie sa facem lucruri pentru suflet; prea multa ratiune sau prea mult rationament sunt de prisos. E un timp pe care trebuie sa ni-l alocam noua, dar nu noua, acelora care suntem tot timpul pe fuga, noua acelora care avem cate ceva de facut, de gandit, de lucrat. Nu! E nevoie de un timp pentru suflet; timpul acela pe care nu-l regasesti niciodata in nimic, dau mai degraba timpul acela pentru care nu este timp aproape niciodata.

Alergam. In fiecare secunda dupa ceva. Gandim. Fabricam sute de ganduri si de iluzii. Confectionam sperante si masinarii de rezolvat situatii dintre cele mai complexe. Insa nu ne dam timp pentru suflet decat arareori. Sau poate atunci cand simtim ca alunecam in gol, cand ne pierdem mintile si cand ne fuge pamantul de sub picioare. Sufletul are nevoie de timpul lui. Al lui si doar al lui. Timpul acela cand are dreptul sa fie pe primul loc, cand are dreptul sa ne subjuge, sa ne faca prizonierii lui. Toti avem nevoie de timpul sufletului, in care sa ne pierdem uneori. Sa uitam tot ce ne inconjoara, sa-I dam deoparte pe toti cei de langa noi si sa ne oferim timpul nostru. Sa ne daruim ceea ce avem nevoie pentru a ne echilibra, pentru a ne regasi intr-un ocean de griji, de probleme fara rezolvare, de ganduri apasatoare si de lacune emotionale.

Cu greu ii intelegem strigatul. Cand este vorba de orice durere fizica, gasim remediu. Cand simtim gandurile ca ne apasa, constiinta care ne preseaza cu moralitatea sau imoralitatea ei, cu alegerile pe care trebuie sa le facem mai mult sau mai putin rational, ne gasim un timp pentru a afla rezolvarea. Cand este vorba despre orice problema de logica, de ratiune, emitem tot felul de judecati, care mai de care mai filosofica, mai mult sau mai putin explorata sau exploatata.

Insa cand vine vorba de suflet, nu ne gasim timp niciodata. Si asta pentru ca el nu emite o suferinta fizica, nu sfideaza ratiunea sau constiinta in multe cazuri. El se lasa pe sine in detrimental multora. Si doar atunci cand simtim mai abitir apasarile lui, lacrimile pe care nu le plange niciodata, atunci ne intoarcem si spre el si cautam sa-I facem pe plac oferindu-I solutii permanente pentru probleme temporare. Nu-l intrebam niciodata daca hrana pe care noi i-o oferim ii place; daca nu e intolerant la dragoste cu de-a sila, la gelozie, la posesivitate, la iubire prefacuta, la tot felul de conjuncturi in care orice suferinta fizica s-ar lasa cu ulceratii sau chiar cu chiaguri de sange.

Si asta pentru ca suntem grabiti si vrem sa le rezolvam pe toate si credem ca daca ii dam o nada, el va cadea inca o data in plasa si ne va lasa sa respiram o vreme. Insa el decade cu fiecare zi mai mult; iar hrana pe care ne vom fi hotarat sa i-o dam peste o alta vreme va fi deja respinsa. Caci el nu are nevoie de gunoaie, de resturi, nu are nevoie de un timp prost sau de un timp superficial, asa cum ne dovedim toti in anumite circumstante, ori egoisti, prosti sau indolenti.

Sufletul are nevoie de o hrana ce nu se cumpara de la aprozar, insa o data oferita o firimitura de calitate, i-ar putea ajunge pentru ani buni. Caci el stie sa se alimenteze cu lucruri de calitate, chiar oferite in cantitati reduse. Insa atunci cand nu avem timp pentru el, cand uitam de el, simtim ca nicio alta hrana, indifferent cat de scumpa si de minunata ar fi, nu-I va aduce vreun prilej de bucurie. Si se roade. Si te roade.  Mai rau ca un ulcer, mai rau ca un cancer.

Un suflet fara un timp este ca un om fara zile. Ca un om care traieste mort in propriu-I trup fara sa admita ca tocmai putinul ce l-ar tine in viata este esenta vietii.

Murim in fiecare zi cate putin, atunci cand tot ce facem este sa hranim doar intelectul. Si vom simti la sfarsitul timpului cum ratiunea si constiinta ne vor fi mai presus de orice, insa vom fi mai goi decat  un lac fara apa. Vom ajunge cu totii intelepti doar in coperti, niciodata insa in carti.

Linistea trezeste toate patimile sufletului, toate durerile lui. Adierea vantului aduce mai aproape de noi acel parfum minunat pe care timpul ni-l fura, din lipsa de spatiu sau de dorinta. Valurile care ni se sparg in mainii spala uitarea, dar alimenteaza durerea de a nu fi niciodata alaturi de tine, cand ai nevoie de tine.

Mergeti la malul marii, pe tarm, unde valurile vin si pleaca si aduc cu ele ganduri si iau cu ele sperante. Inchideti ochii pret de cateva secunde si simtiti cum fiecare val va uda gleznele si cum, tematoare ca le-ati putea fura, se retrag. Simtiti cum in drumul lor de intoarecere fura din nisipul pe care il aveti sub picioare si cum, in reflexia voastra, va pierdeti echilibrul anevoie castigat.

E sufletul fiecaruia dintre noi. Azi e aici, adus de oceane de minuni, iar maine, va disparea in aceleasi oceane, insa luand din noi cate o firimitura in plus, fara sa ceara voie, fara sa anunte. Nimic nu va mai fi la fel, oricate valuri ar veni.

mi-e liniste…