La finele verii..

Sfarsitul verii acesteia corespunde unui nou inceput: cel al unei nelinisti biruite de increderea, sustinerea, imboldul si vehementa cu care doar un critic de marca ar scrie recenzia unui bestseller.

Razele se diminueaza, zgomotul se atenueaza, orice selfie sufletesc incepe cu disperare sa ceara liniste, dispare coloratura lucrurilor si a zambetelor, totul intr-un ocean de melancolii sufletesti si de verbe nerostite. E timpul pentru toate gandurile cele mai tainice, pentru toate sentimentele nerostite dar traite pana la damnare, pentru tot ce a trait in umbra unui om, unui zbucium, unui crez.

E dreptul pe care si l-au castigat in toti anii de uzurpare sufleteasca, in tot timpul in care nu si-au gasit dreptul la viata. Ori, totul are un drept la viata, oricat de searbada, trista, pozitiva sau mirifica ar fi.

Pentru cunoscatori acesta va fi inceputul unui nou cincinal. Pentru omenire acesta e inceputul unei povesti nerostite in timp ce pentru mine este tot ce nu s-a scris in cuvinte, tot ce a stat ascuns in seiful vremurilor, al mintii neobosite, al unor iubiri mai mult sau mai putin declarate.

Insha’Allah!

Exista semnal in cimitir?

cemetery-flower-1-1621665

Atunci cand timpul sta in loc, nu mai e nimic de facut. Atunci cand timpul trece, iar oamenii raman neschimbati, nu mai e nimic de facut. Atunci cand timpul trece, insa sentimentele sunt neschimbate, ba poate chiar mai intense, atunci nu mai e nimic de facut.

Cand iubesti, nu mai exista timp. Nu mai exista oameni, nu mai exista spatiu, nu mai exista lume, nu mai exista nimic. Exista doar iubire. Atat de unica si atat de indatorata tie ca om, incat nimic nu se mai poate face. Decat sa o traiesti. Iubirea vine la pachet cu lumea, cu gandurile, trairile, bucuriile, suferintele aprige, lacrimile planse sau stranse nod in gat, cu mainile si sufletele frante, cu vanturile sau zapezile care lasa urme pe obraz, cu tot felul de gusturi, inchipuri, trairi. Iubirea vine la pachet cu tot. Nu e nimic ce mai ramane in urma ei, nimic spus, nimic nespus.

Cand timpul nu mai are nimic de spus in fata iubirii, atunci stii ca ceea ce traiesti este unic; atunci cand oamenii nu mai pot avea nimic de spus in fata iubirii, stii ca ceea ce traiesti este doar al tau; atunci cand tu nu mai ai nimic de spus in fata iubirii, stii ca este ceva mai presus de tine care te domina, te doare in aceeasi masura in care iti frange stomacul. Atunci cand iubirea te-a invins, stii ca esti un om castigat, dar si pierdut. Stii ca existent ta, oricat de efemera, anosta si neiertatoare ar fi, nu a fost in zadar. Cand poti spune in cuvinte ceea ce doar putini o fac, cand poti sa plangi cu suferinta unui om avut, stii ca ai o bogatie prea mare, pe care n-o vei mai putea pierde nimiciodata. Cand simti ca se rupe ceva in tine de dor, stii ca ai puterea de a invinge orice. Cand timpul nu mai reprezinta o piedica, stii ca ai izbavit.

Cand lumea din jur nu mai are sens si insemnatate, stii ca esti omul vietii tale; Acela care poate inchide intrerupatorul zgomotului, al luminii, al urletului, al lumii. Stii ca doar tu esti cel la care te poti raporta, doar tu poti scoate la iveala ceva ce nimeni nu va reusi vreodata.

Am zis mereu ca simt mult. Uneori prea mult, prea intens, prea, prea. Insa niciodata suficient si categoric niciodata in zadar. Sa nu poti manca e o durere fizica, sa nu poti auzi e o suferinta fizica, sufleteasca, e un stigmat, de o durere intrinseca, sa nu poti iubi nu e o doar o suferinta fizica, sufleteasca, e o neputinta, un handicap, o durere extrinseca si intrinseca in aceeasi masura.

**********************************************************************************************************************************************************

Eu sunt cel care va afirma intotdeauna ca unii oameni sunt de neinlocuit, ca orice si oricat i-ar napadi viata si suferinta, nimic nu va schimba misiunea lor, inaltimea lor sufleteasca. Pentru unii oameni nu exista cuvinte, exista doar lacrimi. Pentru altii, exista si cuvinte si lacrimi deopotriva. Cand lacrimile pier, oamenii au fost cu mult timp in urma inlocuiti. Cand cuvintele pier si ele, timpul ne-a ucis existenta, trairea.

Insa atunci cand oamenii ucid cuvintele si lacrimile, nu mai ramane nimic de spus, sau poate doar atat: exista semnal in cimitir?

Sa uitam e omenesc, sa iertam e omenesc, sa fim indifenti este imoral intr-o lume cu mult prea imorala, ilegala, ilicita. Cand insa nu mai suntem oameni in aceasta lume inseamna ca ne-am lasat vanduti de catre un Iuda unei alte lumi, unor alte valori, unor alte culte, unei existente fara cea mai mici insemnatate.

Nu e drept sa ceri universului sa iubeasca asa cum tu o faci, sa priceapa tainele suferentei asa cum tu o faci, sa cultive in eul lui o putere pe care nimeni sa nu o izbaveasca vreodata, decat doar un Dumnezeu al legilor, al tainelor, al luminii.

Sa nu ai e o suferinta, sa nu poti e o damnare, sa ai si sa nu poti e o incrancenare a sufletului, sa ai, sa poti si sa nu vrei e pur si simplu o nelegiuire.

Daca as ramane vreodata fara cuvinte, as simti ca as muri pe dinauntru. Daca as ramane vreodata fara lacrimi, as simti ca ma va arde ceva in piept si n-as avea remediu. Daca as ramane si fara lacrimi si fara cuvinte, nici macar timpul nu va mai avea un cuvant de spus.

Insa imi va ramane iubirea pe care nu mi-o va putea lua nimeni, niciodata. Iar daca asta e menirea mea in viata, voi continua sa scriu; cu atat mai mult cu cat acum stiu ca undeva in neam era o samanta de scriitor. Insa poate ca e timpul sa duc iubirea aceasta la un alt nivel, acela in care sa sper ca pot ferici o parte din omenire, nu doar o parte din mine.

Pana atunci imi voi scoate palaria in fata omului care m-a indemnat sa cizelez varful in care am ajuns.

********************************************************************************************************************************************************

Celor din jur le spus doar atat: exista semnal in cimitir, insa daca asta este tot ceea ce a ramas, iubirea si timpul v-au invins de mult.

Sub cerul fara stele…

stele-cazatoare1

Literaturile timpului au inceput sa se diversifice si in mintea mea; nu stiu daca de vina sunt cultele si culturile, insa nevoia si setea de mai mult se adancesc si in mine. Lucruri pe care le-am crezut uitate si ingropate revin la suprafata cu o viteza demna de un record mondial, credinte si crezuri alungate isi sadesc radacini din ce in ce mai adanci si mai complexe in mine, caci nici macar un uragan nu le-ar mai putea apleca sau deteriora. Placeri nebanuite ies acum la iveala si as zice ca de vina este toata literatura din ultima vreme, sau poate urmele maturitatii, caci altfel nu as sti cum sa definesc toate trairile puternice, toate puterile ce se nasc dintr-o mine pe care nici eu nu am cunoscut-o pana acum; toate visele si toate povestile scrise cu ochii mintii imi sunt subiect de cel putin un roman, de cel putin o ecranizare de Oscar; intensitatea trairilor si a sentimentelor ar strarni un cutremur de cea mai mare magnitudine, la care nici cele mai sigure si mai securizate obiective nu ar sta in picioare.

Poate ca intr-adevar unii oamenii se schimba; poate ca intr-adevar unii se nasc sau renasc atunci cand intalnesc inimi deschise, cu care ar putea rezone, inimi care creeaza metamorfoza. In definitiv curajul este doar un copil mai mic al fricii, pe care doar vointa il poate anihila. Insa cati oameni isi pot infrana sau cultiva vointa? Nu sunt mai multi cei care cultiva frica, de teama mediului inconjurator, a lumii, a vocilor interioare si exterioare, a unui univers limitat si limitativ, a unor credinte secatuite, a unor dorinte inabusite si neexprimate dar care zac ca un carbune incins intr-un suflet in care dragostea latenta salasluieste?

Cati oameni au curajul cu adevarat de a-si descoperi menirea dincolo de toate spaimele, de toate frustrarile si toate fricile exprimate sau tacite? Da Vinci spunea “fixeaza-ti cursul dupa o stea si poti naviga pe orice furtuna”. Insa nu e oare cel mai greu sa aflam cu adevarat scopul vietii? Sa ne gasim sufletul pereche? Sa aflam care ne e destinatia si de ce toate drumurile noastre, indiferent cat de autostrazi sau poteci ar fi, tot acolo vor duce?  Daca nu stii incotro mergi, uita-te inapoi de unde ai venit.

Pe de alta parte orice s-ar spune si s-ar scrie, nu toti putem fi cautatori de perle; nu toti stim arta scufundarii, nu toti stim sau putem sa distingem o perla adevarata de una falsa; astfel ca e pierdere de timp si de viata ar fi de doua ori mai mare decat daca am admite ca tot ce putem face este sa purtam un colier, indiferent cat de imperfecte ar fi perlele.

Greutatea sta pe umerii fiecaruia dintre noi; insa doar cei destul de puternici vor sti sa-si calibreze trairile, pornirile, forta, anduranta pentru a o putea duce in spate atat cat este necesar pentru a muta muntii. Si mai adevarat este ca toata omenirea se imparte in 3 clase: cei care nu se pot misca, cei care se pot misca si cei care se misca. (proverb arab)

Eu nu prea cunosc arta tacerii; desi ma straduiesc sa mi-o insusesc de ani buni. Cunosc insa arta oratoriei, insa nici pe aceasta la un nivel de doctorand. Cunosc puterea vointei, a sufletului incarcat si incercat, a trairilor inalte si intense. Despre unele as putea scrie cu litere de tipar pe bucati de marmura, despre altele ar vrea sa scriu doar pe dune de nisip. Sa fiu un alchemist al timpului meu. Acestui timp despre care aud din ce in ce mai des ca il irosesc inutil cu munca, cu lucruri efemere si fara preaplin sufletesc. Insa care lucru nu este efemer? Pana la urma daca stii sa culegi din fiecare traire ceva bun, nu e o pierdere. Totul este trecator; inclusiv timpul meu. Insa stiu ca ceea ce traiesc acum, nu se va mai intoarce. Cum la fel de adevarat este ca ceea ce nu traiesc acum, nu se va mai intoarce. Insa asta o fi steaua mea?

In definitiv luceafarul este doar unul…

Tu ce definitie ai?

can-stock-photo_csp7662107

Toate lucrurile, imprejurarile, oamenii din viata noastra, tot, dar absolut tot primeste un adjectiv, un grad de comparatie, o definitie. Nimic nu ramane neetalonat. Oricat am vrea sa parem de verticali, de altruisti, de filantropi, sub nicio forma nu ne vom putea sustrage de la acest fapt: de a cataloga.

Totul este o definie in lume; noi insine cream si stergem definitii pe care nu le mai credem demne de noi, in varii momente ale vietii, etalonam tot ceea ce misca si ne inconjoara, poate din dorinta de a crea acea unicitate data noua. Ni se intampla tutoror ca un alt calator, necunoscut sau poate prieten sa se intersecteze cu definitia noastra si atunci simtim in noi si afirmam ceea ce eul nostru sustine, cum ca gandim la fel si repede se leaga o conexiune mai puternica decat legea gravitatiei intre noi si celalalt. E un univers in definitiile fiecaruia dintre noi, pe care uneori am vrea sa-l stim nealterat, neatins, necunoscut, alteori am vrea sa-l impartasim cu cei pe care fortele neintelese ale naturii ni-I trimite in cale si pentru care ajungem sa nutrim sentimente dintre cele mai marete.

Visam cu ochii deschisi sau inchisi cum motorul nostru poate functiona doar cu carburant pe care il fabrica doar acel om al universului pentru care am pasi pe carbuni incinsi. E un mecanism pe care doar universul  ni-l preda, nicidecum vreo alta cultura pe care am putea-o studia.

Fiecare bucurie pe care o traim are o definitie, fiecare necaz are o definitie, fiecare stare de spirit, fiecare farfurie de mancare, fiecare haina, fiecare activitate. Noi insine suntem o definitie, poate una descoperita, insusita, traita, sau poate suntem in cautarea acelei definitii care sa simtim ca ne reda lumii din jur exact asa cum suntem, asa cum ne percepem noi insine si asa cum ar trebui sa fim perceputi.

Unii dintre noi isi gasesc definitia repede si depasesc cu usurinta etapele cunoasterii, intelegerii, acceptarii, insusirii, trairii si desavarsirii acesteia.  Altii cauta cu infrigurare acel adjectiv nici prea moale, nici prea taios care sa poata spune omenirii ce, cum, dar mai ales de ce ii defineste. Unii cred ca au tot timpul din lume si-si aloca ani din viata pentru aceasta cautare si afla mult prea tarziu ca niciun dictionar nu-ti va da cuvantul pe care il cauti, fie pentru ca nu ai stiut cum sa-l cauti, fie pentru ca te-ai pierdut in prea multe amanunte, de teama de a nu fi judecat de catre oameni, si ai irosit timpul cel mai de prêt in zadar. Definitia ta nu va fi decat a unui cautator, insa comorile au fost mereu uitate sau trecute cu vederea, pentru ca niciodata nu ti-a fost sufficient ceea ce ai gasit sau nu ai considerat relevant sau demn de tine ceea ce poate altii cu anevoie au intalnit.

Fie ca suntem in cautarea echilibrului sufletesc, material, cultural sau sentimental, tot cautatori ne numim. Infiderent daca ne oprim sau nu din cautare definitia noastra va fi aceeasi. Unii traversam oceane, altii sapam santuri, ocolim primejdiile sau ne avantam fix in mijlocul lor, din dorinta de a ne gasi acel ceva care sa ne defineasca. Unii tin cont si de semne divine, de faclii ce li se arata in cale, de soapte pe care le aud in momente de declin, altii merg inainte falnici, fara pic de teama sau de deznadeje ca ceva li se va intampla pana ce-si vor gasi cuvantul.

Uneori e bine sa pierdem tot, sa anulam orice cuvant gasit la un moment dat si pe care fie din comoditate, fie din mandrie, fie din mult prea multe frustrari l-am acceptat si l-am crezut definitia noastra, pentru a ne gasi cu adevarat definitia. Alteori e poate bine sa nu ne avantam in oceane involburate, sa ne incredem in calauze inselatoare, sa strabatem pamantul de la un capat la celalalt pentru a ne defini. Insa doar cel care si-a gasit cu adevarat cuvantul, va sti sa spuna care este drumul cel mai curat, cel mai sigur, cel mai cel, inspre ce cautam.

Caci daca nu apucam sa ne aflam definitia pana la sfarsitul nostru, imaginati-va cate cuvinte vor ramane fara dictionar, cate dictionare vor ramane fara pagini, cate pagini vor ramane nescrise. Si totul pentru ca am definit prea mult ceea ce ne inconjoara si prea putin ceea ce doar noi putem inconjura.

Nu mi-am gasit cuvantul, insa definitia mea este de fapt o axioma. Pe baza careia, inca, niciun mathematician nu a reusit sa creeze o teorema.