Sub cerul fara stele…

stele-cazatoare1

Literaturile timpului au inceput sa se diversifice si in mintea mea; nu stiu daca de vina sunt cultele si culturile, insa nevoia si setea de mai mult se adancesc si in mine. Lucruri pe care le-am crezut uitate si ingropate revin la suprafata cu o viteza demna de un record mondial, credinte si crezuri alungate isi sadesc radacini din ce in ce mai adanci si mai complexe in mine, caci nici macar un uragan nu le-ar mai putea apleca sau deteriora. Placeri nebanuite ies acum la iveala si as zice ca de vina este toata literatura din ultima vreme, sau poate urmele maturitatii, caci altfel nu as sti cum sa definesc toate trairile puternice, toate puterile ce se nasc dintr-o mine pe care nici eu nu am cunoscut-o pana acum; toate visele si toate povestile scrise cu ochii mintii imi sunt subiect de cel putin un roman, de cel putin o ecranizare de Oscar; intensitatea trairilor si a sentimentelor ar strarni un cutremur de cea mai mare magnitudine, la care nici cele mai sigure si mai securizate obiective nu ar sta in picioare.

Poate ca intr-adevar unii oamenii se schimba; poate ca intr-adevar unii se nasc sau renasc atunci cand intalnesc inimi deschise, cu care ar putea rezone, inimi care creeaza metamorfoza. In definitiv curajul este doar un copil mai mic al fricii, pe care doar vointa il poate anihila. Insa cati oameni isi pot infrana sau cultiva vointa? Nu sunt mai multi cei care cultiva frica, de teama mediului inconjurator, a lumii, a vocilor interioare si exterioare, a unui univers limitat si limitativ, a unor credinte secatuite, a unor dorinte inabusite si neexprimate dar care zac ca un carbune incins intr-un suflet in care dragostea latenta salasluieste?

Cati oameni au curajul cu adevarat de a-si descoperi menirea dincolo de toate spaimele, de toate frustrarile si toate fricile exprimate sau tacite? Da Vinci spunea “fixeaza-ti cursul dupa o stea si poti naviga pe orice furtuna”. Insa nu e oare cel mai greu sa aflam cu adevarat scopul vietii? Sa ne gasim sufletul pereche? Sa aflam care ne e destinatia si de ce toate drumurile noastre, indiferent cat de autostrazi sau poteci ar fi, tot acolo vor duce?  Daca nu stii incotro mergi, uita-te inapoi de unde ai venit.

Pe de alta parte orice s-ar spune si s-ar scrie, nu toti putem fi cautatori de perle; nu toti stim arta scufundarii, nu toti stim sau putem sa distingem o perla adevarata de una falsa; astfel ca e pierdere de timp si de viata ar fi de doua ori mai mare decat daca am admite ca tot ce putem face este sa purtam un colier, indiferent cat de imperfecte ar fi perlele.

Greutatea sta pe umerii fiecaruia dintre noi; insa doar cei destul de puternici vor sti sa-si calibreze trairile, pornirile, forta, anduranta pentru a o putea duce in spate atat cat este necesar pentru a muta muntii. Si mai adevarat este ca toata omenirea se imparte in 3 clase: cei care nu se pot misca, cei care se pot misca si cei care se misca. (proverb arab)

Eu nu prea cunosc arta tacerii; desi ma straduiesc sa mi-o insusesc de ani buni. Cunosc insa arta oratoriei, insa nici pe aceasta la un nivel de doctorand. Cunosc puterea vointei, a sufletului incarcat si incercat, a trairilor inalte si intense. Despre unele as putea scrie cu litere de tipar pe bucati de marmura, despre altele ar vrea sa scriu doar pe dune de nisip. Sa fiu un alchemist al timpului meu. Acestui timp despre care aud din ce in ce mai des ca il irosesc inutil cu munca, cu lucruri efemere si fara preaplin sufletesc. Insa care lucru nu este efemer? Pana la urma daca stii sa culegi din fiecare traire ceva bun, nu e o pierdere. Totul este trecator; inclusiv timpul meu. Insa stiu ca ceea ce traiesc acum, nu se va mai intoarce. Cum la fel de adevarat este ca ceea ce nu traiesc acum, nu se va mai intoarce. Insa asta o fi steaua mea?

In definitiv luceafarul este doar unul…

Anunțuri