De sfarsit de 2015

Tax-rates-summary-2015-2016

Nu stiu de ce, insa nu cred ca mi-am terminat resursa de cuvinte pe 2015; nici pe cea de trairi. Astfel incat, cu permisiunea unui 2015 minunat, a mea, dar mai ales a voastra, celor care m-ati insotit in tot anul ce se scurge in clepsidra, voi reporta totul in 2016. Tot ce nu am spus, tot ce nu am simtit, tot ce nu am aratat, tot ce nu am oferit, dar mai ales tot ce nu am trait!

Cu prea putine rezolutii stabilite pentru 2016, insa cu o mare deschidere pentru tot ce va urma, ma opresc aici. Stiu ca e loc de mai mult! De mult mai mult!

Sa fie 2016 cel putin la fel de bun ca 2015!

In cuvinte…

In trairi…

In calatorii…

In ganduri…

In realizari…

In orice…

 

La multi ani tuturor!

Gardul din spatele Craciunului

images

Noapte calda de Craciun. Luna rotunda si plina. A carei reflexie se oglindea intr-o balta de pe drumeagul batatorit de rotile zimtate ale camioanelor care carasera o vara intreaga grau, porumb, apoi struguri. O noapte infricosator de senina pentru un sfarsit de an prea cald, prea uscat. Prea multe stele, prea mult zgomot infundat la ferestre, ceva fum gros ce se pierdea in intunericul zamislit de lumina lunii, frig dar cald in acelasi timp. Aburi grei tasneau din nari daca respirai mai intens, de ai fi zis ca-I gerul Bobotezei.

Vocea satului  se estompa din ce in ce mai mult. Un caine mai urla printr-un grajd, n-ai sti daca de jale sau de zgomotul inca surd al vreunui animal de prada ce ar putea pandi animalurile din curti pentru o cina tarzie. Lumini pe la cateo fereastra, mai albe sau mai galbui, cateo usa care se inchide pe ici pe colo, cateun tremur intr-o voce care da cateun “buna seara”sec cand trece pe langa poarta.

Stateam in dosul gardului, pitita, ca intr-o teama cumplita de un intuneric negru, de un trecator mai afumat de carnatii mancati pe nerasuflate in ajun alaturi de prea multe pahare de vin rosu, dintr-ala netras cum trebuie dintr-un butoi prea vechi, spalat de zeci de ani cu var, doar-doar o mai pastra vinul ala bun pe care nu il poti dezgropa decat la vara. Inima rasufla si ea aburii aceia grei ai noptii nici prea calde, nici prea reci, tresarind de fiecare data cand simtea cateun zgomot de pasi venind inspre ea. Nu s-ar fi clintit niciun metru mai la dreapta, nu s-ar fi indeparatat de gard, caci ea era de acolo. S-ar fi ascuns in spatele tufei primavaratice de iasomie, insa doar cat sa-i simta mirosul acela atat de patrunzator, care n-ar putea fi reprodus in niciun recipient de  sticla scumpa, care se vinde in marele magazine unde doar un puf costa mai mult decat un lan de flori.

Inima nu stie carte; ea stie doar ce traieste si doar ce o fericeste. Ea se bazeaza pe trairile care o fac sa tresalte. O dor suferintele si incrancenarile, caci ii accelereaza bataile, I le transforma in zgomote neregulate, atipice, intepatoare, caci ea are ritmul ei, pe care odata ce I l-ai spart, ii esti dusman tot restul vietii. Tot restul vietii pe care si ea ti-l decide.

Ma simteam ca un actor in spatele unei scene, unde s-a tras deja Cortina, inca asteptand cu sufletul la gura si cu respiratia sacadata sa mi se ceara un bis. Sa aud laude si sa simt cum prestatia mea din seara asta a fost cea mai grozava, cum oamenii nu vor regreta ca mi-au oferit cel putin doua ceasuri din timpul lor – acela atat de scump, de aglomerat, de egoist – pentru ca eu am facut ca timpul sa prinda valoare. In viata mea. In viata lor.

Si stai si tresari si plangi si razi. Si astepti.

Auzi aplauze undeva in spatele scenei, dar nu stii daca e doar un spectator ratacit care nu se grabeste nicaieri intr-o lume in care toata lumea alearga undeva, un cunoscator al artei tale sau pur si simplu cineva pentru care prestatia ta a insemnat ceva. Si simti cum te tine in piept si ai plange si ai tipa, fara sa stii de ce sau cine te-ar auzi.

Cand stai pitit in spatele unui gard vechi, intr-un sat umed si rece, in care doar lumina zilei pare sa puna in miscare circuite si oameni, ai senzatia ca scena ta e una ingusta. Una fara cortine. Una din scanduri vechi, de pe care s-au curatat deja trei straturi de vopsea. Scena ta e de fapt viata ta. Aia din care uneori simti cum sar aschii care se ti se infig in carne; si daca ai avea cortine, ce ai face cu ele? Le-ai trage azi si te-ai ascunde indaratul lor crezand ca poti pacali la fel si viata? La ce ti-ar folosi? In definitiv in spatele cortinei tale esti doar…tu.

Aud niste pasi grabiti; un trecator care-si taraie picioarele si care respira greu. Tuseste si se ineaca cu tusea; se opreste in dreptul portii in spatele careia stau tupilata, trage aer in piept, mai tuseste adanc de doua ori si se pune pe drum. Nu mai aud decat un zgomot de chei sau de curele atarnand; un zgomot care ma trezeste din gandul meu ascuns in spatele cortinei invizibile.

Nu ma mai ascund; niciun gard nu va izola la nesfarsit niciun zgomot. De-as simti mirosul iasomiei in nari, as crede ca nu mi-am pierdut niciodata copilaria. De-as putea inca gasi scrisori scrise cu cerneala  intr-o cutie postala peste care atarna un acoperis de tabla, as crede ca imi simt tineretea in maini. Daca as gusta tochitura scaldata in untura, care nu-mi incarca nici bila, nici stomacul, as zice ca inca am ramas inradacinata intr-un trecut al copilariei, al adolosecentei, al tineretii timpurii sau al unei maturitati inscenate.

Dincolo de gard voi fi doar eu. Intotdeauna.

Oricat de noapte, de ger, de Craciun ar fi…

 

Miracolul de pe strada mea

Sapling
Sapling

In perioada Craciunului, totul este despre iubire. Absolut totul.

Despre cat si cum reusim sa aducem bucurii in vietile celor pe care ii indragim, ii admiram, ii respectam. Despre cat si cum reusim sa smulgem cate un suras de pe cele mai posomorate fete, despre cat si cum reusim sa oferim cate o imbratisare celor mai reci brate. Despre cat reusim sa oferim celor pentru care orice gest e menit sa le dezghete sufletul.

Totul este despre lumini mai mult sau mai putin colorate care palpaie in minunatii braduti de apartament, pana la cei mari si impunatori din cele mai minunate si mai insufletite locuri din intregul univers. Totul este despre linistea sufletelor agitate, despre descatusarea inimilor impovarate, despre caldura mainilor arse de prea multe griji.

E vremea povestilor, e vremea minunilor, a cuvintelor nerostite, a minutelor de alint. Acum totul este permis, dar mai mult decat orice, totul este asteptat. Chiar si de catre cele mai absconse si mai imprevizibile suflete. E vremea scrisorilor in care se trec cele mai tainice si mai ravnite dorinte din univers; pe care fiecare dintre noi, cei care le expediem, am vrea sa le vedem palpabile si altfel decat in visele pe care niciodata nu am fi indraznit sa le povestim. Sunt cativa ani buni de cand nu am mai scris o astfel de scrisoare, desi in minte o redactez in fiecare an, insa fie nu am avut curajul, priceperea sau dorinta de a o expedia. Desi mi-am conceput-o in minte in fel si chip, i-am adaugat de la an la an cele mai tainice dorinte, cele mai indraznete si cele mai inalte. M-am temut ca acea scrisoare nu va ajunge niciodata la casuta postala careia ii era destinata; astfel ca am impaturit-o si am asuns-o. Am redeschis-o in fiecare an si am taiat, am adaugat alte si alte dorinte, insa cu toata vointa, puterea si consecventa cu care sunt constienta ca sunt inzestrata, am ales sa nu o trimit niciodata. Insa toate aceste temeri m-au limitat de a trai o fericire despre care cred ca numai in filme se poate insufleti. Niciodata nu am crezut ca e timpul ei, niciodata nu am crezut ca universul asta se va deschide spre mine, ca imi va asculta toate trairile si toate dorintele.

Niciodata pana acum.

Nu stiu cum, insa fara timbru, fara plic, fara destinatar, fara nimic, scrisoarea mea a ajuns acolo unde trebuie. Acea scrisoare scrisa cu zeci de tipuri de cerneli, mazgalita, pe o hartie prea ingalbenita de timp.

Pentru ca am avut taria sa astept; sa-mi cultiv rabdarea. Eu, tocmai eu, care sunt omul pentru care viteza luminii este doar un amanunt in comparatie cu felul meu de a actiona, de a trai. Tocmai eu, omul care nu poate sta nicio secunda pe loc. Care ar accelera pana la maxim in orice moment, in orice fel, in orice loc.

Nu stiu cum si ce am atins in universul asta, insa cred, pentru prima data ca exista cel putin o instalatie care lumineaza pe strada mea. Pe acea strada niciodata pietruita sau asfaltata perfect, pe acea strada cu mai multe sau mai putine denivelari, pe acea strada pe care as fi crezut ca nu trece niciodata nimeni…in afara de mine.

Insa am sperat, am cladit tot felul de vise, de ganduri, de dorinte, de imbratisari, de saruturi pe care le-am ascuns. De fiecare data cand ramaneam eu cu mine si imi gaseam ragaz sa le aduc la viata, ma temeam ca universul s-ar stinge daca as indrazni sa le insufletesc. As zice ca am cel mai cald, dar si cel mai inghetat suflet dintre toate. Singurul care a incercat sa-si creeze un balans intr-o lume mereu in schimbare.

Anul asta am renuntat sa-I mai pun piedici; am mai aruncat din temeri la gunoi. Si asa nu fac decat sa-mi omoare caldura si dragostea aceea pe care, fara pic de modestie, greu le-am regasit in cineva.

Am aflat ca lucrurile se intampla atunci cand nu le mai astepti; am aflat ca orice dram de nebunie ai poseda, daca il transpui in realitate poate naste cea mai frumoasa poveste de dragoste, pentru care inca nu s-a scris un scenariu. Am aflat ca rabdarea muta muntii si deschide orice lacat.

Am aflat ca daca nu as fi iubit, as fi murit de mult. Atat pe dinauntru, cat si pe dinafara. Am aflat ca cel mai nesperat cadou din univers ti se livreaza la usa exact cand te pregatesti sa te muti.

Am aflat ca pentru orice exista leac. Ca o imbratisare te poate face cel mai fericit om de pe pamant, chiar si atunci cand nu stii sa definesti fericirea.

N-am aflat insa ce am facut de am meritat.

Totul…absolut totul.

Mon train à grande vitesse

train-1444809894-fwL3-slide

Pe sfarsit de an se aduna toate; incercam sa gasim rezolutii pentru lucrurile pentru care nu am gasit timp un an intreg, pentru vorbele pe care nu am avut curaj sa le rostim, pentru sentimentele pe care ni le-am reprimat, pentru gandurile pe care le-am fabricat si izolat intr-un colt al mintii. Acum ne gasim sau cel putin ne cautam timp pentru  tot ce nu am avut putere sa ducem in spate si asta pentru ca nu vrem sa ramanem cu restante in 2015.

Iertam tot ce am injurat intregul an. Iubim ceea ce am urat si descatusam ceea ce am zavorat cu trei lacate. Toate fara chei. Ne temem ca ceea ce ar putea ramane nerezolvat ne-ar atarna prea greu pe umerii nostri si asa destul de impovarati.

Facem tot felul de calcule si de masuratori, doar-doar nu va ramane nimic nerezolvat. Nimic din ce am mai putea duce in spate inca un an.

Eu sunt o mostra buna de om caruia ii plac situatiile clare; lucrurile care au o finalitate, povestile care au toate sansele sa prinda viata, sunt omul momentului in aceeasi masura in care sunt si omului viselor. M-am cam lecuit sa mai fiu omul trecutului, caci asta ma prejudiciaza pe viata! Nu-mi poate plati nimeni cautiunea pentru un trecut atat de indestulat si atat de mistuitor! Si in plus nu ar folosi la nimic sa se cheltuie atatea rezerve si resurse pe ceva ce oricum ar fi trebuit – in cazul in care n-am facut-o – sa ingrop de mult.

Dupa ce mi-am irosit atatea momente frumoase, atatea trairi spectaculoase, atatea lacrimi si zambete, mi-am tras singura semnalul de alarma. Brusc. Si am crezut ca asta ma va destabiliza considerabil si ca voi esua lamentabil. Insa m-am inselat. Din nou. A cata oara?!

N-a fost deloc asa. Trenul meu e stabil, sigur si incredibil de bine alcatuit. Nu e el de ultima generatie, dar e categoric un TGV. M-am temut de prea multe ori ca vremea, traseul, calatorii, sistemul mecanic, sistemul electric sau orice altceva va da rateuri. Sau ca va imbatrani. Sau ca nu va mai functiona la parametri optimi. Dar am gresit. Atata siguranta, atata precizie mai rar! E mai ceva ca un ceas elvetian de ultima-ultima generatie; un ceas unicat ce se vinde doar la cele mai mari case de licitatii.

Fara doar si poate totul in lumea asta totul este despre calatorie. Am mai spus si o voi mai spune. Caci, in definitiv, daca n-ar fi destinatia care ne asteapta de fiecare data, n-am fi oare niste neobositi sportivi care alearga – unii mai bine antrenati, altii mai putin bine – catre o destinatie bine stabilita: acasa, Caraibe, Kuala Lumpur, magazinul din colt, serviciu, casa parinteasca, piata de brazi, prajituraria din mall, etc, etc?

Iar daca totul este un drum, ar fi bine sa fiu pregatita. Atat cat inca mai pot fi pregatita cand totul este despre impachetat si despachetat geamantane.

Am verificat vagoanele, am curatat tapiteria scaunelor, am sters ferestrele, am parfumat putin compartimentele; e timpul sa ma pun in miscare. Cunosc aproape toate garile. Aproape toate statiile. Dar orice imi poate fi o surpriza. Orice si oricand.

Insa ceea ce face intotdeauna diferenta sunt calatorii. Pentru ei am timp.

Caci si timpul ma are pe mine.

 

Prefata la seara de Mos Nicolae

 

images

Nu pot sa citesc, sa traiesc, sa ascult pasiv tot ce aduce ziua de astazi. De la agitatie si aglomeratie in supermarketuri, de as fi avut tot timpul din lume sa citesc enciclopedia Britanica la orice coada m-as fi asezat, pana la nebunia din trafic, caci am avut senzatia ca puteam usor ajunge la Baia Mare la cate ceasuri am pierdut la semafoare. Totul e despre Mos Nicolae, nici dulciuri nu mai gasesti la raft, jucariile deja sunt scoase din  depozitul din spatele depozitului, parfumuri, bijuterii, fulare si manusi, totul absolut totul a fost azi marfa de contrabanda.

Eu nu mi-am pregatit ghetutele anul asta; cred ca e timpul sa-l las pe Mosul sa se ocupe de alti copii, mai mici sau mai mari, caci timpul meu a cam trecut. E un timp cand aleg sa daruiesc din timpul si din darurile mele-atat cele materiale, cat si cele spirituale-celor care au cu adevarat nevoie de ale. Celor care le asteapta cu sufletul la gura, cu obrajii imbujorati si cu mainile tremurande atunci cand alearga mai timizi, mai tematori la incaltarile curatate si atent asezate pe prag.

E timpul sa daruim si nu doar sa primim. Daca Mosul asta stie despre fiecare dintre noi ce-si doreste, atunci sa-si faca treaba cum numai el stie. Eu, ca spiridusa lui, as vrea sa il pot ajuta sa isi aleaga mai inspirat copiii pe care vrea sa ii viziteze si sa ofere, la fel de inspirat, ce-si doresc acesti mustirii.

Mi-am ascuns ghetutele, dar mi-am deschis acel sertar ascuns in suflet, acel sertar pe care doar in aste perioade il deschid, pentru a primi inauntru sentimente, imbratisari, mangaiari, vorbe de alint, zambete si strangeri de mana. Atat si nimic mai mult. Si tot din acel sertar am scos toate dragalaseniile pe care stiu ca le pot oferi. Toate bucuriile pe care stiu ca le pot oferi. Absolut tot. Caci stiu ca nu voi iesi in pierdere.

Cadoul meu va fi primit inzecit.

In toata luna lui Mosu’…

De un alt 1 Decembrie…

images

E inceput de sfarsit de an. De inca un an. Cu multele lui povesti si povestiri.

Toate horoscoapele fac deja previziuni pentru 2016 si ceva bilant pentru 2015 iar daca esti slab de inima te-apuca tot felul de depresii despre ce-ai gresit, ce n-ai facut, ce n-ai avut, ce n-ai dorit. Dar si mai multe suspine pentru anul ce va veni si cu tot felul de ganduri si sperante ca va fi mai..mai…mai.

Dincolo de povesti si previziuni, viata asta e numai una. Doar una! Daca o pierdem facand analize si sinteze, dar mai ales bilanturi si wish-lists, o sa realizam managementul si contabilitatea fac parte din viata noatra mai mult decat viata insasi!

Cunosc multi oameni care insa stiu sa traiasca viata asa cum e: la maxim. Oameni carora lumea, barfele, neajunsurile si putreziciunea societatii malefice nu le ating sufletul si nu le reconfigureaza scara de valori. Oameni pentru care insasi viata lor este cel mai bun exemplu de urmat, pentru care bucuria vederii diminetii la orizont nu se compara cu nicio alta mare comoara a lumii. Sunt oameni pe care viata i-a adus in tot felul de situatii, oameni care nu au primit doar recompense, ci tot felul de incercari, de rupturi sufletesti, de cuie adanc infipte intr-un suflet si asa macinat de dureri. Insa in fiecare zi au luat-o de la capat, fara sa se uite in urma la ziua de ieri. Oameni care au ras mai mult decat au plans, pentru cei de langa ei, insa oameni care au plans pe dinauntru in singurele momente de singurate pe care si le-au daruit. Caci ei gandesc ca viata nu e despre ce ai pierdut, ci despre ce ai castigat. Oameni care au iubit si dupa ce au pierdut si nu o data si nu de doua ori; pentru ca ei cred ca a iubi inseamna – sub orice forma ar fi iubirea reprezentata – suferinta, insa suferinta ne face de neinvins. Cel putin la un moment dat.

Sunt oameni pentru care bucuria vine din mangaierea copiilor, din alintul parintilor, din timpul pe care prietenii li-l daruiesc, din dragostea pe care o zi cu soare le-o aduce. Acesti oameni au aflat cu adevarat secretul vietii, chiar daca e un secret aflat dupa..prima tinerete.

In fata lor eu ma inclin, caci as vrea sa pot avea maturitatea si intelepciunea lor si as vrea sa le pot avea acum, nu dupa alte doua decenii de viata. Oameni ca ei iti arata ca dincolo de lume nu esti decat tu, iar tu esti cel care faci lumea!

La multi ani unui astfel de om! E un om care stie ce-a trait si stie sa traiasca! Un om care zambeste in fiecare zi si-ti aminteste ca nimic nu se compara cu o zi noua in care deschidem ochii.

Caci asta e cadoul nostru de sus!

Iar noua, tuturor celor care citim im buletin, in pasaport, in certificatul de nastere ca locul in care ne-am nascut /am trait / traim este Romania,  sa ne ingaduim sa ne spunem astazi, chiar daca nu vom arbora drapele la balcon/la masina sau pe dulapul din bucatarie: La multi ani romani de pretutindeni! Si asa cum am citit astazi o postare, sa ne amintim – macar acum – si sa ne daruim ragazul de a simti ce inseamna ACASA. Doar azi!

La multi ani, Romania!