Cand timpul nu mai poate…

p_15803_766x350-10-85

Existenta noastra este o suma de variabile; uneori sunt atat de multe, incat nicio ecuatie nu le-ar putea rezolva, prin nicio formula. Oamenii sunt tot variabile in jocul asta, ale carui reguli nu le cunoastem niciodata pe de-antregul. De unii ne atasam atat de mult, incat ne-ar placea sa-i stim “ficsi” in viata noastra, sa nu existe nimic care sa le poata perturba locul sau suprematia. Pentru altii nu avem nicio strangere de inima sa-i stim variabili, ba dimpotriva, uneori asta este chiar colacul nostru de salvare intr-o relatie care nu ne aduce absolut niciun beneficiu sufletesc.

M-am temut intotdeauna sa imi fac o scara a valorilor pe care le pot tolera, digera sau ingera, caci odata ce am pus o pecete, greu mai pot reveni asupra gandului, sentimentului respectiv. E o acceptare tacita care nu poate face niciun bine. E mai usor, cred, sa nu dezvolti o putere de decizie prea mare in aceasta directie, de teama de a nu te indeparta prea mult de cei din jur. Oamenii insa pot percepe aceste temeri pe care le-am stantat deja intr-o biblie personala imaginara si de cele mai multe ori totul se intoarce impotriva noastra, ca un bumerang. Astfel ca e mai bine, pentru eul nostru interior, dar si pentru universul in sine, sa nu facem pronosticuri de niciun fel. O detasare e mai benefica. Intotdeauna. Iar departarea poate fi imperceptibila uneori, chiar si pentru cei mai agili dintre noi.

Cel mai greu este cand acei “ficsi” ai vietii noastre se detaseaza. Aceia pe care noi i-am vrea omniprezenti. Sau, pentru a mai taia din greutatea termenului, doar prezenti. Aceia pentru care universul nu da niciodata suficient timp de a-l trai impreuna. Aceia pentru care cea mai minunata zi nu e niciodata atat de lunga, incat sa traim tot ce ne-am dori, desi ne-am facut mii si mii de scenarii, de vise, de iluzii. Pentru acestia universul nu da timp, spatiu…ne arunca insa pe noi intr-o valtoare din care cu greu putem iesi.

Fiecare zi in care nu auzim o voce care ne face bine, devine searbada. Fiecare noapte in care nu ni se spune “noapte buna” este o noapte neagra, arida si nimicitoare prin multitudinea de ganduri nealiniate inca pe o scara a infinitului. Fiecare dimineata in care doar lumina patrunde timida si rece pana la noi, este o altfel de noapte. Cand dragostea ti s-a infipt in coaste, e ca si cum nicio respiratie nu mai ajuta. Numeri batai pe minut, pe secunda, o data, de doua ori, de trei ori, insa de fiecare data este altfel; mai intense, mai grele, incat simti ca inima se zbate sa-ti sfarame toracele, sa iasa si sa-ti arate cat traieste ea zbuciumul. Sa o vezi! Sa o percepi! Sa o intelegi! Dorul vine la pachet cu dragostea. Nu mai simti decat o durere care-ti perforeaza plamanii, caci nu mai stii a respira cum trebuie. Nu mai stii decat sa numeri. Si numeri secunde, minute, ore si totul este atat de indelung si de insuportabil, incat iti vine sa scoti totul din tine, sa pui pe masa si sa incerci sa faci ordine in tine, in organe, in cutia craniana, care crezi ca ascunde doar ecuatii cu necunoscute.

E un fel de moarte celulara. Cred ca de-ar mai fi trait, Eminescu m-ar intelege. Si poate ca am sta impreuna la umbra unui nuc, rememorand fiecare versuri scrise intr-o carte a vremii, pe care nici macar marii critici n-au avut curajul a o rasfoi.

E de departe o boala a sufletului. Pentru care nu exista leac. Nici macar timpul nu vindeca, caci nu poate. Suntem noi aceia care alegem sa o ascundem de omenire si atunci ni se zice ca timpul a iertat si a uitat.

Dar n-a facut-o si n-o va face niciodata. Nici chiar el nu este atat de puternic…

Nici chiar el…

Anunțuri

Experienta mea dupa un curs PMP

Am scris despre nenumarate experiente pana acum; unele mai mult sau mai putin inaltatoare, altele mai mult sau mai putin sentimentale. In toate am investit. Pentru toate am simtit mult. Insa cea despre care voi scrie astazi este ceva diferit de tot ce am povestit pana acum.

Am pornit in experienta asta cu gandul ca voi merge la un curs, unul care promite mult, atat din punct de vedere al cunostintelor ce urma sa le asimilez, dar mai mult decat atat din punct de vedere al semnificatiei pe care il are. Nu se prefigura un curs simplu. Nicidecum. Am cautat si solicitat tot felul de informatii chiar cu vreo doua luni inainte de a-l incepe. Si am si incercat sa citesc parte din ceea ce am primit. Dupa ore de munca, inainte de culcare, mi-am luat chiar si o zi libera incercand sa parcurg macar pe sfert materialul. Dupa fiecare capitol pe care il citeam, nu doar ca aveam un sentiment ca parca acum invat pentru prima data alfabetul, ba mai mult decat atat incepusem sa acumulez atatea frustrari, incat ma intrebam, in definitiv, ce-mi trebuie mie asta? Ce vreau sa-mi demonstrez?

Dar pentru ca nu renunt niciodata, nici chiar atunci cand toate semnele imi spun sa stau linistita in patratul meu, am zis ca e timpul sa mai fac un pas inainte.

Si l-am facut.

Pentru cunoscatori, dar mai ales pentru necunoscatori, cei din care chiar eu fac parte, este vorba despre un curs PMP. O experienta atat de diferita, ca dupa cele cinci zile, am avut sentimentul ca am urcat pe Everest, eu, omul caruia nu doar ca ii este teama de inaltime, dar care habar nu are sa prinda un ham.

Fiecare zi a fost o provocare, a fost poate unul dintre putinele momente cand am reusit cu stoicism sa uit despre tot ceea ce fac eu zi de zi si sa trec la un alt nivel. Si greu si inalt si abrupt, dar si extrem de provocator. Jur ca dupa fiecare zi eram din ce in ce mai demotivata pe dinauntru, am senzatia ca am acumulat atatea frustrari si neajunsuri intr-o saptamana cat n-am acumulat in jumatate de an. Dar toate astea dintr-un singur considerent: cele mai multe notiuni imi erau straine si parca totul, dar absolut totul, anula pregatirea mea ca om de pana in acel moment. N-am zis niciodata ca le-as sti pe toate, insa acum am simtit cum fiecare neuron mi se transforma in cucui; vreo jumatate m-au si parasit pe la ziua a patra si degeaba am incercat sa-i recalibrez, caci imi era din ce in ce mai clar ca nu-s croita din stofa dintr-asta.

Am avut un trainer de nota 20 si nu vreau sa-i fac nici reclama mascata, nici nu-i vreo tehnica de PR, insa n-am ce sa-i reprosez. E adevarat ca mi-a sadit vreo doua sute de cuie in creier, dar totul doar ca pe un challenge despre care nu mi-e usor sa spun ca inca ma bantuie. Insa pentru ca tot eu sunt cea care am afirmat intotdeauna ca mi-am pus targeturi cat mai inalte, uneori chiar absurde si imposibile si pe care nu m-am lasat pana nu le-am doborat, iacata-ma-s si acum! Ma si tem sa scriu ce vreau de data asta, pentru ca cel putin in acest moment pare ca vreau sa trec Atlanticul inot.

Exact asa cum i-am si spus, m-am simtit ca un inginer care vrea sa faca chirurgie si nu oricum, ci ca la un nivel de profesionist; in sensul ca nu-mi doresc doar sa profesez, ci sa mai si salvez bolnavul.

Cursul in sine este extrem de complex iar daca nu aveti cunostintele necesare, decat poate un prag minim de informatii pe care l-ati acumulat in experienta anterioara, ati mai citit razant in revistele de specialitate sau ati mai ascultat diverse emisiuni cu tenta mai mult sau mai putin de management sau de project management in sine, veti fi nu doar novice, ci vi se va rastalmaci toata intelegerea anterioara in ale managementului de proiect. Daca aveti macar o scoala de profil in spate, aveti ceva mai multe sanse sa va integrati in context, macar pentru o analiza preliminara.

Terminologia si nivelul de informatii din cele cinci zile sunt covarsitoare. Niciun tratament nu ar putea ajuta la retinerea macar pe jumatate a materiei tratate, daramite la intelegerea si folosirea corecta a acesteia. De trei nopti adorm numai cu acronime, impropriu spus adorm, caci am tot felul de zbateri interioare cand nu-mi amintesc ce inseamna una sau cealalta si-mi vine sa ma duc sa mai deschid cartea, macar sa adorm satisfacuta ca am asociat bine o formula cu un termen.

Ca si experienta de viata, este iarasi un plus. MARE. Nu doar ca ai sansa de a afla unele notiuni, pe care macar o data in viata le-ai mai auzit intr-un context pe care nu doar ca n-ai stiut sa il interpretezi, ci ai mai si schimbat postul/canalul, gandindu-te cum naiba iti va ajuta asta vreodata in viata?! Et, voila, ca sa ma exprim plastic…

Tuturor celor care vor mai mult de la viata, le recomand acest curs; cu siguranta va ajuta ca macar intr-un moment al existentei voastre – unul pe care probabil nu-l puteti anticipa inca de pe acum – veti avea sansa de a pleca din pole position.

Nu ma simt deloc mai inteligenta ca acum cinci zile, ba chiar mi-a scazut self-esteemul la jumatate si am inca vreo zece frustrari in plus, insa doar pentru ca am inteles ca vreau mai mult. N-as vrea sa-mi impun niste limite sau limitari, insa daca si voi veti alege sa vreti mai mult (sau corectez, caci altfel ma simt apostrofata), CAND veti alege ca vreti mai mult, va trebui sa fiti constienti si cel putin determinati sa asimilati toate aceste informatii si inca de trei ori in plus in cel putin 80 la puterea “n”ore; prin “n” rog a se intelege sustinerea pisicului, a partenerului, numarul copiilor pe care ii cresteti si de care inca va mai trebui sa va ocupati (alaptati, plimbati, schimbati, etc), numarul orelor pe care nu le mai puteti aloca curateniei in casa si in afara ei, numarul orelor pe care inainte il alocati serialelor preferate sau barfelor de seara. Nu! Certificarea PMP va insemna muuuuuult studiu si, asa cum ne-a mentionat acest trainer de exceptie despre care va vorbesc, nici el, dar nici noi nu vom avea liniste pana nu vom fi profesionisti cu acte in regula.

O saptamana pe care cu siguranta mi-o voi aminti ceva vreme si despre care voi povesti. E un experiment, dar in egala masura o experienta pe care merita sa o traiesti. Chiar daca astazi inca mai folosesc termeni de revista de citit la semafor, cred si cred cu tarie, ca peste un timp, voi fi in stare sa folosesc macar intr-o propozitie, daca nu mai mult Procurement, Skateholder, Project Charter, Risk management…