Licitatie

happiness

Am tot cautat fericirea in lumea asta, de-a luat-o dracu! Si dus a fost cu ea!!

Dar unde a dus-o, numai el stie!

Si, asemenea cautatorului de comori, am inceput sa-mi fac tot felul de planuri cum sa dau de ea.

Am cautat-o, mai intai, in oameni. Dar drumul e gresit din start. Ca nimeni nu-ti va darui niciodata ceva ce doar tie iti apartine. Oamenii nu se pot calibra pe dorintele, pe nevoile tale, pentru a scoate la iveala ceva ce doar tie iti face bine, ceva ce doar tie ti se potriveste. Fiecare are universul lui, mai ingust sau mai larg, mai comod sau mai incomod, un univers care povesteste si prevesteste ceea ce fiecare este, are sau isi doreste. Toti suntem prinsi si atasati de lumea noastra, aceea care ne ghideaza in demersurile noastre, in gandurile si in trairile noastre. Toti avem un plan, un ghid de supravietuire la care apelam in momentele noastre de declin sau de ascensiune, un ghid care nici acela nu e pe deplin explicat sau care sa aiba toate instructiunile bine definite. Mai taiem si mai adaugam in el de fiecare data cand un drum nu duce unde avem nevoie sa ne duca, cand un demers nu se sfarseste asa cum ne-am fi dorit. Si tot taiem si tot scriem, sperand ca intr-un final va fi complet. Atat de complet si de desavarsit, incat de fiecare data cand ne vom mai fi aflat in aceeasi situatie, sa putem cauta la pagina cutare si sa gasim intocmai raspunsul de care avem nevoie. Insa de fiecare data intrebarea este alta. Si niciun raspuns nu este acela de care avem nevoie azi, asa cum poate am avut nevoie mai demult.

Am cautat-o mai apoi in lucrurile mici. Acelea care ne fac sa vedem lumea in toata maretia ei. Intr-o zi cu soare, intr-un nor care poate lua cele mai frumoase dar si cele mai inumane forme, intr-un zambet, intr-un cer negru plin de stele, intr-un izvor, intr-o ceasca de cafea buna. Poate pe moment doar au relevat o licarire ce mi-a desavarsit o bucata din univers, insa universul e tot univers, tot la ghid te duce de fiecare data.

Am cautat-o in trairi, in sentimente, in tresariri. Am mizat ca fiecare dintre ele poate scoate la iveala ceva ce doar un suflet alergat si haituit poate intelege. Am simtit de nenumarate ori ca fiecare dintre ele poate tine locul unui dictionar explicativ pentru cineva care-si defineste iubirea in termenii cei mai complecsi. Am vazut in fiecare dintre ele un raspuns la ceva, m-am ghidat pe alocuri de semnificatia fiecareia dintre ele, le-am dat roluri si conotatii dintre cele mai frumoase si mai neiertatoare. Insa fiecare dintre ele isi trage seva din universul fiecaruia dintre noi, se alimenteaza cu acel carburant pe care doar lumea noastra interioara il fabrica. Carburant care nu se comercializeaza la liber.

Am cautat-o in drumuri lungi si calatorii frumoase. In fiecare colt de natura, in fiecare loc ascuns sau predat omenirii ca o binefacere sufleteasca. Am cautat-o cand cu harta in mana, cand doar manata de o intuitie iesita din comun, pe care nici cei mai mari guru n-ar intelege-o pe deplin. Fiecare coltisor de lume a reusit sa scoata la iveala ceva frumos, ceva inexplicabil, care intr-un timp si un spatiu mai mult sau mai putin incercat, au facut un bine. La care ma pot intoarce oricand cu mintea si cu sufletul, fara sa mai deschid nenorocitul ala de ghid, care are nevoie de atatea update-uri.

Am cautat-o in mine. Dar tot ce am gasit a fost un caiet de sarcini. La care tot scriu si scriu de ani incoace. Si de fiecare data cand cred ca am definitivat o specificatie, traiesc un paradox care imi da toata compunerea peste cap. Si o iau de la capat. De la un alt capat. Si scriu si scriu, pana cand un alt paradox va rastalmaci totul si va fi trebuit sa reincep de la un punct pe care il voi fi crezut definitivat sau rezolvat.

Intr-un final, ma intreb daca eu stiu ce e fericirea. Sau daca stiu ce caut. Ca nici dracu’asta nu e asa de negru. Si poate ca a pus-o pe aici pe undeva, in oameni, in lucruri marunte, in drumetii sau poate chiar in mine. Si poate ca traiesc cu ea in fiecare zi, dar nu-mi dau seama. Sau poate ca sunt atat de determinata sa o gasesc, incat nu dau atentie cuprinsului caietului de sarcini, caci poate chiar el este raspunsul.

Insa stiu ca ea exista. Si poate ca nu are o definitie, asa cum ma astept eu. Sau poate ca nu are o forma, asa cum imi imaginez. Si nici o spatialitate. Poate ca e ceva atat de simplu, incat de multe ori este trecuta cu vederea.

Poate ca ea rezida in toate noptile nedormite sau in cestile de cafea cu lapte baute. In toate mesajele de buna dimineata sau de noapte buna. In toate imbratisarile reale sau in cele virtuale, nerostite inca.

Stie cineva, cu adevarat, sa o defineasca?

Maratonist prin viata

runner1

In fiecare an, in preajma zilei mele de nastere, am tot felul de revelatii, de frustrari, de remuscari, de trairi inexplicabile. De parca acum, tot ce am trait intr-un an iese la suprafata, asa cum se separa uleiul de apa. E momentul unui fel de bilant pe care nici eu nu reusesc sa il inteleg pe deplin, insa singurul moment in care ma simt pe mine eliberata de tot ce am trait si, ca un contabil ce aduna si scade intrari si iesiri, fac un calcul pentru tot ce am trait. La rece. E unul dintre singurele momente, tulburator de real si de pamantesc, in care parca mi se sterge tot din cap si tot ce fac este sa-mi resoftez toate trairile de pana la acel moment. Pe masura ce imbatranesc insa, momentele astea sunt din ce in ce mai grele iar trairile sunt din ce in ce mai abisale. Nu stiu ce fel de om sunt, ce fel de om apar eu omenirii in fata, insa stiu cum am ajuns sa simt, cum am ajuns sa-mi vad si sa-mi inteleg existenta. Nu-mi amintesc prea multe momente dintr-astea in care sa ma rupa fericirea in bucati, in care sa nu stiu ce-I cu mine; ba dimpotriva, am senzatia ca pe masura ce trece timpul, intru intr-o bucla a timpului care nu doar ca-mi rastalmaceste intelesurile vietii, ci mi se amplifica pana la un grad de avarii.

Nici anul asta nu fac nota discordanta. Insa ceea ce mi se intampla acum, e parca mai dureros decat tot ce am trait pana acum. Ma cunosc de-acum ca fiind un om greu de linistit, de multumit. Stiu ca nu am limite, ca nu am liniste si nici rabdare. Dar mai stiu ca am trait tot timpul in viteza. A 7-a! Nici cei mai grei bolizi nu reusesc sa ma ajunga uneori. Poate doar un supersonic, dar pana si asta a fost scos din uz.

Pe ultima suta de metri, inainte de startul pentru cursa spre 36 am inteles ca marile multumiri sufletesti vin din nistre strafunduri greu de atins. Vin din cel mai frumos si nobil sentiment din lume: iubirea. Am inteles ca tot zbuciumul si tot efortul meu de pana acum, ca toate miile de mile acumulate in aer si pe pamant nu mi-au adus decat experienta. Ca nimic, dar absolut nimic in lumea asta nu face un suflet sa-si gaseasca locul in bucla universului decat dragostea. Toate celelalte sunt pierzatoare din start. Am inteles ca am trait frumos si mult. Ca am alergat si mai mult. Ca am ascultat enorm si am oferit enorm. De multe ori fara sa primesc nimic in schimb. Ca am dat uneori mai mult decat mi-as fi imaginat. Ca de prea putine ori am avut remuscari sau pareri de rau. Ca am rupt din mine bucati intregi, incat nici eu nu stiu cum am reusit sa ma pun la loc, intr-un tot atat de imperfect, dar atat de frumos. Azi stiu ca sunt un intreg frumos. Si am vazut asta prin ochii unui singur om, pentru care simt ca trebuie sa mut punctele cardinale, sa inversez cursul izvoarelor, sa mut continentele.

Stiu ca, fara voia mea uneori, am fost inscrisa la niste teste si examinari pe care n-am crezut ca le pot trece. Stiu ca mi s-au testat increderea, vointa, puterea, dorinta, dar mai ales rabdarea. Pe toate le-am trecut, mai greu sau mai usor. Cu toate m-am luptat deopotriva. Insa singura cu care nu ma pot lupta este dragostea. Pana azi, aici am pierdut toate testele. Sau maxim am obtinut nota de trecere.

Stiu ca testul de acum nu este ultimul, dar stiu ca este cel mai greu de pana acum. Ca am de luptat cu timpul, cu departarea, cu lumea. Dar mai ales cu mine. Si asta mi-e din ce in ce mai imposibil. Eu imi sunt cel mai de temut adversar; de mine ma tem cel mai tare. N-am reusit aproape niciodata sa ma inving, caci am o forta de nebanuit.

Dar daca e adevarat ca astrele se aliniaza atunci cand iti doresti ceva cu toata fiinta ta, daca este adevarat ca universul asta face ca cele mai de temut lucruri sa se aseze, insa doar dupa o ordine pe care el o dicteaza, atunci ma inscriu si in cursa asta. Cu orice pret! Azi nu stiu daca voi ajunge la linia de sosire, insa sper ca cel putin peste un an de-acum, peste un an cand ma voi fi aflat in acelasi moment in care socotesc ca un contabil tot ce am pierdut si tot ce am castigat, sa fiu cat mai aproape de finish! Si nu oricum, ci doar invingatoare! Cu toate riscurile din lume.

As vrea insa ca tu sa fii acolo sa opresti cronometrul! Sa-mi spui ca desi drumul a fost greu si anevoios si ca ai numarat orele, zilele, lunile impreuna cu mine, ai stiut intotdeauna ca voi ajunge. Ca voi reusi! Sa-mi spui ca ai crezut si crezi in puterea mea si ca nu ai deznadajduit niciodata, nici macar atunci cand fara vlaga am incetinit ritmul in cursa asta dementa, atunci cand nu-mi mai puteam numara sau linisti bataile inimii. Sa-mi spui ca stii ca totul este un marathon si ca oricat de lung ar fi, nu vei abandona arbitrajul. Nu vei opri ceasul mai devreme. Si nici nu vei alege un alt castigator, care poate mai odihnit sau mai antrenat decat mine, va ajunge la finish inaintea mea.

Sa fie asta testul suprem pe care trebuie sa-l trec pana la 37, sa stii ca nu voi abandona. Si ca, memorabil sau nu, intr-un an de acum, voi spune cu tot ce-mi va mai fi ramas intreg in mine, cum va fi fost sa traversez o lume alergand. De la viteza intai pana la a saptea.

Oricum voi intra in cartea recordurilor.

Tot ce-mi doresc sa stiu azi este ca tu vei fi cel care va scrie despre asta…

Fara titlu…

images

Am ajuns in aeroport; e ca si cum as fi acasa. Aeroportul este acasa pentru cei care nu stiu de unde vin si unde se duc. Pentru toti cei pentru care acasa este doar un concept, o utopie. De atata vreme scriu despre cum e sa fii pe drumuri, incat pana si eu am obosit. Parca mi s-au terminat trairile, parca simt redus, din ce in ce mai redus si fara sansa de recuperare. Toti cei care imi sunt cunoscuti, prieteni sau pur si simplu oameni cu care traiesc in drumurile mele infinite spun ca tot ce mi se poate intampla mie in viata asta nu poate sa aiba alta locatie decat un aeroport. Sau un avion. Sau un drum.

Si pot sa jur ca au avut dreptate. Lucrurile banale si comune nu-s de mine. Toate gandurile alea marete au fost create in tot periplul meu. Imaginatia si trairile au ajuns la cote de avarii in lungile calatorii pe care uneori le-am iubit, alteori le-am urat. Cred ca daca n-as fi avut parte de toate astea eram cel putin la jumate ca intensitatea tuturor marilor creatii, dorinte, suferinte pe care le-am trait si acumulat pana la momentul de astazi. Am afirmat mereu ca toti suntem oamenii timpului si Dumnezeu mi-e martor de cate ori am cersit timp, am cerut ca lucrurile sa treaca, sa se intample, de cate ori am urlat ca timpul mi-e prieten si dusman in aceeasi masura. Of, si cat am sa mai urlu! De acum inainte…

De doua saptamani incoace nu mai vreau sa treaca timpul; vreau sa ramana in loc, suspendat in universul meu, asta pe care l-am blamat, judecat, terfelit de atata vreme. De doua saptamani stau in genunchi in fata timpului si il rog cu tot ce mi-a mai ramas viu in mine sa se dilate. Sa-mi lase timp sa traiesc. Sa nu ma mai alerge, sa nu-mi mai puna pistolul mereu la tampla. Mi-am cerut intotdeauna dreptul la timpul meu. Mi-am anesteziat toate simturile in speranta ca timpul acela va veni. Si cu cat se lasa mai mult asteptat, cu atat si eu ma afundam intr-un amalgam de trairi care mai de care mai incerte. Am incercat tot felul de remedii crezand ca poate lucrurile se vor intampla. Am zbierat cat m-au tinut plamanii ca imi doresc, ca as da orice pentru timpul si linistea mea. Si acum imi dau seama ca am gresit teribil, caci as face orice ca timpul sa-mi fie aliat. Sa uite pentru o clipa de mine si sa asculte de rugile altor nenoriciti care cred ca doar asa isi vor gasi linistea si locul acela pe care l-au cautat disperati in toate colturile lumii.

Locul meu este acolo unde nu l-am vrut niciodata; timpul meu l-am gasit acolo unde nu am mai sperat, acolo unde mi se terminasera deja asteptarile. Si acum sunt irecuperabil pierduta. Ma usuc de dor. Mi se atrofiaza toate nervurile. Mi-am luat-o cum nu se putea mai bine si mai frumos! Si mai ales atunci cand am jurat, batand cu pumnul in masa si-n univers, ca nu se poate altfel!

Acum chiar cred ca NIMIC, dar absolut NIMIC in lumea asta nu este intamplator. Am trait atat de intens si atat de credibil in lumea mea aceste ultime doua saptamani, incat cred ca pana si infinitul nu mi se pare atat de imposibil de atins. Am rememorat timpi si trairi de altadata si stiu – acum stiu – ca am meritat tot ce am primit pana acum. De la sperante pana la iluzii, de la iubiri pana la suferinte, de la promisiuni pana la finalizari neasteptate, de la chinuri si revarsari emotionale pana la un preaplin sufletesc. Le-am meritat pe toate cu varf si indesat, cu toate ca in toti anii astia pe care ii vad acum in minte in diverse culori mai mult sau mai putin calde, am crezut ca e o pedeapsa pe care o port pe umeri pentru ceva ce in inchipuirea mea n-am facut; pentru ceva de care nu-s vinovata. Ei bine, le merit, asa cum cred ca merit tot ce mi se intampla astazi. Acest ceva de nedescris. Parca nu-mi mai vin cuvintele si doamne, daca nici eu nu mai am cuvinte, atunci nu mai are nimeni…

M-am hotarat sa traiesc si atat. Asta o sa fie mai greu decat toate prin care am trecut pana acum. Mi s-au ridicat atatea stachete in cale, ca musai trebuie sa ma inscriu la un curs de sarit cu prajina, ca altfel sanse de izbanda nu stiu cate am. Dar nu ma las. Nici de data asta. Orice ar fi…

Oricat de mult mi-am dorit sa-mi vad numele inscris pe aripa unui avion, crezand ca asa se atinge maretia, crezand ca doar asa as putea sfida timpul si inaltimea, acum mi-as dori cu toata puterea ce mi-a mai ramas in mine ca singurul loc in care sa-mi apara scrisa o initiala, macar, sa fie mintea si inima unui singur om.

Pentru restul…sa scrie timpul ce initiale vrea…