….

Nu degeaba se spune ca a pleca inseamna a muri putin. Asta simt azi prin fiecare por. Prin fiecare zambet care ascunde o lacrima, prin fiecare imbratisare.

Sunt atatea cuvinte care pot spune ce inseamna o traire, un sentiment, atatea cuvinte care pot lua pulsul unui om; dar sunt tot atat de multe respiratii, taceri, grimase, imbratisari care nu fac cat toate cuvintele din lume…

Mi-e dor….

Anunțuri

Naufragiatul

descărcare

De cate ori am aplicat pentru un job in ultimii ani, am trimis si o scrisoare de intentie in care am scris, fara exceptie si fara sa mint ca imi doresc sa lucrez si sa ma dezvolt intr-un mediu multicultural. Insa niciodata, pana acum, cel putin, nu cred ca am stiut cu-adevarat ce inseamna asta. Sau nu am simtit. Stiu ca am deprins si mi-am insusit multe in drumurile, calatoriile, plimbarile sau nenumaratele mele ore in care am lucrat atat in tara, cat si in afara ei. Am cunoscut oameni. Pe unii i-am inteles, pe altii nu. De la toti am vrut „sa fur”cate ceva, sa traiesc sau sa inteleg lumea prin trairile, intelegerile, religiile si durerile lor. Cu unii am empatizat intru-totul, prin altii pot doar sa spun ca m-am cunoscut mai bine; ca mi-am recalibrat existenta si gandirea. Am incercat sa citesc istoria religiilor, cumva sa vad viata prin ochii lor. Mi-am dorit sa citesc cartile sacre ale multor religii, desi cu rusine pot afirma ca Biblia nu am citit-o niciodata.

Am trait prin filme; sunt altfel de calatorii menite sa te duca mai aproape de un loc, de un spatiu, de o energie nebanuita. Am vazut „Sapte ani in Tibet” pe putin de cinci ori. Am urmarit „Clona” de vreo doua ori si nu pentru povestea de dragoste, ci tocmai pentru aceasta diferenta culturala pe care mi-am dorit sa o cunosc. Mi-am dorit lumea si am primit in dar lumea, asa cum tot eu am afirmat acum vreo doi ani inainte de Craciun. M-am identificat cu multe spatii, cu multi oameni, am invatat de la toti cate ceva, chit ca era vorba de un mister culinar ascuns in nu stiu ce condimente pe care nici acum nu as sti sa le pun in mancaruri, de o poveste de viata care a necesitat traversarea globului pe jumatate, pentru a indeplini un vis sau pentru a trai un vis; am citit carti pe care nu le-as fi cumparat niciodata dintr-o librarie, daca nu ar fi fost unul dintre „pasagerii” intalniti in drumurile mele care sa ma indrume inspre ele. Am vizitat, am rupt harti in bucati, am poposit in tot felul de hoteluri, moteluri sau pensiuni, mai mult sau mai putin luxoase, dorindu-mi de fiecare data sa ma apropii cumva de lumea in care ma aflam.

N-am vazut nici macar pe jumatate din tot ce mi-as dori sa vad; n-am trait nici macar o zecime din cate mi-as dori sa traiesc. Insa atat cat am fost prezenta in viata mea si a lumii care mi s-a asternut la picioare, m-am atasat. De tot si de toate. Atatea locuri despre care as putea scrie zile in sir, amintindu-mi fiecare amanunt, dar mai ales fiecare senzatie pe care am trait-o atunci si pe care, fara sa ma spetesc cautand in desaga cu sentimente, o traiesc si acum.

Cred ca lumea asta este suficient de mare si de complexa, insa sa incapem cu totii. Indiferent ce religie, ce cultura, ce credinte sau ce dorinte avem. Absolut toti. Si cred cu tarie ca nu am putea trai unii fara altii. Ca suntem un tot, chiar daca in lungii ani de cand se scriu istoriile neamului, pana in zilele noastre exista tot felul de contradictii si de polemici, teme de talk-show-uri sau de scrieri de gazeta.

In ultimele saptamani mi-am gasit o familie; eu, tocmai eu, care am crezut ca sunt o alienata a timpurilor astora. O altfel de familie. La inceput am crezut ca sunt putin diferita, ca am un know-how, ca sunt construita pe un alt calapod, ca vin dintr-o cu totul alta lume, dar mai ales dintr-o alta perspectiva. Insa am inceput sa le cunosc nevoile, frustrarile, dorintele, trairile -alea pe care au vrut sa le vad, dar mai ales pe acelea pe care le-au ascuns bine, caci nu sunt pentru publicul spectator. Mi-am facut loc intr-un cuib, pe care poate nu l-am construit eu, dar in care am adus paie si nisip in fiecare zi, in dorinta mea nesabuita de a-l face acel cuib in care sa ma intorc si dupa ce zapezile se vor risipi, iar valurile vor aduce apa calda la mal. Usor am inteles ca nu sunt cu mult altfel, ca sunt unica, insa nu suntem cu totii unici in felul nostru?!

Am absorbit totul ca un burete uitat pe marginea chiuvetei, am privit un ochii larg deschisi marea ce mi se asternea in fata. Am trait in fiecare val, in fiecare raza torida, in fiecare centimetru de nisip, in fiecare cladire majestuoasa, in fiecare film pe care l-am vazut, dar mai ales in fiecare secunda care m-a adus mai aproape de ceea ce stiam eu ca pot simti.

Ieri m-am plimbat intr-o mare de oameni; acel mediu cultural de care scriu in scrisoarea de intentie. Am privit, uneori prin lentile, alteori pe sub lentine, incercand sa patrund misterele unei lumi care cumva ma fascineaza. Am simtit-o prin toti porii, am savurat-o efectiv, ca un nemernic care incearca sa-si gaseasca un loc in lumea lui, acea lume pe care a vanturat-o si a cernut-o intr-o sita mereu prea deasa. N-as da Parisul pentru nimic in lume din sertarul ala in care s-a asternut ca o poveste de dragoste nescrisa ca locul in care as putea sa ma simt „acasa”, insa am mai creat un sertar in care am pus lumea asta care m-a facut sa vad viata altfel. Si ordinea lucrurilor s-a schimbat. Ravisant.

Poate ca e adevarat ca in cele trei minute in care mi-am imaginat aterizarea pe apa mi-am rostit tot felul de intrebari existentiale, dar e la fel de adevarat ca apa asta pe care as fi putut ateriza este cea care m-ar putea aduce mai aproape de ceea ce am cautat de cand ma stiu.

Cred ca de poimaine ma voi simti un Naufragiat in propria-mi casa, viata, existenta si asta pentru ca tot ce voi cauta va fi o barca de salvare care sa ma duca, inapoi, in sertarul in care am gasit cheia pentru ACASA.

Si asta pentru ca am un colet de livrat; acela pe care, asa cum poate nu am trait-o sau simtit-o pana acum, stiu ca trebuie sa il duc doar intr-un singur loc.

Unui singur om.

 

Magicianul

minimalistic_ace_of_spades_magician_1600x900_wallpaper_Wallpaper HD_1280x960_www.paperhi.com.jpg

Incep sa inteleg teoriile conform carora o lectie neinvatata se repeta cu ciclicitate in viata noastra pana cand fie ii vom descoperi sensul, fie o vom aprofunda. Nimic nu ramane la voia intamplarii. Avem atatea etape de trecut, ca uneori le confundam si ne pierdem in fiecare dintre ele, incercand sa le facem fata pe deplin, dar fara sa le traim asa cum ne-au fost trimise spre intelegere. Insa nu noi decidem momentul in care ele se vor intoarce, acel moment in care ne credem pe deplin pregatiti sa ne fie predata inca o data acea materie la care suntem restantieri de ani buni . Momentele ne vin dintr-un alt timp si dintr-o alta galaxie a mintii sau a sufletului. Si tocmai atunci cand am fi gata sa juram sa suntem pregatiti sa primim ceea ce ne ofera viata sau momentul, apare o rastalmacire a intelesului primordial, care ne facem sa ne pierdem iremediabil intr-un sir de alte zeci de neintelesuri si de neputinte, mai mult sau mai putin impuse de un sine fie prea dur, fie prea egoist, prea abscons sau prea pueril. Nimic nu poate ramane nedepasit, atata vreme cat ne plasam cu totul acolo, cat ne dorim mai abitir sau ne impunem, cu o coordonata rationala sau emotionala, sa ii patrundem eul nedefinit.

Fiecare fiinta e o lume mai civilizata sau mai salbatica, intr-o pondere uneori greu de stabilit, alteori insa mult prea lesne. Suntem un cumul de liane si de zgarie-nori, pe care ni-i definim in termeni arhaici sau neologistici, uneori dupa bunul nostru plac, alteori manati de o turma in care noi insine vrem sa ne integram, sau ai carei lideri vrem sa fim.

Atunci cand lumea noastra insa este o constrangere, tot universul se destrama sau se ariceste intr-un puzzle imposibil de manevrat. Ca atunci cand te afli intr-o lume ale carei legi si religii restrictioneaza apropierea fizica dintre doi oameni de sex opus. Parca tocmai aceasta constrangere te face mai naravas in actiunea ta, aceea de n-o poti intreprinde sub nicio forma, decat pe propria-ti raspundere si atragand asupra ta un sir de pedepse mai usor sau mai greu de dus. Dar mai greu decat atat este atunci cand iti insusesti constrangerea si devii una cu ea, te situezi in mijlocul ei si devii o marioneta a propriei ratiuni, pe care nimeni n-o mai poate elibera vreodata. E ca si cum poti vedea maretia lumii, o poti masura cu sufletul, cu mintea, o poti palpa, dar n-o poti trai. E un paradox greu de dus.

La fel de greu este atunci cand te pregatesti de o calatorie si iti faci bagajul. Si tot pui lucruri in el si mai scoti, gandindu-te ca fie n-o sa ploua , fie soarele nu va fi dogoritor. Si-ti pierzi ore in sir masurand dimensiunile geamantanului, il cantaresti, il strivesti sa-ti poata incapea toate acareturile, de parca te-ai muta pe alt meridian pret de o saptamana si n-ai vrea sa platesti pentru orice kilogram in plus o avere pentru ca ai fost imbecil si ai indesat in el toate nenorocirile pamantului, tocmai pentru ca nu esti un maestru in ale organizarii. Dar uiti ca singurul lucru pe care ar trebui de-a dreptul sa il iei cu tine este sufletul, caci pe el il vei hrani cu adevarat cu toate momentele unei calatorii, cu toate imaginele ce-ti ies in cale, cu toate emotiile pe care le vei lua cu tine.

Ne pierdem in sute de amanunte; uitam sa cautam in noi insine acel ceva ce ne-ar zambi in coltul gurii la fiecare emotie. Ne-au sucit si rasucit atata, lumea in care traim, mediile de socializare, turma aia de vrem sa o urmam sau pe care vrem sa o dovedim, nevoile materiale, dorinta de autodepasire, nenorocitul asta de ego, incat consideram irelevanate nevoile primordiale si tot ce deriva din ele.

Ma declar nebuna de legat. Tocmai pentru ca vreau sa vad acolo unde e ceata si vizibilitate redusa; pentru ca vreau sa simt acolo unde dau peste un suflet zavorat cu sapte lacate; pentru ca vrea sa ating aerul; pentru ca vreau sa sarut luna.

M-as face magician, dar ce folos? Nu voi putea face niciodata dintr-un porumbel o floare, daca el nu ar vrea sa zboare sau daca floarea a fost rupta de prea multa vreme.

Dar mi-ar placea sa invat lumea: sa simt dorinta unui porumbel de a zbura si puterea unei flori de a naste dintr-un boboc arid o adevarata mireasma presarata in zeci de petale perfect netede.

Dar lumea mea…cui sa i-o dau in arenda?