Geneza unei vacante de vis…

geneza-michelangelo

In 7 zile am invatat sa traiesc viata la maxim. Mai ceva ca in facerea lumii in tot atatea zile.

Am resoftat tot hardul si i-am dat batai.

Ziua unu a inceput cu marea surpriza a aterizarii mele in lumea in care temperatura nu stie sa coboare niciodata sub pragul inghetului. Am savurat cafea cu aroma arabeasca la plus 30 de grade, incercand sa opresc o dementa durere de cap! Sa nu uitam ca am plecat de acasa, de la 5 grade Celsius, infofilita ca o ceapa si pe masura ce mai schimbam un avion, mai aruncam din cojoace, insa aclimatizarea se face ceva mai greu. In aeroportul din Doha imi venea deja sa-mi tai hainele bucata cu bucata!

Durerea asta de cap a facut o pasiune pentru mine pe tot parcursul saptamanii asteia. Am trait o relatie de paracetamolo-dependenta, pe care am tendinta sa cred ca o voi mai dezvolta cel putin inca cinci zile de la momentul aterizarii acasa! Iar am folosit acasa!? De parca as avea eu vreo convingere unde e acasa!! Doar daca ma las ghidata de adresa din buletin, sa garantez ca exist si eu intr-o configuratie astrala.

Dar sa revenim…prima zi in Doha a constat in aclimatizare si descoperirea unor noi valori…sau cum sa ma exprim corect…am dezvoltat brusc si instantaneu o dorinta de a interfera cu mediul asta, de a cunoaste si de a ma plasa fix in mijlocul acestei culturi! Si pe principiul your wish is my command…a inceput marea aventura!

Stiti senzatia aceea cand se lumineaza instant, dupa ce ai avut vizibilitate zero si ai condus cu 40km/h de teama sa nu iti faci varza masina dintr-o greseala fatala? Cand vezi totul, dar absolut totul!! Exact asa m-am simtit eu acum!

Prima mea experienta cu o cursa moto a fost dementiala. La prima cursa am simtit cum imi creste pulsul la 100 de batai si cum urca adrenalina mai ceva ca un mercur intr-un termometru! Am tipat si am trait fiecare minut, fiecare lap de la 15 pana la 1 de parca toata viata mea am stat pe un circuit in care se accelera cu peste 300 km/h!  Nu stiu ce expresie sa folosesc ca sa intelegeti mai bine cam cat si cum am trait, dar asta care imi vine acum in minte este: I was into it! 100%

De nu-mi iau anul viitor permis de motor…asta ca trebuia sa deschid wish list-ul cu ce ganduri demente am pentru 2017 si asta e al doilea!

Ziua a 2-a din facerea lumiii mele a insemnat soare, mare, o plaja pustie…dar superba! Cred ca mi s-au asezat in cap cateva ganduri, nu neaparat intr-o ordine corecta…insa cine stie ce e corect si ce nu?! I-am vorbit soarelui care se indeparta in ape intr-o priveliste de vis. Muta si surda am privit lumea asta, fara sa mai vreau sa stiu de nimic. Dintr-o data am devenit cel mai important om din viata mea!

Am reintalnit oameni. Cu unii m-am inteles dintr-o privire…cu altii nu mi-au ajuns toate privirile. Dar despre asta e viata! Sa poti privi cu detasare inainte cand ceva din lumea ta interioara ar vrea sa priveasca inapoi. Si atunci mi-am amintit o vorba de duh si mi-am tot repetat-o: nu regreta ca apucand pe un drum ti-ai rupt un picior, ca nu stii daca apucand-o pe un altul, nu ti le-ai fi rupt pe amandoua!

Amin!

Ziua a 3-a a fost ceva mai tihnita pana spre seara, cand am experimentat cunoasterea fortata a unui tanc de masina, pe care eu personal cred ca l-as putea conduce peste circa 150 de ani.

Norocul meu ca mai dau peste soferi cu experinta din cand in cand, dar pana si aia, saracii, dezmembreaza masina ca sa afle unde e frana de mana, schimbatorul de viteze, cum se pornesc stergatoarele…mai exista emisiunea aia cu masini pe vreun post TV? Ca de-acum nu mai vreau sa ratez nimic si sa nu fiu surprinsa maxim cand am sa vad schimbator de viteze pe bord sau in portiera! Ca asta urmeaza! Stiu eu! In fine…dupa circa o ora de Pro-motor, Curcubeul a pornit tancul, cu care am facut o viata pana acasa! Jur ca daca baiatul asta ar avea camera pe masina – activa, ma refer- ar face bani frumosi, in cazul in care nu ar lesina de ras vazand cum doua blonde (vopsite, sa ne-ntelegem) aproape i-am demontat masina!

Si pentru ca am dezvoltat o super relatie cu masina asta, a doua zi ( ziua a 4-a) ne-am gandit noi sa experimentam explozia unui cauciuc pe autostrada dinspre punctul de fierbere al apei, inspre punctul 0! Deci nu ne-am lasat pana nu am desurubat tot! Sunt aproape sigura ca daca mai pastram masina asta o saptamana, i-o returnam baiatului asta minunat sub forma de suruburi, piulite, planetara, portiere. Cred ca si motorul il dezmembram!

Insa partea cea mai tare urmeaza…pe autostrada pe care ne-am impotmolit in cauciucuri, ne-am dat seama ca pentru a continua drumul, ideal ar fi sa facem pana la masina! Si de aici incepe viata, oameni buni! Ce-am trait aici mai rar…masini care intorceau pe contrasens pentru a ne ajuta. Nu pot retine cati oameni au dat dracu programul lor pe ziua aia doar pentru a ne ajuta! Cu o teava, cu desurubat roata…jur ca asta nu am trait pana acum! Soferita mea preferata a oprit toate camioanele pentru un cric, in timp ce pe mine m-au trimis sa caut caramizi in desert! Va povestesc cand asamblez urmatoarea piramida…nu e inca obiectiv pe 2017, dar it’s on track!

E inutil sa zic cum s-a sfarsit ziua…insa doua doamne (?!) jegoase si cam fara vlaga au reusit sa aduca tancul acasa – cu grija sa nu mai explodeze un alt cauciuc, nu de alta dar chiar cred ca trebuia sa ma dea in arenda pentru unul nou. Si daca tot am avut atatea trairi incendiare, ne-am gandit sa returnam masina proprietarului, pana nu slabim 5 kg si nu facem apoplexie!

Lucru pe care l-am facut…pana fix a doua zi, cand masina din dotare a inceput sa coaca cartofi prajiti si sa faca cafea la ibric. Turceasca, as zice, judecand dupa ce am gasit sub masina. Astfel incat…ziua a 5-a s-a finalizat din nou in masina-tanc! Alhamdulilah!

Ziua a 6-a a fost ziua de odihna. Am realizat ca era timpul sa mai stam si in banca noastra, ca altfel belele se tineau de noi scai cam cum trag mustele la miere… Asa ca am savurat o cina delicioasa si ne-am aciuiat fiecare in coliba noastra, nu de alta dar simteam cum primejdia ne paste la tot pasul.

A fost o saptamana de vis, pe care am incheiat-o oarecum cu mare, soare, intalniri cu oameni dragi, cu oameni noi, pe care i-am introdus in Biblia noastra, la capitolul „Jos palaria”.

A fost o saptamana pe cinste!! Mi-a placut si m-a facut sa respir un aer proaspat, pe care acum il simt in plamani si in toate hainele pe care le-am despachetat din geamantan!

E adevarat ca am zburat cat sa traversez un Pacific si-un Atlanic, dar cum toate lucrurile frumoase au un pret…asta a meritat a fi platit cu varf si indesat!

Si nu pot incheia decat intr-un fel apoteotic:

Pasarica catre Curcubeul: abia astept sa va revad, pe tine si pe Vulturul plesuv (iertare, stapane, ca nu v-am introdus in ecuatie de mai devreme).

Inshallah…

Anunțuri