Cand strazile nu mai au nume

mjpomp.jpg

Traiesc intr-un oras mare; uneori il simt un fel de New York, pentru ca doar gandului ii ia cateva zeci de minute pentru a traversa sectoare, cartiere, strazi si alei.  Alteori am senzatia ca este mai mic decat un Marasesti, pentru ca reusesc sa intalnesc oameni pe care nu i-am mai vazut de o viata, oameni pe care poate i-am proiectat intr-un coltisor al mintii ca acei Supermani al sufletului; despre ei pot spune ca sunt acolo exact cand un gand imi striga neincetat ca am nevoie sa ii vad, sa ma tratez de cate un delir sufletesc.

De cele mai multe ori, insa, pot sa ma ascund de mine stiind ca nimeni nu este atat de iscusit si de dibace incat sa ma poata gasi intr-un loc stiut doar de gandurile mele, astea atat de inchegate, de patrunzatoare, de imposibile pe alocuri. Pot spune ca exist peste tot si nicaieri, ca sunt asemenea ploii care se arunca in galeti asupra noastra in nordul orasului, in timp ce in sud doar ce ne apare ca o roua pe maini.

Sunt departe de a-i cunoaste cotloanele, sunt departe de a sti ce se ascunde in inima Bucurestiului, insa stiu ca nu de putine ori inima lui a batut la unison cu a mea. Stiu ca oricat de mare si de incapator este universul asta, uneori exista doar pentru noi, pentru fiecare dintre noi, acesti cativa oameni care salasluim intr-o lume plina de ritm si uneori chiar, de rima. E locul in care ma simt cel mai aproape de mine, e locul care imi dicteaza pulsul. Uneori am sentimentul ca este imposibil ca coexist intr-un oras atat de mare, alteori cred ca pot cu usurinta sa-l impachetez si sa il iau cu mine in buzunarul cel mai mic si mai ascuns al hainei, pentru ca oricat de incapator ar fi, pentru mine are dimensiunea unui secundar.

Nu am avut niciodata sentimentul ca m-as putea rataci; am stiut, cumva dictandu-mi-se o coordinata spatio-temporala, ca orice alee duce undeva. Niciun sistem de navigatie nu are o atat de mare precizie cum are un gand, acela ca oricunde m-as afla pentru mine va exista mereu un liman.

Ma pierd de nenumarate ori pe strazi, uneori sofand, alteori la pas. Imi ravasesc mintea si gandurile cu tot felul de idei dintre cele mai grozave si mai imposibile pe alocuri, insa stiu ca destinatia e intotdeauna acolo. Poate ca numele strazilor se mai schimba pe alocuri, mai vine un presedinte, mai decedeaza un monstru sacru al muzicii sau al cinematografiei al carui nume trebuie imprimat pe un colt de strada, mai apar statuete pe care nici ploaia nu le spala, tablite pe care nici macar scrisul nu se mai vede de la atata fum si ceata, insa acel loc pe care il caut prin cotloanele mintii, acea destinatie este acolo. Invariabil.

Azi am facut kilometri alergand dintr-o parte in cealalta a Bucurestiului incercand sa-mi alung din sufletul gandul ca departarile mari sunt cele care aduc inimile impreuna. Doar ploaia ce m-a insotit, insa in definitiv ce sunt eu fara ea?!

Tu unde-mi esti?

Unde mi-ai fost?

 

Postfata „Umbrelei”

Lansare Carte_Umbrela trairilor mele_Roxana Mihalcea_Iasi (224)

Mi-a luat ceva timp sa pot scrie despre ce a adus “Umbrela” in viata mea. Si nu pentru ca nu as fi avut ce spune, ci pentru ca nu reuseam sa imi pun toate gandurile si sentimentele intr-o ordine pe care sa o pot aduce si exprima si in cuvinte.

Stiu foarte bine tot ce am trait in tot timpul acesta pana am vazut cum umbrela prinde viata. Stiu fiecare traire, fiecare vis visat de cel putin 10 ori, stiu fiecare inchipuire, fiecare miscare, fiecare atingere, tot, imi amintesc absolut tot. Si oricat de mult mi-am imaginat acest eveniment, tot nu am putut sa-I patrund si sa il simt asa cum mi s-a daruit. Ca-ntr-o poveste: trei zile si trei nopti. Numai ca de data aceasta a fost povestea mea. Nu intamplator am citit si trait atatea povesti minunate, insa chiar si asa, atunci cand iti vine randul, crezi ca totul e doar o plasmuire a mintii. Nici azi nu stiu daca am trait tot ce mi s-a intamplat sau daca am visat cu ochii deschisi. Si ce vis…

De atatea ori am fost la teatre, la spectacole, si la final in aplauzele acelea frenetice imi ziceam in gand “oare vreodata voi trai un timp, un moment al meu in care sa fiu acolo, pe scena si toti ochii sa fie atintiti asupra mea? toti acei oameni sa ma priveasca de parca eu le-am deschis o cale, un drum, o poteca?” Si uite ca vreodata a luat locul spectacolului vietii mele.

Cred ca nimic nu a fost intamplator si pentru prima data in mult timp Umbrela a adus zeci, sute de oameni impreuna. Scena mea a fost uneori neincapatoare. Mi-aduc aminte un moment din prima seara, cand ma asezasem pe scaun, cumva sa incerc sa ma integrez lumii, evenimentului, sunetului si intr-un moment de detasare am simtit ca eu, cea pe care o privesc, sunt omul pe care l-am cautat intotdeauna, omul acela despre care am scris, uneori dandu-I un nume, alteori, fara nume, fara haine, doar un amalgam de sentimente, iluzii si nostalgii. Am simtit cum eu sunt acel cineva dupa care tanjesc, acel cineva pentru care imi configurez zile, nopti, vise…Si asa am continuat sa cred pana cand intr-o noapte tarzie, cu doua brate pline de flori multicolore, purtand o rochie cu care clar as fi putut-o substitui pe Alba-ca-Zapada, cu un zambet de milioane, am patruns in sufletul casei mele, m-am asezat in pat, rememorand o seara de exceptie. Am tras aer adanc in piept si am gandit ca printul din poveste va gasi drumul, cu sau fara caleasca, cu sau fara pitici, cu sau fara vrajitoare.

Urmatoarele doua zile si nopti de poveste au scris cu cerneli dintre cele mai fine povestea fetitei care fie ca era vara sau toamna, cer cu ploaie sau soare fierbinte, plimba o umbrela pe umeri…Dupa aproape o saptamana as putea spune ca simt cum aceste trei zile fac parte dintr-o alta viata pe care am avut fericirea sa o traiesc.

In lumea mea in care ploua chiar si atunci cand se anunta soare arzator, in lumea mea in care oamenii au scris alaturi de mine povestea “Umbrelei” care aduce zambete pe chipurile celor din jur, in aceeasi masura in care aduce lacrimi, suspine si puls alert; in aceasta lume cred ca nu mai exista cale de intoarcere dupa ce lumina s-a oglindit cu asa o intensitate intr-un rogvaiv impermeabil.

Poate se cere un alt timp, o alta poveste care sa ia forma unei masini, a unui avion, sau de ce nu, a unei banci pur si simplu – desi cred ca mi-as dori in sinea mea sa fie o banca din Central Park al carei mesaj l-am citit cel putin odata cu ochii mintii. Da, e adevarat, ca nu ma pot opri aici…si asta pentru ca stiu ca sunt multe care au ramas nespuse.

Azi sunt inca nespuse…