De 13

Nu am avut niciodata pana acum multe momente de bucurie; greu am gasit mici multumiri si momente de incantare in placeri vinovate. 

Nu ma regasesc in multe, dar stiu ca fiecare moment ce il traiesc e unul dintre acelea care nu se vor mai intoarce, poate, niciodata.

Nu-mi amintesc in ultimii ani sa fi avut o zi de nastere in care sa nu ma intristez de ceva, in care sa nu rememorez evenimente care mi-au placut si m-au definit intr-o anumita perioada. Nu-mi amintesc sa fi trecut macar o zi in care sa nu ma gandesc cum as fi fost daca as fi fost altcineva, sau nascuta altundeva. Insa de fiecare data s-a intamplat ceva care sa-mi arate ca sunt exact unde trebuie sa fiu si mai ales cand trebuie.

Sunt inconjurata de multa lume, insa doar de putini oameni! Pe ei, desi nu ii am aproape mereu, ii am cu mine. Sunt oamenii mei si fara ei un simplu 13 iulie ar fi gol. Niciodata 13 nu-mi aduce ghinion. Pentru ca 13-le meu spune multe despre omul din spatele numarului in sine, dar mai ales despre ce il face sa nu fie doar un numar.

Pentru un om cu putine fericiri, cu mult prea putine fericiri, mersul descult pe un asfalt aproape incins inseamna viata. Inseamna bucuria de a exista intr-un univers cand prea mare, cand prea mic.

Oricat de greu mi-ar fi uneori, stiu ca fara el nimic din ce gasesc astazi in drumul meu nu ar fi fost decat file de poveste.

Despre asta este ziua de astazi. Despre o poveste.  O alta poveste.

Pe care incep sa o scriu de la 37…

Lanturi ce ne leaga. Intre noi. De noi

images

Sunt multe lucruri care m-au pus la colt in ultima vreme; e adevarat ca in fiecare an, in preajma zilei mele de nastere, ma apuca tot felul de ganduri si de intrebari care mai de care mai daunatoare sanatatii. De parca nu as avea in restul timpului suficiente motive de a dormi cu capul pe pragul usii, din cauza amalgamului de idei, dorinte, crezuri, alergii si alte dureri nerostite, pe care nu reusesc niciodata sa le pun cu adevarat intr-o ordine pe care universul sa o aprobe. Uneori chiar imi arunca in fata tot felul de pagini in care ma roaga, ma implora uneori, sa scriu despre ceilalti si nu doar despre mine prin prisma lor. Mi-e greu sa fac lucrul acesta, pentru ca eu cred ca pentru a scrie un manual trebuie sa faci nenumarate studii de caz si sa stii ce sa incluzi, unde, ce note de subsol sa folosesti si mai ales cand.

Daca e adevarat ca adevaratele raspunsuri la intrebarile cheie le gasesti in singuratate, la fel de adevarat este ca marile intrebari se nasc, de cele mai multe ori, atunci cand esti printre oameni; cand poti sa vezi ceea ce ei cred ca se reflecta doar in oglinda, cand poti sa asculti ceea ce ei cred ca au spus prin vorbe si nu prin atitudini, tonalitati si mai ales grimase.

Am inceput sa vad mult, prea mult as zice. Mi s-au ascutit simturile intr-un fel in care incep sa cred ca ma apropii de o maturitate si o intelepciune greu de digerat. Mai ales pentru mine.  Nu cred ca varsta din buletin are vreun aport, insa cred ca varsta pe care o simt in fiecare zi in fiecare membru si celula, zice totul despre mine. Si nu toate sunt cuvinte usoare sau frumoase sau masticabile.

Am afirmat mereu ca eu iubesc oamenii, asa cum sunt ei. Desi multi au dat in mine cum au vrut si cand au vrut; asta pentru ca le-am permis. Sunt insa unii alaturi de care invat sa traiesc sau mai degraba, si nu mi-e greu sa spun asta, sunt oameni care invata alaturi de mine; se decopera, se releva intr-un fel neasteptat pentru ei, afla ca merita sa fie iubiti intr-o lume in care esti doar aratat cu degetul, merita sa li se ofere acea medalie pe care doar podiumul au crezut ca si-o permite. Sunt oameni care simt langa mine liniste, sunt oameni care simt impacare, incredere in ei insisi, putere de a darama bariere si de a muta muntii. Sunt oameni carora le-am impus respect si oameni carora le-am impus distanta. Intr-o lume in care nimeni nu mai pune limite, o sa ajungem sa nu mai respectam granite, regulamente de ordine interioara, si vom deveni un amestec din care nimeni si nimic nu va mai putea iesi la iveala ca o floare de colt. Am sfarsi toti ca niste fire de iarba, mai mici sau mai inalte, mai verzi sau mai arse de soare, calcate in picioare sau cu o coloana vertebrala de neegalat.

Suntem oameni; nu stim sa traim altfel decat dupa reguli impuse, desi negam si credem ca viata se traieste fara bariere, fara limite, doar raportandu-ne la un orizont. Oare? Si atunci cum stim cand e prea mult? Cand lovim? Cand suntem malitiosi sau cand facem rautati gratuite?

Am inteles deunazi ca dependenta face mai mult decat dragostea neconditionata. Ca unii oameni au sentimentul valorii tocmai pentru ca altii sunt dependenti de ei; se certifica si cred ca asta ii face puternici. Si n-am putut sa nu ma duc la definitie, caci ce e in definitiv dependenta? Greu digerabil dar cumplit de adevarat raspunsul: un raport de subordonare, de supunere. Adica oamenii simt ca au capatat valoare, simt ca detin fraiele a tot doar atunci cand au in spate “un supus”?  In lumea asta in care vrem sa traim fara limite si fara bariere, nu e oare un neajuns?

In medicina cand vorbim de dependenta ne referim la o intoxicatie ce rezulta din administrarea repetata si continua a unui medicament, care nu face altceva decat sa ceara alte si alte administrari. Nici macar spitalizarile repetate nu ajuta; nici psihoterapia. Nimic.

Nici cu oamenii nu sta diferit; da-i unuia sentimentul ca le poti pe toate, oricand, oricum si nu vei face decat sa-l transformi intr-un handicapat, caci el nu concepe sa toarne macar apa intr-un pahar fara sa il supraveghezi. Si ma intreb eu oare, cum si mai ales de ce dependenta ne face puternici? Pentru ca stim ca de noi depinde omenirea din patratul din care facem parte? Oare atat de mult sa ne fi estompat simturile, dorintele, nevoile de noi, incat sa acceptam la nesfarsit ca NUMAI noi putem da ora exacta?

Si ma intreb daca nu cumva oamenii acestia care se autodenunta dependenti, fac asta ca o metoda de control? Se dau nesiguri, se tem de abandon si folosesc fix tactica inversa? Transpun asupra celor de langa ei aceste temeri, tocmai pentru ca vor confirmari, pentru ca nu cred in propriile lor crezuri?

Am crezut mereu ca nimeni nu e de neinlocuit, desi tot eu am afirmat ca pe mine ma inlocuiesti cel putin cu doi-trei; cu exceptia oamenilor pe care i-am luat in spatiu in propria-mi viata. Fara ei, lumea mea ar deveni din ce in ce mai arida. Sunt unii pe care nu-i voi mai intalni niciodata si fara acestia cred ca universul meu s-a ingustat considerabil, dar mai ales cred ca in locul lor oricate lupte s-ar da, nimic nu va mai creste. Sunt unii pe care imi doresc sa ii vad in fiecare zi si doar gandul asta imi da incredere. Sunt altii pentru care am cateun cuvant si cred ca e de ajuns.

Dependenţa e rea. Inclusiv dependenţa în dragoste, pentru că lanţul rămâne lanţ chiar dacă e de aur.(T.Burnar)

Nu vreau sa zic nimic despre alte dependente; cred ca toate se pot trata, iar daca nu, macar inlocui. Cafeaua cu ceaiul negru, Facebook-ul cu Instagram, ciocolata cu pudra de roscove, televizorul cu mersul pe strada (varietatea stirilor e mai mare) si am putea continua.

Eu sunt dependenta de viata. De viata mea. Desi, de fiecare data cand ma atasez prea tare de ea, are grija sa imi arate ca sunt toxica si ca trebuie sa imi reconfigurez traseul si comportamentul. O cred si o inteleg…nicio dependenta nu poate fi benefica; insa tocmai dependenta de ea ma determina sa scriu.

Sa ma schimb oare?…