Vraja demonului gol

img-0224-copy-jpg1327231411

Suntem toti prizonierii unei vieti. Uneori viata in care suntem ancorati este una simpla, alteori este una plina de paradigme. Niciodata maine nu va fi acest azi pe care l-am trait mai intens sau mai simplu. Din fericire insa, intotdeauna ne regasim in cuvinte; fie ca sunt rostite sau doar transmise printr-un gand mai ager decat insasi viteza luminii. Fie ca sunt titluri de tabloide, fie ca sunt titluri de lucrari stiintifice, povesti sau povestiri, lucrari de stiinta, e-mailuri sau pur si simplu file de ziar. Suntem deopotriva prizonierii cuvintelor.
Astazi, cuvintele de mai jos spun o poveste. O altfel de poveste, redata prin ochii si graiul unui poet despre care nu se stiu multe. Astazi…
Povestea de mai jos, insa, stie si spune totul.
Astazi este despre el: A.C.

Vraja demonului gol

Partea I
Prin ferestrele deschise
Seara lasa umbra-n tei,
Numai luna de departe,
Isi trimite vraja ei.
Pana-n turnul alungit
Al palatului de piatra
Unde de ani buni traieste,
O frumoasa, dulce, fata.
Nu-i nimic ca sa ii scoata
Din al ei suflet aprins,
Vraja toata ce o tine,
Trista, dup-un sens ascuns.
Se trezeste mai devreme,
Parca dintr-un vis desart,
Mana peste buze-o pune,
A visat, a fost real?
De un demon e tinuta
Intr-un vis ce tot o arde,
Este frica ca o pierde
E durerea ce-absoarbe.
Tineretea ei hraneste
Suflul demonului gol,
El, iubeste o naluca,
Ea traieste intr-un mort.

Tot se uita pe fereastra,
Peste pietre de-ar cadea,
Ar putea sa isi zdreleasca
Ultima sperant-a sa.

Dar in asta dimineata
Iztovita, inca cruda,
Se asaza la fereasta,
Si isi tine suflul, muta.

De departe se zareste,
O solie pe un cal,
Vine grabnic spre castelul
Demonului-necurat.

Ochii ei isi simt uimirea,
Trupul este tremurat,
Fuge catre scari in cercuri,
Se opreste langa lac.

O priveste de departe,
Solul-i face semn sa vina,
Caci in vraja sta indemnul,
Nimanui nu-i dat sa intra.

Ea isi salta cu putere,
Rochia de nestemate,
Si firava cum se stie,
Vine-aproape, mai aproape.

Nu-i momentul ce-l asteapta,
Caci pe chipul lui de piatra
Nu-i citeste nicio mila,
Nu ii vede nicio fapta.

El ii inmaneaza grabnic,
Far-a spune un cuvant,
O scrisoare aramie,
O lumina intr-un vant.

O saluta pintenindu-si
Calul sau cu par regesc,
Ea ramane tintuita
Blestemand tot ce-i lumesc.

Astfel asteptarea sa,
De nadejde e sporita,
Isi aduna toata forta
Sa citeasca-i este frica.

Urca scarile de piatra,
Lacrimi cad insiruind;
Ganduri ii apasa mersul,
Rele toate o cuprind.

Si in hohote de plans,
Alungita-n baldachin,
Reciteste si suspina,
Totu-i despre-al sau destin.

In oglinda pretioasa
Din Venetia adusa,
Isi aduna rasuflarea,
Iar durerea o alunga.

Rochia cu nestemate,
O dezbraca-ntr-un firesc,
Si o ie din tinutu-i
Isi fixeaza peste piept.

„- Esti tu asta? O, sirena…”
Demonul parca-i sopteste;
Totul este despre luna,
Despre tine in poveste.

” – Nu voi sti nici intr-o viata
Cine sunt, de unde vin,
Daca nu mi-i dat sa rumeg
Marul din al meu destin.”

Partea II

C-o putere nefireasca,
Fata pleaca din palat.
E un suflu care-o tine,
E-o durere ce-ancetat.

Prin potecile de munte,
Peste drumuri neumblate,
Ea isi cauta sortitul
Care-a fost citit in carte.

Umbla simpla fara ganduri,
Far-a sti pe unde calca,
Hotarat e sa urmeze,
A sa inima curata!

Istovita, intrevede
Un asezamant modest,
E o casa ponosita,
Adunand tot ce-i lumesc.

Usa grabnic se deschide
Si o Muma sta in prag,
De o viclenie dulce,
Se indoaie intr-un toiag.

„- Eu binete-ti dau, tu spune-mi:
Ce te-aduce pe la mine?”
Fata nu-si ascunse chipul,
Parca vru sa se inchine.

„- Uite-mi caut mult iubitul
Darul meu cel omenesc,
Si ingaduie-mi tu astazi
Cu al meu dor sa innoptez.”

Cu-n ochi sprinten de mirare,
Baba ii parea ca stie,
Ce-i in luna si in stele,
Presarate-n apa vie.

Dupa ore-n care totul,
Stralucea in al ei ochi,
Sub tot praful neiertarii
Zace-un chip nemuritor.

Ea se culca pe-o perna alba,
Intesata de-amintiri,
Somnul o cuprinse grabnic
Far-a sti, far-a simti.

Si din somn-acesta dulce,
Muma-o trase intr-un beci,
O inchise cu lacate,
Pentru somnul cel de veci.

Cand din toata nazuinta,
Intuneric o cuprinse,
Isi zari moartea in gene,
Sufletul cum i se stinse.

……………………………………………..

Partea III

Dup-un timp prin aste locuri,
Un cal alb c-un print ales,
Se ivi la usa Mumei,
Aratandu-i al sau crez.

„- O, voinice, stiu ce cauti,
O frumosa, dulce fata,
Are fata luminoasa,
Are sange de craiasa.”

„- N-am vazut-o, dar te-ndemn,
Sa mananci bucate calde,
Apoi, ti-oi citi in stele,
Sa-ti arate unde-o sade.”

Cum statea la masa printul,
Auzi, greoi, un glas
Ce striga in deznadejde.
„- Unde este? Ce necaz!”

Scoase spada grea din teaca
De argint si lemn de cedru,
Despica dintr-o lovita,
Patru lacate de fier.

Si cu sulita impinse,
Sus in pieptul gazdei sale,
Sange ii tasni in fata,
Vant si ploaie apasatoare.

Ametit de-atata ura,
Si de-otrava din bucate,
Trupul lui greoi se lasa,
Pravalindu-se pe spate.

O furtuna se porni,
Fulgerele zdruncinatoare,
Toate gandurile-i spuse,
C-o sa moara, far s-o vada.

„- O, de ce nu-ndupleci Doamne,
Greul ce mi-i dat sa tin,
Peste umerii mei tineri,
Sa-mi imbrac al meu destin?”

Tipetele tot mai vii
Rasunau din intuneric,
El cu-o ultima putere,
Sparse lacat dupa lacat.

O dulceata de femeie,
Din blandetea ei s-arata,
Isi imbratisa ursitul,
Insa el paru din piatra.

Moartea i-l aduse-n brate,
Si-l boci cu lacrimi multe,
„- Dragul meu, usitul meu,
Eu sunt, fata fara nume!”

Toata dragostea ce-o stranse,
I-o aduse in saruturi,
Mangaindu-i trupul falnic,
Il iubi din inceputuri.

Deschizandu-i ochii verzi,
Il privi cu-a sa iubire,
Cavalerul astfel „vede”
Si i se aduna-n in fire.

Se imbratisara zile,
Nopti, si inca o mai fac;
El o saruta fierbinte
Si o duse in regat.

Astfel se facura unul,
Coborara pe pamant,
Cerurile si misterul,
Unui astfel legamant.

Reclame