Cazut dintr-un roller coaster


o-ROLLER-COASTER-facebook

Povestea mea este una simpla, simpla de tot. Am inceput sa o inteleg atunci cand m-am intalnit a nu stiu cata oara cu mine. Pentru o vreme am incercat sa ma inlatur din viata de zi cu zi, am incercat sa pun deoparte toate lucrurile care ma macinau si nu imi dadeau pace in milioanele de ganduri pe care le scot si le adaug in fiecare zi in casutele acelea la care nu are acces nimeni. Si am facut permutari si le-am ingramadit, cat sa uit de ele, cat sa nu mai vreau sa stiu cine sunt eu cu adevarat, caci dorinta de a insemna ceva in viata cuiva era infinit mai mare. Mereu pana acum mi-am spus si am spus ca doar tu esti singurul si principalul vinovat de tot ceea ce ti se intampla…providenta apare secvential in viata noastra si niciodata nu are un cuvant de spus pana la capat, caci chiar si minunile au viata limitata. Oare e cineva care sa poata tine o evidenta a lucrurilor inaccesibile pe care le trimite in viata noastra ? Sa poata adauga un termen limita pana la care se adeveresc sau dimpotriva, un termen pana la care vor fi sterse cu adevarat din plan ? Traim intr-un univers atat de organizat, care sa poata stabili inceputurile si sfarsitul neputintelor noastre ?

Niciodata.

Nu m-am dat niciodata intr-un roller coaster, dar cred ca este construit pe scheletul vietii noastre. Viteza nu este inca de la inceput ametitoare, drumul nu pare deloc sinuos, privelistea pare incantatoare pe alocuri. Si urcam. Si vedem totul de la o inaltime care ne permite sa zambim si sa ne rostogolim mintile si trairile intr-un preaplin. Si traim o senzatie unica, de bucurie, de maretie. Si dintr-o data trenul ne duce sus, intr-un varf, de unde totul arata senzational, si nu stim daca sa zambim, sa ne inclestam mainile pe bara de sustinere, sau daca sa urlam. Momentul acesta de cele mai multe ori dureaza poate doua secunde. Si de acolo, din maretia aceea, urmeaza o cadere ; atat de puternica, de fortata si de ametitoare, incat cu greu putem intui pulsul care ne sparge pieptul, caci toate gandurile si simturile sunt ingrozite ; ne intrebam cat mai e pana jos si mai ales cat de jos vom ajunge. Aproape de fiecare data acel punct de «  cel mai jos » este acela care ne rupe din ritmul vietii. Acel punct din care greu ne ridicam, mai rupti, ametitit si transfigurati de frica, de un paroxism al simturilor, in care cu greu reusim sa intelegem cum am ajuns. Fie ca tipam sau nu, inima bate cu o putere cat sa smulga orice alt sentiment existent in madulare, mintea e pur si simplu pierduta iar simturile….tremuram si ne rugam ca drum acela sa nu fie ultimul. De fiecare data cand ajungem jos simtim ca am primit aer in plamani si ne ajunge. Pentru o clipa, cel putin. Si mai cu incredere sau cu teama, cautam resurse sa ne remontam pentru urmatorul drum. Care pentru inceput va fi unul lin, simplu, insa mai avem oare putere sa vedem peisajul ? sau suntem doar morti de frica si de iluzia unei senzatii de netrait ?

De cate ori v-ati ridicat de jos ?

De cate ori m-am ridicat de jos ?

De atatea ori, incat stiu ca desi nu am urcat niciodata intr-un roller coaster, senzatia pe care am trait-o aici pe pamant, cu gandurile si strafulgerarile mintii e la fel, daca nu chiar mai puternica decat aceea de a zbura intr-o masinarie pe sine. Niciodata nu stii daca acea calatorie se va sfarsi cu bine sau daca drumul de coborare nu va fi ultimul. Ceea ce am invatat in timp este ca invariabil, niciodata nu vom ramane sus. Absolut niciodata. Niciun drum, oricat de minunat ar fi el nu va ramane o poveste memorabila.

De aici de jos, de unde m-a aruncat trenul asta, lumea imi pare stearsa. Nici nu stiu daca e vara sau iarna. Nu imi amintesc nimic din peisaj. Stiu doar ca bataile inimii nu le pot redresa, iar mintea e dusa dracului de mult.

De ce pentru experienta asta nu exista ghid ? Sau instructiuni ? Sau orice ne-ar putea descrie nebunia in care urmeaza sa ne aruncam ?

Toti, fara exceptie, afirma ca este o experienta de nedescris, fie ca ar mai repeta-o sau nu.

La fel e si cu viata. Insa nu am auzit pe nimeni niciodata spunand ca nu ar mai vrea sa fie macar inca o data sus….indiferent care ar fi pretul.

De aici de jos, ma gandesc sa merg sa inchiriez o bicicleta. Nu ma va duce sus, o stiu, dar pana mi se normalizeaza bataile inimii, pana mi se asaza creierii in ordine, pedalez si privesc.

E iarna…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s