Cu dedicatie…

Stiu ca pe masura ce timpul trece, incepem sa constientizam ca nimic nu e pentru totdeauna si ca uneori e bine sa ne bucuram de o secunda, pentru ca s-ar putea ca ea sa nu se mai intoarca…
Este un timp pentru toate..este un timp pentru plans, este un timp pentru ras, este un timp pentru tine, si un timp pentru ceilalti. Dar ce te faci cand nu te regasesti in nici una dintre aceste situatii? Ce te faci cand realizezi ca timpul acela care trebuia sa-ti fie un prieten iti este un mare dusman? Mergi mai departe, ca asa e firea lucrurilor. Drumurile astea toate duc undeva, chit ca trebuie sa urci munti, sa mergi pe drumuri neasfaltate (care sunt din ce in ce mai multe, a propos), sa te nimeresti si pe vreo potecuta de tara, de aia de pe care se ridica cate un nor de praf, chit ca uneori mai ai si cate o apa in cale (in 99% din cazuri tulbure si verde).

Uneori cred ca gasesc numai intersectii si ca nici o directie in care m-as indrepta nu m-ar duce nicaieri. La naiba, si sunt din ce in ce mai multe giratorii in ultima vreme, ca ajung sa ma invart in acelasi cerc de simt ca innebunesc! Nu-nteleg de ce nu mai sunt dom’le semafoare, cum erau odinioara, sa stii ca atunci cand e rosu, e rosu, cand e verde, ai liber…Cand e galben e mai greu, si multi accelereaza, nu de alta, dar nu mai au chef sa astepte inca 40 de secunde! Totul se rezuma la timp…

In ultima vreme simt ca am atatea de oferit si nu am cui! (simt eu mai multe, dar nu le pot exterioriza pe toate, ca n-ar fi corect fata de mine, fata de unii oameni, fata de lume in general. Nu stiu de ce am atatea stari!) Oamenii se tem sa iubeasca! Se tem de fericire! Prefera sa traiasca singuri, si desi au nevoie de ajutor sa nu ceara nimanui! Prefera sa traiasca intr-o lume goala, singura, rece, o lume trista!!! Oamenii nu inteleg ca fara iubire se acresc, devin niste masinarii, niste mecanisme…
(e adevarat ca si eu sunt asa, in anumite privinte, insa macar recunosc)

Ma gandesc ca am multa dragoste de oferit, stiu ca pot sa fac oamenii sa iubeasca, sa zambeasca, sa se trezeasca dimineata si sa priveasca lumea cu o liniste anume, stiu ca oamenii au nevoie sa fie alaturi unii de altii si sa se sustina, si mai ales stiu cand cineva are nevoie de un pahar de apa!! Si mai mult decat atat as fi in stare sa alerg pana la capatul pamantului sa il ofer…
Dar….
Incerc sa ma gandesc si altfel..in lumea in care traim, oamenii uita sa fie oameni. Uita ca au sentimente, uita ca au nevoi, uita ca toate lucrurile mici care ii inconjoara si le aduc bucurii sunt cele care le condimenteaza viata! Uita de tot si de toate, in goana asta absurda dupa…cariera, bani, putere..Si se trezesc la un moment dat si realizeaza ca tot zbuciumul lor n-a produs decat lucruri materiale, lucruri trecatoare de altfel, lucruri care desi le-au adus bucurie pentru moment, au trecut, s-au dus…
Insa nimeni nu mai are timp sa gandeasca. Nimeni nu mai are ochi sa priveasca in jur…Spuneam deunazi ca e primavara si ma gandesc ca timpul asta ar trebui sa deschida in fiecare dintre noi ceva!

Se spune ca fericirea ti-o poti construi si singur. Dar e mai bine s-o iei de-a gata de la altul!! Si cati oameni nu fac asta? Dar cati recunosc?

E adevarat ca viata e atat de scurta incat nu ai avea timp sa le faci pe toate, daramite sa le faci bine, asa ca iti este mult mai usor sa iei din alta parte ce-ti lipseste, insa n-ar trebui, poate, macar putin sa luptam pentru noi, sa traim mai mult pentru noi, si mai putin pentru altii, sa fim mai luptatori si mai putin egoisti, mai intelepti si mai putin delasatori?
Si totusi sunt oameni care traiesc fericiti fara sa stie..insa pe acestia n-o sa-i judec nicodata pentru ca se pedesesc singuri, pentru ca isi reprima toate pornirile care “ii fac oameni”, pentru ca ei sunt cei care aleg sa caute, ei sunt cei care refuza sa primeasca, sa se bucure, sa fie multumiti..ei sunt cei care nu stiu sa fie fericiti!!!

As vrea ca fiecare dintre noi sa se trezeasca intr-o zi si sa se gandeasca ca viata e scurta si merita traita!! Fara compromisuri, fara regrete, fara teama..VIATA E NUMAI UNA!!
Si ca orice s-ar intampla, chiar sta in putea noastra sa mai intervenim pe ici, pe colo si sa mai schimbam cate ceva. Uneori e chiar indicat! (ca si cum iei aceeasi pastila care stii ca-ti face durerea sa dispara, de un milion de ani, dar nu te mai gandesti ca in timp esti imun. Eu sunt constienta ca am dezvoltat cativa anticorpi in ultimii doi ani, cel putin, dar pentru ca sunt capoasa iau in continuare aceeasi pastila! sunt irecuperabila, stiu).

Dar mai imi dau o sansa…poate odata si-odata…

Anunțuri

Poveste de dragoste

O zi ploioasa. Plictisitor si enervant de urata. Ma trezisem de ceva vreme si ma uitam pe fereastra. Privelistea din fata mea era una de sfarsit de toamna. Copaci goi, murdari de-a dreptul, strazi ude, case posomorate si o biserica cu o curte impresionant de mare si de frumoasa. Era un peisaj de ilustrata postala. Biserica parca era rupta dintr-o poveste de demult, pentru ca era ca o fortareata: atat de bine tainuta de gradina frumoasa, incredibil de frumoasa. Nici tipenie de om. Desi slujbe se tin in fiecare zi. E ca si cum toata lumea se ruga in soapta, in taina, sau pur si simplu venea sa-si auda gandurile. Vremea mohorata insa ii dadea un aer aparte bisericii, apasator si totusi de usurare. Am privit-o cateva minute, incercand sa imi deslusesc gandurile si sa-mi dau seama daca sunt in stare sa ies, sa ma plimb. Mi-am savurat cafeaua pe indelete si am admirat picturile atat de atipice, de colorate, ce mi se infatisau. Fiecare spunea ceva, desi culorile erau atat de tari, de rigide la prima vedere. Cu timpul am inteles insa ca tocmai cromatica lor abundenta vroia sa zica ceva despre omul in sine, despre trairile lui. Am mai zabovit putin, nestiind ce sa-mi doresc sa fac intr-o zi  ca aceea. Cu greu insa m-am imbracat si am iesit. Strazile erau atat de reci, incat m-am intrebat daca facusem cea mai buna alegere. Insa, pentru ca ascult intotdeauna de primul impuls, nu m-am intors. Mi-era putin cam greu , caci ma simteam o intrusa in lumea aceea, o provinciala. Nu stiam pe unde sau incotro s-o apuc, insa nu m-am enervat. Mi-am pastrat calmul mai mult ca niciodata si mi-am ascultat ratiunea. Care se pare ca nu daduse gres nici atunci.

Am hoinarit vreo doua ceasuri prin targ, m-am ratacit si m-am regasit pe strazi inguste si necunoscute, mai apoi pe strazi largi, care pareau ca nu se mai termina. Nu mi-am dat seama cat era ceasul, pentru ca nu m-am mai gandit la mine o secunda. Nu stiam unde sunt, dar nici nu-mi pasa. Priveam oameni trecand pe strada, unii zgribuliti, altii luptandu-se cu umbrele si cu ploaia care nu dadea semne ca s-ar termina. La un moment dat, trecut de amiaza, m-am hotarat sa ma intorc acasa. Eram sleita de oboseala, de foame, de nervi si de frig.

 Acasa toate erau la locul lor, numai ca incet-incet se lasase intunericul. Am ezitat sa aprind lumina, parca ma temeam de ceva. Asa ca am ramas pe intuneric in fata ferestrei, privind cum luminile se aprinsesera pe strada cu biserica, cum se vedea ploaia marunta in luminile felinarelor. Am zambit si am oftat in acelasi timp. Mi-am facut un ceai si m-am asezat in pat. Am incercat sa caut un program care sa-mi mai elibereze incertitudinile, framantarile, insa n-am reusit sa gasesc. Decat o cartulie mica, din seria colectiilor de buzunar, cu citate si maxime ce iti zdruncina existenta, daca esti excesiv de sensibil, si care avea o dedicatie “La multi ani, iubitului meu”. Am citit, am rascitit si am asezat-o la loc. Parca am rupt un mister atunci cand am rasfoit-o. M-am temut de ce as mai fi putut gasi, asa ca am pus-o la loc unde am gasit-o si mi-am promis ca nu mai citesc nimic. Ma apasa linistea asta. Nici telefonul nu suna. Am auzit doar un clopot la biserica si am avut tendinta sa ma ridic. Dar eram prea obosita sa o fac, asa ca am ramas tintuita in pat uitandu-ma la pictura portocalie. Am zambit si m-am gandit la el. Incepuse sa se faca tarziu si sa nu mai aveam stare. Simteam ca mi se inchid ochii, dar n-as fi putut sa dorm. Aveam gandurile imprastiate intr-o mie de directii si nu simteam nimic. Decat tristete indelunga, apasatoare ca ploaia aia nesfarsita si ca durerea pe care o simteam cum imi apasa fiecare celula in parte. Imi venea sa plec in secunda aceea. Departe. Oriunde. Undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni. Undeva unde puteam sa-mi strig gandurile linistita faca sa ma tem ca m-ar putea auzi cineva. Sau ca le-ar putea intelege.

Am auzit toate masinile care treceau pe strada. Tresaream. In zadar. La un moment dat am auzit si cheia in usa. Am dat sa ma ridic. Era el. Nu vroia sa ma trezeasca. Asa ca s-a strecurat incet in casa. Era imbracat intr-un palton negru. Impecabil. Pe care si l-a dat jos usor. Avea un costum negru, cu o croiala deosebita, o camasa de un alb absolut, butoni de argint si o cravata intr-un amestec de negru, alb si gri. Era atat de frumos, incat imi venea sa sar din pat, sa uit de toate, sa ma arunc in gatul lui si sa-i spun ca mi-a fost dor, ca nu-mi gaseam locul fara el. Totusi l-am privit fara sa scot un sunet, de teama sa nu rup sirul povestii in care eram. E un barbat care imi aude si imi simte fiecare gand. Misterios. Imposibil de descifrat uneori. Pe care il priveam cu o admiratie necunoscuta mie pana in acel moment. Nu stiam daca pot sa-mi mai stapanesc gandurile, bataile inimii si n-as fi vrut sa stie ca sunt acolo, treaza, asteptandu-l, adulmecand aburii inca grei ai parfumului pe care il simteam in palme. Secundele in care il priveam pareau secvente dintr-un film, in care eu nu aveam rolul principal. Nu reuseam sa-mi controlez emotiile si nici nu cred ca ma mai interesa. Cu toate astea, n-am putut sa ma ridic din pat, de parca ceva ma tinea legata. Am reusit doar sa murmur “nu dorm” atat cat sa ma poate auzi. S-a intors inspre mine cu privirea aceea dulce pe care nu puteam s-o ignor. N-a stiut daca ma prefac sau daca m-am trezit in secunda aceea. A facut vreeo doi pasi inspre mine, s-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. I-am zambit si am vrut sa-l imbratisez. Am vrut sa-i spun ca ziua aceea mi s-a parut mai lunga decat un secol, ca nu mi-am gasit locul, ca nu stiam si ca nu vroiam sa experimentez singuratea in lumea lui. Ca pur si simplu refuzam. As fi vrut sa ma asculte, insa tot ce mi-a spus a fost « stiai ». Stiam, dar nu vroiam sa stiu! Era pentru a nu stiu cata oara cand nu mai vroiam sa stiu. Vroiam sa uit. Vroiam sa simt altceva.

Nici sa plang nu mai puteam. Am oftat indelung. Stiam ca ma aude, dar nu o facusem intentionat. A venit spre mine, m-a luat in brate si m-a sarutat. Cu caldura si cu putere. I-am simtit bataile inimii si zecile de ganduri care il bantuiau. Eram si eu unul dintre ele. Mi-a citit tristetea si dorinta in acelasi timp. Dar n-a vrut sa spuna nimic. Poate se temea sa nu-mi adanceasca si mai tare durerea aceea pe care o simteam acut in minte, in suflet, in fiecare bucatica din mine. N-am stiut daca il iubesc sau nu. Nici acum nu stiu. M-a strans in brate cu putere si m-a privit atent, indelung. M-a mangaiat si m-a intrebat ce mi-ar face placere. Ce mi-as dori. N-am stiu sa raspund. Nici acum n-as sti. Insa mi-a raspuns, dupa ce si-a sprijinit o mana sub cap, ca pentru el eu sunt un univers. In care nimeni nu va patrunde vreodata si pe care nimeni nu-l va stapani vreodata. In totalitate. Mi-a sarutat ochii si mi-a zambit. L-am imbratisat cu atata putere incat as fi vrut sa-l pastrez asa la nesfarsit, ca si cum as fi facut-o pentru ultima data. As fi vrut sa simta, sa stie tot ce gandesc si tot ce-mi doresc in secunda aceea. Cred ca stia, cred ca simtea…A fost unul dintre putinele momente, absurd de dureroase, in care m-am simtit fericita. In care am simtit ca nu mai exista altceva pe lume in afara de mine si de el.

Imbratisarea aceea a fost ultima.

out of reach

Literatura lui 30

De o viata incoace nu-mi mai ajunge timpul. Si de o saptamana incoace nu stiu ce sa ma mai fac cu el.

Ma agaseaza faptul ca orice as face, eu sunt tot pe fuga, tot in graba. Niciodata n-am timp sa fac ceva pe indelete. Nu stiu daca asta este o problema a omenirii intregi sau numai a mea, insa eu sufar vizibil din cauza asta. Bine, e adevarat, ca nici cu rabdarea nu stau eu prea bine…credeti ca are vreo legatura cu faptul ca-s nascuta la sapte luni? A propos, stiti ca se spune despre cei nascuti la sapte luni ca sunt fie genii, fie handicapati? Da’ oare solutie de mijloc nu exista? Ca asa mai aveam si eu o sansa in lumea asta…

Mda, si daca tot am asa de mult timp in ultima vreme, m-a izbit cheful de citit. Serios!! Asa ca mi-am adus vreo trei carti pe noptiera, cu gandul de a ma apuca de citit. Nu pe toate in acelasi timp, ca nu-s geniu! Acu’ problema e cu care sa incep? Si uite asa ma frasuiesc de vreo trei zile si nu reusesc sa incep niciuna (oare sa fie posibila cea de-a doua interpretare referitoare la faptul ca m-am nascut mai devreme?), ba mai mult decat atat ieri mi-am mai cumparat o carte ca sa-mi dovedesc deschiderea spre culturalizare.

Am ceva intervale de timp in viata asta cand ma apuca si simt acut dorinta asta de a-mi creste nivelul de cultura si a-mi folosi si ceilalti doi-trei neuroni din dotare, ca sa nu-l mai exploatez atata numai pe ala care, saracu’, n-are liniste nici zi, nici noapte…Am o prietena la care tin foarte mult si care stiu ca are oaresce simpatie fata de mine si ma suporta chiar si atunci cand sunt turbulenta si recalcitranta si care vede in mine – nu stiu de ce – o Jane Eyre a lumii noastre. Si pe acest considerent ma innebuneste de vreo doi ani incoace cu cartea asta (la care s-au facut si vreo cateva zeci de ecranizari,  pe care eu, le-am ratat, de fiecare data, caci pretextam ca nu ma potrivesc literaturii si iubirilor timpurilor alora) insa in ultima vreme imi spune din ce in ce mai des ca ar trebui sa citesc cartea. Rezultat zero. Ca eu nu sunt asa de usor de urnit din loc si-mi trebuie determinare si o motivatie iesita din comun pentru a ma apuca de ceva, daramite sa citesc cartea asta (de parca m-ar fi indemnat sa citesc Shogun sau In cautarea timpului pierdut, toate volumele daca se poate. In trei zile. Pe asta a doua nu stiu daca are vreun sens s-o citesc – desi cred ca am vreo doua volume citite la viata mea –  nu de alta dar eu ma pricep foarte bine, in ultima vreme, cel putin, sa scriu despre asta).

Si pentru ca si-a dat seama ca sunt mai incapatanata ca un catar, singura solutie pentru a-mi baga cartea asta sub nas, a fost sa-mi citeze un paragraf aparte (pe care l-a cautat special pentru mine) si care mi se potriveste intr-o oarecare masura. Si ca sa se asigure ca nu zic da numai asa de amorul artei, mi-a cerut sa scriu o recenzie despre cartea asta. Asa ca acum nu mai am incotro: trebuie sa citesc Jane Eyre! Asa ca am scos-o din teancul de carti si am asezat-o prima. Stiti vorba aia ca poti duce un cal la apa, dar daca l-ai facut sa si bea, abia atunci ai facut ceva! In concluzie…mai am o sansa (asta pentru ca deja am inceput sa citesc) in viata asta.

Asa ca mai am timp sa fac ceea ce mi-am propus sa fac, mai am timp sa ascult sfaturile unor oameni, mai am timp sa mai schimb cate ceva in mine (si sa nu ma mai chinui atata sa schimb ceva in altii, ca asta s-ar putea sa fie pierdere de timp uneori), mai am timp sa meditez, mai am timp sa citesc, mai am timp sa ma cunosc si sa ma iubesc.

Si astfel s-ar putea ca 30 sa nu fie doar o varsta oarecare. Poate o sa fie varsta aceea la care o sa stiu sa rad, sa glumesc, sa cochetez, fara sa ma compromit. O sa am “tactul necesar pentru a ataca toate coardele sensibile ale unui barbat si pentru a studia ce sunete poate sa scoata din ele. Tacerea va fi tot atat de primejdioasa ca si pamantul. Nu va veti da seama niciodata daca, la aceasta varsta, [sunt] sincera sau mincinoasa,  sau de buna-credinta in marturisiri.” ” (Balzac – Femeia la 30 de ani)

Cred ca asta e o carte ce se merita citita. Va las mai jos un singur paragraf, ca marturie pentru ceea ce poate sa fie o femeie la 30…

“Dupa ce ti-a dat dreptul sa te infrunti cu ea, dintr-o data, printr-un cuvant, printr-o privire, printr-unul din acele gesturi caruia ii cunoaste intreaga putere, curma lupta, te paraseste si ramane stapana secretului tau, libera sa te distruga cu o gluma, libera sa se preocupe de tine, ocrotita deopotriva si de slabiciunea ei si de forta ta”


Despre iubire. Si barbati

Astazi am chef sa scriu despre dragoste, ca sa stiti cum ca sunt la curent cu termenul asta. Si cu definitia de dictionar. Si cu ceea ce implica el. Stiu ca fiecare iubeste in felul lui, se consuma in felul lui, traieste la o anumita intensitate, dar mai ales intelege iubirea intr-un anume mod. N-avem cum sa traim si sa iubim toti la fel, ca ar fi groaznic, nu de alta dar cine ar mai scrie poezii? Cine ar mai scrie povesti de dragoste dintr-alea mistuitoare de adormi sfasiind perna in brate, de durere ca X nu o iubeste pe Y? Cine ar mai face filmele alea in care dragostea e asa de puternica, incat nici macar scufundarea Titanicului n-o poate dobori? Da, stiu, o sa ziceti ca multe sunt povesti, ca e doar strategie de marketing ca sa obtii Premii Oscar/Pulitzer, respectiv sa-si ingrasi contul cu ceva “meleoane”. De acord, pana la un punct.. Caci, cine nu-si doreste o poveste de asta devastator de frumoasa, in care ea, printesa, dupa sute de ani, isi intalneste printul, si traiesc fericiti pana la adanci batraneti? Sau ma rog, forever, ca doar s-a scris “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”…

Nici eu nu fac nota discordanta. De ce as face? Fiecare femeie are dreptul sa viseze ca intr-o zi o sa isi gaseasca jumatatea si ca o sa fie fericita! Sau macar multumita. Ca fericirea e o stare pe care cu greu o poti atinge. Dar cred ca tocmai de asta se merita sa te zbati pentru ea! Cu barbatii sta altfel, zic eu. Nu stiu daca am cunoscut cinci barbati pana acum care stiu ce inseamna sa iubeasca! Cu tot ce inseamna termenul asta! Pe cuvant, daca stiu, si am pretentia ca am mai “facut studiu de caz” in stanga si in dreapta pe iubiti, amanti, prieteni, amici, tovarasi sau pur si simplu barbati. Cam greu, va spun sincer.

Cei mai multi dintre ei confunda “iubirea” cu “obisnuinta”, caci dupa ei iubesc o femeie pentru ca-i face mancare buna, pentru ca-i apreteaza camasile de se taie in guler, pentru ca-l lasa sa se uite la meciul de fotobal preferat (nu stiu de ce am folosit singularul!!!), pentru ca n-are nicio problema ca ea tre’ sa duca si gunoiul, sa-i puna si masa, sa-l gadile cand are febra si are toti dracii din lume adunati in el! Asa fac unii..

Altii confunda “iubirea” cu “sexul”. Adica femeia aia nu e buna de stat cu ea, daca nu accepta sa stea in pozitia “Lingurita”, “Lotus”, “Copac”, “Capra”, “Ancora”, “Andromaca” (asta e tare!!!!! Nu stiu de unde naiba se iau numele astea, pe bune) sau alte cateva zeci pe care le gasiti cat e internetu’ de mare, ca vorba aia, sexu’ se vinde bine!

Altii confunda “iubirea” cu “respectul”. Nu-i tocmai rau, caci respectul e un sentiment nobil, pe care prea putini barbati il mai nutresc astazi. Si cred ei ca o iubesc pe femeia aia, numai pentru ca i-a nascut si crescut vreo trei copii, pentru ca o respecta pe maica-sa (a se citi soacra) si accepta sa faca maioneza pentru salata de boeuf impreuna, sau, mai ales, isi schimba retete de tort, pentru ca ii respecta intimitatea si jobul, astfel incat nu-l intreaba, cand el se intoarce de la serviciu, pe la o jumate de noapte daca de vina e delegatia din China sau seful care l-a chinuit puternic cu niste rapoarte.

Altii confunda “iubirea” cu “atractia fizica”. Ca sa va dati seama cam cat am putea noi sa iubim si sa nu ne dam seama!! Si uite asa se gandesc ei ca o iubesc pe A pentru ca e blonda cu parul lung (sau bruneta, cu parul lung, ca sa nu-mi atrag aversiuni inca de pe acum), pentru ca are picioare lungi, pentru ca se imbraca ultra chic, pentru ca e tot timpul aranjata, machiata, etc.

Si uite asa, cei mai multi se trezesc ca sunt cu o femeie numai pentru ca indeplineste unele din functiile de mai sus. Caci daca le indeplineste pe toate in acelasi timp, e perfecta! Sau are peste 30 de ani si e singura! Sau s-a inscris la vreun concurs care are o miza de 100 milioane de euro, si vrea musai sa castige!

Marturisesc ca am fost putin dezamagita sa descopar ce-si doresc unii barbati. Sincer. Pentru ca nicio femeie, oricat de femeie ar fi ea, nu ar trebui sa renunte la EA, la dorintele si la placerile ei, doar pentru a-i face pe plac unui barbat (culmea e ca sunt de acord si cu reciproca), doar pentru a nu fi singura.

Am un amic care cauta in zari albastre nu stiu ce minunata femeie care sa-i stea lui alaturi (desi are una acasa, care sincer, nu stiu cum rezista alaturi de el, daca nu punem in ecuatie faptul ca nu e tocmai de lepadat prin prisma situatiei sale materiale) si sa-l iubeasca si sa-l respecte indiferent ce ar face! Si cauta si umbla si experimenteaza..si tot acasa se intoarce! I-am zis asta si n-a vrut sa recunoasca. N-a vrut sa recunoasca ca n-o sa mai gaseasca o alta femeie care sa-l iubeasca cum il iubeste ea, care il suporta in ciuda nenumaratelor lui iesiri, care accepta sa-l aibe doar in week-enduri (ca in restul saptamanii e prea ocupat “cu el” sau “cu altele”, ca sa-si mai aminteasca si de ea), care ii este alaturi de ceva vreme incoace. Si dupa ce mi-a tocat marunt creierii si incerca sa ma convinga cum ca el nu mai vrea sa se duca acasa, ca relatia lui e pe sfarsite, numai ce aud ca se insoara! Bravo tie, mai baiete, ca te-ai desteptat! Si ca ai inteles ca ceea ce cauti tu NU EXISTA decat in mintea ta! Bravo tie si pacat de ea! Pentru ca in adancul sufletului stiu ca o sa vina o zi cand o sa-si dea seama ca ai stat cu ea doar de convenienta! Ca ea a dat aproape totul pentru tine (nu stiu daca e cineva care da chiar totul-totul, desi zic unii ca se sinucid din dragoste; eu zic ca au alte probleme psihice nedescoperite la timp) si aproape ca n-a mai interesat-o ce pierde (am zis ca nu vorbim de partea materiala, da?).

Dar sunt si cativa barbati care stiu sa iubeasca – chiar daca putini la numar si unii trecuti de o varsta. Stiu sa iubeasca o femeie pentru ceea ce este ea! Pentru cum gandeste, pentru cum traieste, pentru ca exista! Si pe astia ii admir. Sincer. Pentru ca datorita lor nu-ti pierzi speranta ca mai si tu o sansa sa intalnesti un astfel de specimen. Extrem de rar, ce-i drept. Dar le multumesc ca exista. Si datorita lor (v-am zis ca nu trec de cinci, nu?) ma simt altfel. In preajma lor ma simt femeie…

Despre 30

Saptamana trecuta am citit o carte, pe care o am pe noptiera de vreo doua luni..Da, stiu, mi-a cam luat ceva sa ma apuc de citit, dar si cand m-am apucat, nu m-am lasat pana nu am terminat-o!

Nu e o carte de capatai, asa cum probabil va asteptati. N-am citit nici Coelho, cu toate invataturile lui despre viata, n-am citit nici vreo carte care sa fi primit Nobel pentru literatura, n-am citit nici Biblia (insa pentru asta sa stiti ca ma simt prost, dar imi spun de fiecare data cand imi cade in mana ca o sa vina o zi cand am sa citesc mai mult de scrisoarea lui David catre corinteni), nici vreo carte de aceea din seria aceea „Self Help”, care sa ma indrume sa fiu mai desteapta, mai organizata, sa fiu o super business woman, sau cum sa nu ma paraseasca barbatul (in cazul in care n-a facut-o deja), cum sa devin o bomba sexy, cum sa nu fiu intruziva, egocentrista, intotdeauna la moda, stilata sau mai stiu eu ce alte minuni ale „devenirii unei femei de exceptie” (de parca a  fi numai femeie nu e suficient de greu uneori). Nu, nu am citit nimic din toate astea, desi niste invataminte sunt oricand binevenite. Am citit o carte in care o femeie (speram, femeie, desi mi-e greu sa cred ca un barbat poate sa cunoasca atat de bine gandirea si trairile unei femei) isi povesteste, fara pudoare, fara sentimentul implicit al temerii de comentarii mai mult sau mai putin ortodoxe,  aventuri intime, ganduri, sentimente… Si asta mi-a placut. Mi-a placut ca a avut curajul asta! Sa scrie despre ea! Despre ce simte in fiecare dimineata cand se trezeste, despre ce simte atunci cand e Craciun si n-are cu cine sa impodobeasca un brad (desi asteapta intotdeauna telefonul sa sune), despre ce simte atunci cand iubeste…Da, asta m-a determinat sa scriu. Desi dintotdeauna am avut dorinta asta… si uite ca m-am hotarat sa o ridic de la stadiul de dorinta si sa-i dau viata…Daca am face asa cu macar jumate din ceea ce visam, cred ca totul ar deveni mai usor de atins!

Al doilea motiv pentru care m-am hotarat este unul mai simplist, aparent..Anul asta implinesc 30 (sa nu ziceti multi inainte sau la multi ani de pe acum, ca se zice ca aduce ghinion!) si sa stiti ca e adevat, intr-un fel, ca schimbatul prefixului, in general vorbind, genereaza niste modificari – care nu stiu daca au de-a face cu ADN-ul-, refulari, sau cum vreti sa le mai ziceti. Si ca sa sustin aceasta teorie, care in strafunduri e mai puternica si mai verosimila decat toate teoriile matematicilor, fizicilor sau altor stiinte reale, o sa scriu. Despre tot ce ma face sa ma simt femeie. Despre tot ce-mi da putere. Despre tot ce ma naruie. Despre tot ce m-a adus la 30 si tot ce ma va duce mai departe…

Despre asta este 30…