Martisoare sau Martagusuri?


De azi a venit primavara! De ieri e coada la flori, ate albe si rosii, brose, bratarele, martisoare, jucarele, bombonele si alte treburi dulci si mici. Ar trebui mici. Ca sa le poti purta in piept si sa nu arate pe tine ca o tona de decoratii post-razboi mondial. II. Desi, mai nou, martisoarele au tot felul de dimensiuni si de intrebuintari mai mult sau mai putin primavaratice. Ca daca te uiti la ele, te gandesti ca vestesc o noua serie de Sandy Bell, Cenusareasa, Tinkerbell, Hanna Montana si alte Disney. Sau Cartoon. Sau Nickeledon. Sau ce mai exista.

Si noi cautam ca prostii trifoi cu patru foi, potcoave de cai morti si toate martisoarele acelea care aratau ca niste mici animalute odinioara. Eu caut cu disperare un papucel, o chitara si pisica. Daca va intereseaza cosarul, il gasisti la semafor la Eroii Revolutiei, in intruchiparea unui nene imbracat in negru, cam negru si el, cu un fes in dungi si care tine la subsuoara o perie de aia de spalat sticlele format 1980 neagra si cu perii smulsi, jegoasa si siloasa, si care iti mangaie masina, in scopuri caritabile. Daca ai prins semaforul pe rosu, in cele 60-80 secunde vei avea capota stearsa. Sau balosita, depinde de cum privesti lucrurile.

Florile putin inghetate de temperaturile ultimelor 24 de ore, respectiv jumulite de trecatori se vand cu sume cuprinse intre: echivalentul pretulului unei franzele, respectiv a unei paini de secara, integrala, prajita, ambalata si pusa de raftul cel mai de sus al unui supermarket de firma. Unele dintre ele mai si infloresc. Noroc de asta.

Asa incepe primavara.

In rest, s-au impartit bomboane cu marzipan, cu ciocolata, cu fulgi de migdale, cu sirop de artar si cu zahar vanilat.

Si cel mai tare mesaj pe care mi l-a citit cineva astazi de pe un site de socializare a fost „sa aveti o primavara laxativa”! Na’ ca pe asta n-o stiati!

Mai era ceva de zis?

Sa avem soare, mi-as dori! Si sa avem in sfarsit primavara!

Anunțuri

Masuta rosie. De duminica

A mai trecut ceva timp…de cand nu am mai iesit la o plimbare, de cand nu am mai citit o carte, de cand nu am mai imbratisat pe cineva. A trecut ceva timp de cand imi tot repet ca nu trebuie sa treaca prea mult timp pana sa fac ceva cu viata mea. Altceva decat ritmul asta anost in care am intrat. Nu prea am parte de actiune, asta e!
Da, stiu, o sa caut sa download-ez niste trillere, poate mai anim si eu atmosfera in casa si in viata! Si poate o mai si incalzesc, caci caloriferul meu cam greu se infierbanta.. Cat despre mine…nicio sansa!
Mai nou dezvolt dependenta de calorifer…asta nu stiati, nu? E chiar culmea culmilor, da’ na, ce sa fac? Trecem vremuri grele, mon cher… Restul parca mai sunt cum mai sunt, dar asta e dementa curata. Aaaa…si era sa uit dependenta de masina de spalat! Nu pot sa zic decat ca imi lipseste teribil! Asta ca sa updatez lista cu dependentele mele.
Si cred ca mai e ceva…dar nu stiu daca poate fi mentionat aici…

Mi-am dezvoltat insa un simt special pentru a descrie dependenta de cafeaua de dimineata, care n-are de fiecare data acelasi gust, caci mai schimbam indulcitorul, mai schimbam aroma, apa, ceasca, compania…

Cafeaua mea de saptamana trecuta a avut savoarea de odinioara. Si asta pentru ca cineva i-a schimbat gustul. In lumea asta in care nimic nu pare sa conteze, sunt si oameni care dau gustul cafelei.
Si asta e de bine, ca sa nu mai bei mecanic ca si cum ai inghiti un ceai de coada soricelului, ca acolo habar n-ai ce gust are, ca doar nu stai sa savurezi! Asta ar mai lipsi.

In cafeauna de saptamana trecuta m-am regasit pe mine, cea de acum doi ani, intr-un om tare cald si bun, un om care stie sa asculte si sa povesteasca deopotriva. Un om care zambeste frumos si care iubeste cu sufletul. Un om care daruieste neconditionat si caruia ti-ai dori sa-I poti intoarce la fel de frumos si de sincer, afectiunea. Macar afectiunea. Am simtit ce inseamna “sa contezi” pentru cateva minute si e tare placut.

M-am hotarat sa-mi inving o temere si sa urc pe un cal. La propriu! Fara nicio aluzie, da?
Am constatat ca o parte din temerile pe care le am, sunt temeri neexplicate, neintelese, ne…ne….ne…si asta pentru ca e mai simplu asa, sa spun ca nu vreau sa fac un lucru, fara sa caut si o explicatie plauzibila pentru care nu mi-ar placea/vrea sa o fac. Macar pentru mine, ca pentru omenire oricum nu conteaza.

M-am hotarat sa deschid un club al oamenilor nascuti pe 13! Caci e ceva ce trebuie inteles in personalitatile lor, in felul in care se misca, gandesc, actioneaza, iubesc.
N-ar strica sa pot infiinta un club al celor nascuti pe 13, si la 7 luni! Ar fi o treaba…

M-am hotarat sa accept ceea ce mi se ofera, atunci cand vine din suflet! M-am hotarat sa nu mai plang ca o idioata de fiecare data si sa ma gandesc cum ca eu nu merit sau ca trebuie sa fie ceva la mijloc! Poate nu e nimic, decat afectiune, simpatie, incredere…

M-am hotarat sa imbratisez de fiecare data cand o simt.

M-am hotarat sa-I spun persoanei care mi-a schimbat aroma cafelei ca suportul, afectiunea, increderea, caldura si deschiderea mea sunt neconditionate. Ca atat pot oferi acum! Daca as putea mai mult, as face-o. Insa acest “putin” pe care il ofer este sincer. Si real!!

Am pus caloriferul in priza.

Savurez o bomboana de ciocolata cu menta. Am privit lumanarea parfumata. Si masuta rosie, pe care o sa-mi pregatesc un mic dejun duminica, pe care o sa il servesc in pat. Singura.
Multumesc pentru tot!

Nici eu nu stiu care e cuvantul meu; cred ca o sa-l mai caut. Insa “prajitura familiei” e delicioasa.
Iar acasa la tine a fost efectiv “acasa”….

Criza si crize! Existentiale


De cand a venit toamna, nu mai am stare neam. Nici inainte nu eram eu un model de “stare”, insa acum sunt un model de “non-stare”. Imi vine sa fac orice, doar-doar sa ies din mizeria asta in care ma scald. Curge apa, stati linistiti, insa de mizeria asta nu mai scap orice as face.
Cred ca trebuie sa fur si eu pupaza din tei si sa incerc sa fac un ban cinstit la iarmaroc! Ca nu se mai poate, frate! In tara asta, nu se mai poate si cu asta basta! De cand cu noile reglemantari, pe care inca n-am inteles cine dracu’ le-a mai scos si mai ales dupa cat stat la clocit, iti vine sa lasi tot si sa te tot duci in lume! Sau, in functie de cat procent de nesimtire ai cultivat in muschi si mai ales de cat de clocotit iti este sangele in artera, trebuie sa incalci legile eticii si sa te lupti cu nemernicii astia care chiar nu mai au ce sa-ti mai ia, decat pielea de pe tine. Caci la asta am ajuns!!

Nu zau, deci asta e realitatea! Ori dai tot: si mama si tata si frate si sora (dupa caz) si pielea ursului din padure pentru un amarat de credit, ori s-a zis cu viata ta! N-ai de ales decat sa crapi, caci numai asta vor cei care ne “vegheaza” interesele. Eu habar nu mai am ce sa dau! Ca am dat tot si mi-s fraiera cu spume!
Tre’ sa ma vand si pe mine – desi, la cum merg lucrurile, nu stiu cati doi bani as putea sa iau – si nu glumesc! In schimb, daca mi-au mai ramas doi bani, mi-au fost luati si aia! Caci am uitat sa va zic cum ca tara asta este populata de tot ce e mai bun si ca baieti simpatici, imbracati la camasa cu dunga si pantaloni spalati si calcati, se indeletnicesc cu furatul – chipurile in scopul platii unei parcari amarate, in fata blocului, ca doar unde v-ati imaginat?

Imi pare in continuare rau ca nu am un arac, un baston, ceva in masina pe care sa le utilizez in caz de maxima necesitate, ca atunci cand cineva te fura! Eu inca mai umblu cu carti, reviste, rogojina de plaja, chestii din astea inofensive, cand de fapt cu altceva ar trebui sa-mi populez bolidul!

Inca imi vine sangele in cap cand ma gandesc la treaba asta si cum suntem fraieri, neputinciosi, tematori si cum ne lasam furati! Si mai ales cum de cei ce ne inconjoara privesc cu nonsalanta si continua sa-si soarba potiunile, fara sa schiteze un gest! Halal tara! Halal oameni!

Deci, dupa cum intelegeti, sunt in nelinisti transcedentale! Si n-am sanse sa-mi revin usor! De asta am zis ca tre’ sa fac si eu ceva: sa fur cirese (daca mai gasesc la vremea asta), sa fur canepa, pupeze, orice, da’ orice, ca asta e lumea noastra! Mai, Nica de-ai sti tu unde si ce-am ajuns…vai de viata noastra!

M-am hotarat…tre’ sa-mi exercit calitatile scriitoricesti si sa incerc sa continui re-scrierea lumii lui Caragiale, nu de alta, dar eu am mult mai multe modele de luat in seama! Si ar fi pacat ca asa o lume sa nu fie povestita, de-a fir-a par! Nu se mai poate, mon cher, nu se mai poate!

Dupa ce-am ascultat si “Imnul Crizei” (si-am lesinat cat de realist este) m-am hotarat sa devin proasta! La absolut, daca e necesar! Altfel, neuronii mei sufera o mare, da’ mare deteriorare, iar utilizarea a tot ce e mai cult si mai nobil in mine (ma laud si eu, na) nu face decat sa-mi creeze spasme din ce in ce mai dese. Nu stiu cu ce se trateaza. Oricum la sanatate nu sunt bani, deci n-am cu ce cumpara medicamente, retete compensate…pofta-n cui!, asa ca subscriu si eu petitiilor formulate de medici, sindicalisti, etc!

Na’ ca asa o toamna n-are cum sa nu te motiveze! Sa te motiveze sa te gandesti la cum ai sa te incalzesti la iarna! Sau la cum sa platesti incalzirea! Nu?

Da’….nu ma fac eu mare?

Pentru o prietena. De la o prietena

Am lipsit de ceva vreme si cred ca m-ati trecut „nemotivat”. Si aveti tot dreptul.

Si eu cam tot la fel m-am trecut in viata mea, insa trebuie sa renasc si eu din propria-mi cenusa ca pasarea Phoenix, si sa las scuzele deoparte si sa ma intorc. Sa povestesc, sa traiesc, sa retraiesc prin scris si sa-mi amintesc lucruri. Frumoase sau mai putin frumoase. Experiente unice si experiente de viata. Sa fac uz de neuronii care au fost lasati in paragina in ultima vreme si sa dau viata gandurilor. Si nu numai.

In ultimele trei saptamani am trait cateva experiente inedite, despre care imi va face bine sa vorbesc. Sper.

Oricum e cam tarziu de acum sa dau inapoi, asa ca imi iau inima-n dinti…

Insa, o sa scriu pentru inceput, ceva ce trebuie scris. Maine e ziua unei persoane tare dragi mie, si ma tot frasuiesc de vreo saptamana si ceva ce surpriza sa-i fac, pentru ca e genul acela de om careia nu mi-as dori sa ma duc sa-i cumpar o floare/un tort/un cadou si sa i-l ofer. Nu, trebuie sa-mi pun mintea pe moate si sa fac ceva suplimentar, sa-si aminteasca si peste cinci ani de mine si de ziua asta de nastere.
O sa aflu maine daca ceea ce am pus la cale a iesit si mai ales cum a iesit…Intre timp, ii spun asa:

A fi prieten e o mare arta in lumea in care traim. Si necesita mari eforturi. De gandire, de simtire. Trebuie sa dai dovada de curaj, dar si de pricepere. In arta intelegerii, a vorbirii, a alinarii. Trebuie sa stii cand sa tipi si cand sa taci. Cand sa bravezi si cand sa fii nestiutor. Cand sa fii un umar si cand sa fii roata de rezerva.

Sa fii sincer atat cat se poate. Si sa nu crezi ca din sinceritate iti este iertata fiecare prostie pe care o faci sau fiecare cuvant gresit spus. Sa fii dispus sa pierzi, chiar daca asta inseamna mult pentru tine. Sa ai taria sa induri o despartire , sa poti trai cu gandul ca orice prieten ti-ai face, intr-o zi va trebui sa te desparti de el. Sa intelegi ca nimic nu este pentru totdeauna si ca ceea ce-ti face cea mai mare placere azi, maine iti va produce cea mai mare deceptie. Sa stii sa le accepti pe toate. Asa cum vin, chiar daca de cele mai multe ori momentul nu este tocmai cel mai favorabil.

Sa ai taria sufleteasca sa adormi cu gandul ca fiecare are un drum de facut si un serviciu de dat si ca drumurile se despart la un moment dat, chiar daca ai crezut ca vor merge paralel la nesfarsit.

Sa poti sa induri tot ce primesti, chiar daca e prea mult pentru tine. Sa incerci sa dai mult mai mult decat primesti si sa accepti ca nu vei primi niciodata nici pe jumatate inapoi. Dar mai ales sa nu cersesti. Sa accepti.

Uneori as vrea sa intelegi cum te vad eu. Alteori as vrea sa uiti ca exist, caci sunt momente in care si mie mi-e greu sa ma accept (e adevart ca astea-s cele mai dese, dar ma tratez, pana la batranete, sper sa reusesc). Am zile cand ma apuca toate gandurile pamantului, si nu-s ganduri din alea fericite, in care imi vine sa ma urc in masina si sa ma duc undeva unde sa nu stiu pe nimeni. Dar am si zile cand ma urc in masina si vin la tine, si te privesc cum muncesti, cum esti cand ti-e bine, cand esti furioasa, cand te-ai saturat de noi toti, cand esti frumoasa si cand esti tulbure.

Stiu sigur ca peste trei zile o sa ma apuce disperarea cand stiu ca oricat de mult mi-as dori sa ma urc in masina si sa vin la tine, n-o sa mai fie la fel de simplu. Voi putea maxim sa trec pe strada ta. Atat. Si nu voi putea decat sa ma intoc in lumea mea si sa ma gandesc ca acolo unde esti iti este bine. Si ca esti multumita. Si ca te vei simti, curand, implinita.

Insa acum, cat inca alung disperarea si gandurile sumbre, pot sa-ti spun ca ma bucur ca existi. Si ca toate lucrurile frumoase pe care le-am construit vor ramane indiferent unde ai sa locuiesti. Si cat de des am sa te vad.

Sa ai viata pe care ti-o doresti si sa reusesti sa-ti gasesti locul! Sunt oameni care se vor gandi la tine, te vor sustine si te vor incuraja, chiar de nu ai sa ii auzi sau vezi decat extrem de rar. Sunt oameni pentru care tu insemni ceva, desi nu-ti vor spune asta pe cat de mult ti-ai dori! Sunt oameni care inteleg ce inseamna un prieten!

Unul dintre ei iti spune „La multi ani”! Sa fii fericita! Caci iubita stiu sigur ca esti. Nu numai de catre mine…

Pacatele noastre

De cand a revenit iarna peste noi, simt ca trebuie sa fac focul in vatra, sa ma ghemuiesc pe canapeaua bunicii, sa-mi fac un laptic cald si sa privesc cum ninge ca-n luna lui decembrie! Daca imi iau si o carte buna, s-ar putea sa treaca ziua mai usor si sa uit de toate nebuniile care ne inconjoara! Si cred ca n-ar strica, din cand in cand, sa ne rupem de tumultul vietii si sa ne izolam undeva in propria noasta viata si sa ne amintim de vremurile acelea in care totul era pur…

Uite asa mi-am reamintit ca in tineretea mea, pe vremurile alea cand totul avea o nota de simplitate, de inocenta, cand bunica punea la cuptor mere cu scortisoara (ador gustul si mirosul de scortisoara) si cand pisica se ghemuia in pat langa mine, obosita de atata frig si zapada…am citit undeva (pe vremea aia nu erau alte mijloace de „pierdut” timpul ca in zilele noastre si singura placere o gaseam in carti, in cateva jucarii si in tricotat cate un fel de fular impreuna cu bunica, care era maestra in arta asta si in multe alte lucruri care astazi nu le mai intalnesti) care sunt cele 7 pacate capitale ale vietii (in afara de cele pe care le cunoastem din Biblie) si sincer, mare adevar in ele:
1. Prostia
2. Recursul la scuze: nu stiu, n-am stiut
3. Fanatismul
4. Invidia
5. Trufia neroada
6. Turnatoria
7. Rautatea gratuita
• dragostea cu sila

De primul cred ca nu mai trebuie spus nimic, nu ca ar mai fi loc de ceva! Desi cred ca este cel mai des intalnit printre noi, oamenii. Numai ca la unii devine mai crunt, ca se adauga si mandria si atunci iese o treaba de te doare mintea! Problema e ca nu cred sa existe om care sa nu fi pacatuit macar o data (ca sa fii destept trebuie sa fii prost macar o data iar ca sa ajungi intelept, trebuie sa fii prost de mai multe ori). Nu stiu restul lumii, dar eu cel mai mult ma tem de oamenii care “cultiva” calitatea asta, pentru ca niciodata n-am sanse sa nu ies sifonata dintr-o discutie, sau dintr-o situatie. Singura sansa e aia sa renunti, pe principiul inteligentei….

La capitolul scuze suntem experti! E cel mai simplu sa apelezi la o scuza cand habar n-ai ce-i cu tine si mai ales cum sa rezolvi o situatie despre care n-aveai idee ca exista! E cineva care e strain de asta?

Fanatici suntem cu totii! Fiecare in felul lui. Fiecare dintre noi dezvolta o “dependenta” de ceva. Eu de exemplu, conform statisticilor, am putine idei, da’ fixe. Si am grija sa le pastrez in permanenta constante, ca numar. Si la cate standarde mai mult sau mai putin tangibile am in minte, cred ca usor trec dreptul unul de asta…Bine, la unii trasaturile astea sunt exacerbate si cam greu de tolerat.

Se zice ca “numai dupa invidia altora iti poti da seama de propria-ti valoare”. Nimic mai adevarat, numai ca unii oameni isi fac din asta un scop in viata. E la fel de crud, dar adevarat, ca intr-un fel sau altul invidia exista in fiecare dintre noi, cel putin atunci cand privim in jur cum unii par sa obtina ceea ce-si doresc destul de usor, facil. Nu cred ca cineva isi pune problema cum de “le iese” unora – insa sigur isi imagineaza ca se uzeaza de mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe, ca exista o oarecare lipsa de scrupule – si de aceea uneori tindem sa privim mult mai mult spre exemplele pe care ni le releva mass-media, de exemplu, decat sa cultivam introspectia. Dar latura noastra lumeasca surclaseaza uneori spiritualitatea.

Trufia neroada incepe sa devina sloganul multora, in ultimii ani. In acceptiunea mea, trufia vine din necunoastere, nepricepere. Caci, cum altfel credeti ca ne-ar atrage atentia cei care de fapt nu au nimic de spus, cei care sunt siesi suficienti, care nu au o ratiune pentru a fi. Dar care vor totusi sa se evidentieze in cel mai vizibil mod cu putinta. Cred ca trufia omoara tot ce gaseste in cale! Si mai cred ca trebuie sa ai mult prea multe lipsuri ca sa poti face uz de ea! Lipsuri de o anumita natura. Care probabil nu se vor “umple” niciodata si asta pentru ca infatuarea e ca un cancer pentru organe…in stadii terminale.

Despre turnatorie imi amintesc de cand mergeam la gradinita si cand cate un copilas mai facea cate o nazbatie, imediat se gasea unul mai curajos care mergea la tovarasa educatoare sa-i spuna. Unde te invarteai gaseai sigur pe cate unul cu cravatica care imediat burica doua degete si zicea ce avea de zis! Si de fiecare data era cate unul care se ruga “sa nu ma spui”! De ce ne-am mai plange noi, acum, ma intreb? In colectiv e si mai si… ca uneori turnatoria se pedepseste cu procentaj in minus la salariu, cu avertismente si alte pedepse dureroase. In definitiv cred ca ni s-a inoculat “turnatoria” in sange de cand eram mici, ca altfel n-as intelege de ce unii numai asta stiu sa faca. In detrimentul tuturor…

Daca as fi in stare sa omor pe careva in viata ar fi pentru rautate gratuita! Pe cuvant! Asta nu pot tolera de niciun fel (nu ca pe restul le inghit de vreo culoare). Si sunt atatia care sunt atat de binevoitori in ale “sustinerii, motivarii si potenterii” valorilor noastre. Unora dintre ele, probabil cele care le stau cel mai des si mai vizibil in gat! Insa intr-o tara in care nu exista vreun sistem de valori, in care nu exista drepturi, ci doar obligatii, intr-o tara in care fiecare se si ne conduce dupa propriile-i reguli (uneori facute in ateliere de turnatorie, impreuna cu potcoavele de cai), intr-o lume in care nu exista disciplina, moralitate, demnitate, unde nu se cauta dreptatea, ci se cauta interesul, ce pretentie poti avea? De cele mai multe ori trebuie “sa detii” unul dintre pacatele de mai sus, ca sa poti face o rautate gratuita! E cel mai simplu sa faci observatii, sa ranesti, sa jignesti pentru ca cineva nu are nu stiu ce calitati, pentru ca ceea ce a facut e lamentabil, pentru ca arata sau ca este in anume fel. E de o suta de ori mai dificil sa argumentezi de ce si mai ales sa oferi o idee, o solutie celui pe care il apostrofezi/mustruluiesti sau il “stimezi” atat de mult. De asta nu cred ca ne vom vindeca niciodata…

Si daca e ceva ce face mai rau decat toate relele, aia e dragostea cu de-a sila! (nu facem analiza sintactico-morfologica, ca atunci se intelege altceva). E mai rea ca toate bolile la un loc, si le iau in calcul numai pe alea incurabile! Decat sa “iubesti” in sila, mai degraba te duci undeva, la capatul pamantului, undeva unde nimeni si nimic nu te va putea gasi si unde sa te ascunzi de tot ce inseamna omenire. Ca pentru pacatul asta, nu stiu ce alta pedeapsa s-ar putea da! Doamne, si sunt atatia care fac uz de asta, care spun ca asa stiu ei sa iubeasca, ca in timp iubirea se volatilizeaza si da intr-un fel de chin care-ti subjuga toate simturile si asta e rezultatul. Mai degraba cred ca e rezultatul degradarii noastre ca indivizi, cu ajutorul mediului in care traim, a valorilor pe care le importam si a culturii care zace in noi! Suntem incurabili si probabil asa vom ramane!

Cand va apuca nostalgia vremurilor de odinioara, puneti si voi mere cu scrotisoara la cuptor, puneti-va o cana de lapte cald si ghemuiti-va pe canapele, fotolii si ce altceva mai aveti in dotare si amintiti-va de timpurile in care nu stiam de niciunul dintre aceste „pacate”, caci singurele care ne vor fi fost predate erau cele biblice…

Pentru ziua de 9 Martie! Si pentru barbati!


Daca este sa ma iau si eu dupa vreme si vremuri, n-ar trebui sa pierd din vedere nici simbolistica zilei de astazi. Crestineste vorbind, se sarbatoresc cei 40 de mucenici si este ziua cand se pregatesc 8-urile alea din aluat insiropati, tavaliti prin miere si prin nuca macinata. La noi, in Moldova. La altii nu stiu. Tot azi se zice ca e ziua barbatului si i se da indemnul acela la cele 40 de pahare! (era nevoie de o zi anume, ca n-am inteles?) Dar, trebuie sa fiu ingaduitoare, pentru ca ieri a fost ziua internationala a femeii, deci, n-ar strica sa fac si eu un efort si sa fiu putin mai domestica (eu oricum traiesc pe langa casa omului impreuna cu alte animaluri, deci nu pot afirma ca sunt vreo pantera).

Asadar, indraznesc sa le urez tuturor barbatilor pe care ii cunosc, dar mai ales celor pe care nu-i cunosc, ca aceasta zi sa le fie asa cum si-o doresc ei! Adica, speciala! Pot face uz de testosteron, de virilitate, de sexualitate debordanta. La alegere si de ratiune, egoism, tenacitate, intelepciune, egocentrism si putere. Au voie sa-si etaleze tot ce au in dotare si sa se mandreasca cu tot ce detin! Sa discute despre tot ce le face maxima placere (a nu se intelege numai femei, masini, fotbal) ! Sa se laude cu toate cuceririle din ultima vreme, cu toate realizarile, cu toate meciurile vazute, dar si cu toate show-urile (mai mult sau mai putin politice) devorate ! Au voie sa-si exprime toate sentimentele de regret la adresa noastra, a femeilor, cum ca nu ne ridicam la inaltimea lor si cum nu vom reusi asta niciodata! Sunt indreptatiti sa-si aline “ochiul” cu ce vor ei! Azi le este permis (nu ca in rest ar avea vreo piedica)!

Azi ma inclin in fata lor ! Sa ne traiti !

Vreti sa recunoasteti sau nu, fara ei oricum nu putem trai, chiar daca aveti impulsul acela de a spune ca puteti sa le faceti pe toate singure ! Poate le-oti putea, dar e al naibii de greu si de urat sa traim fara ei! Asa ca nu mai carcotiti si hai sa le dam si lor ceea ce le apartine… Chiar daca aveti zile cand ii vedeti ca pe niste printi, zmei si alte personaje de poveste si zile cand ii vedeti ca pe niste animale…mai mult sau mai putin domestice! E in firea lucrurilor, asa ca haideti sa nu mai fim soacre, macar azi! (intelepciunea asta mi se trage de cand imbatranesc si sunt singura, stati linistite. Inainte eram si eu tampa, nu va faceti griji. Inca mai sunt, intr-un fel sau altul…)

Si tot din seria barbati, dar din seria barbati de exceptie, trebuie sa-i urez pentru ziua de astazi si pentru ziua de maine la multi ani! Unui barbat minunat! Nu intamplator e nascut intr-o zi de 10 si i-am mai spus asta, desi nu ma crede! E un barbat de nota 10 din multe puncte de vedere si dinspre mine are toata admiratia. Si nu numai! E special si daca ma apuc sa scriu despre el nu termin niciodata, pentru ca va trebui sa trec prin toate starile (si unele nu-mi sunt tocmai confortabile) posibile si imposibile. In lipsa de prea multa inspiratie, am ales o poezie pe care sa “ti-o daruiesc” (ii multumesc lui Nichita Stanescu pentru asta, cu toate ca “Desi” era mult mai potrivita pentru tine, conform starilor mele).

“Tu ai un fel de paradis al tau
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov si rece
si harta serii fără margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.”

La multi ani! Sa fii fericit! Si zambitor, asa cum te stiu!

Perechea mea. De pantofi

Oficial de astazi e primavara! Neoficial, cred ca mai trebuie sa ne zambeasca soarele putin, ca sa putem fi siguri de asta! Oficial, astazi se impart martisoarele si/sau flori doamnelor si domnisoarelor. In anumite zone ale tari, si domnilor! Oficial, de azi mi-am promis sa iau atitudinea de primavara si sa trec la ganduri pozitive, la zambete, la o stare de spirit mai normala, in speranta ca poate asa atrag si lucruri pozitive in viata mea. Neoficial, nu-mi iese inca, insa cum eu sunt culmea vointei si a consecventei, voi insista pana voi reusi sa-mi induc si sa aduc toate starile astea. Chiar de va trebui sa o fac cu forta!

Ieri m-am plimbat putin pe meleagurile tarisoarei asteia si m-am chinuit sa vad coltul ierbii, doar doar m-oi mai binedispune. Cum n-am reusit sa vad decat ca s-a topit zapada, desi pe ici, pe colo a mai ramas ceva mizerie, m-am posomorat nitel, si mi-am dat seama, inca o data, ca lucrurile bune nu vin cand vrem noi, ci cand vor ele!

Si ca nu depind de noi multe lucruri, pentru ca forta naturii e mult peste noi (am vazut si stirile de zilele trecute si sincer m-am intristat sa vad ca uneori natura e o forta care mistuie totul). N-a depins de mine, pentru ca e adevarat ca nici nu aveam prea multe cunostinte in vremea aceeia, sa-i urez unui domn “la multi ani” la un anume moment, dar pentru ca astazi, tot intr-o zi de 1, se implinesc cinci luni de cand il cunosc (plus minus doua zile), m-am hotarat sa fac acest lucru acum! Pe principiul mai bine mai tarziu…

Intr-o oarecare masura cred ca e cea mai longeviva “relatie” pe care am cultivat-o in ultimii doi ani, astfel incat, aseara cand am constientizat lucrul acesta m-am emotionat, induiosat, intristat si ingandurat in acelasi timp. Nu stiu sau nu vreau sa va precizez de ce toate starile astea la un loc. Vreau doar sa se stie ca nu intotdeauna e adevarat ca lucrurile bune cer timp. Unele cer doar curaj, incredere, putintica indrazneala si multa deschidere. Si un kurtos.

Cred ca dupa tot intervalul asta de timp (sau mai corect spus, in intervalul acesta de timp) am reusit sa inteleg ca sunt si oameni ingaduitori, sufletisti si iubitori in lumea asta. Oameni de care te-ai atasat fara sa vrei (sau fara sa stii, asa ca e adevarata zicatoarea aia cum ca “unii oameni traiesc fericiti fara sa stie”) si care ti-au dat incredere, te-au criticat, enervat, sustinut, intr-un mod autentic. Persoana despre care vorbesc are multe plusuri. Este un om matur, din multe puncte de vedere. Oarecum echilibrat. Are o intelepciune pe care putini o mai au si un tonus enervant de ridicat, uneori. Dezvolti oaresce dependenta de el. Dar si o multitudine de stari confuzorii. M-am intrebat mereu daca ii place viata pe care o are, pe care si-a ales-o si pe care o traieste. Si mai ales ce-i place la felul asta de a fi. Nu-l vad un om multumit (pe alocuri) si asta pentru ca el sustine ca nu crede in multe, sau ma rog, nu-si mai doreste: iubire, fericire, multumire. E oarecum increzator in ceea ce poate face, desi m-a tulburat putin in ziua in care mi-a spus ca si-a acceptat soarta! M-a tulburat pentru ca eu cred (da, stiu, eu sunt o idealista si n-am sanse sa ma vindec si nici sa am vreodata in viata asta ceea ce-mi doresc si asta pentru ca eu nu stiu ce-mi doresc) ca ar putea sa fie fericit. In toate sensurile. S-ar putea sa gresesc. Desi eu vad ca e o chestiune de obisnuinta. Nu renunta la ceea ce are de teama ca altceva i-ar zdruncina “linistea”. Pe care aparent o are.

Am stat si m-am gandit profund in ziua in care mi-a spus ca lui ii place sa mearga cu o pereche de pantofi (metaforic vorbind) si ca nu va renunta niciodata la o pereche veche, in favoarea uneia noi si frumoase. Prefera sa mearga descult, o vreme, decat sa inlocuiasca perechea veche cu cea noua, chiar daca ultima e atragatoare, ia ochiu’. Insa e determinat sa merga (cat i-o fi dat sa mearga de acum inainte) cu perechea pe care o are. Desi eu simt ca nici nu-i mai place, nici nu-l mai fericeste, nici nu-l mai incanta…M-am necajit, in adancul sufletului, desi cumva l-am inteles. Cumva…M-am necajit tocmai pentru ca eu nu cred ca trebuie sa mergi cu aceeasi pereche de pantofi toata viata doar pentru ca te-ai obisnuit cu toate cutele, cu talpa, pentru ca ti-e cald inauntru, pentru ca te simti linistit. Uneori o pereche noua bate (tot metaforic vorbind), iti face bataturi, e adevarat, insa poate ca senzatiile astea dureroase fac bine (si nu vreau sa cultiv sadismul, ca nu ma caracterizeaza).

S-ar putea ca tocmai o pereche noua de pantofi sa-ti aduca un suflu nou, s-ar putea sa-i privesti mai des, sa-i asortezi, sa-i lustruiesti mai des, insa cumva asta e farmecul “noului”. Cred ca e la fel de adevarat ca intr-o zi mohorata ai sa te gandesti ca perechea veche era mai sigura, nu te ranea, nu te chinuia si iti era mai bine in ea. Si ai sa ai tendinta sa te reintorci la ea, doar pe principiul obisnuintei!!!

Ce te faci insa cand iti plac mai multe perechi, pe care le admiri, le probezi, dar nu te poti decide care iti place mai mult? Caci simti ca fiecare are ceva si in fiecare te simti cumva: cochet, atragator, impunator (cred ca inaltimea tocurilor are putina infleunta), in unii s-ar putea sa te simti admirat, invidiat… E doar o chestiune de timp, de curaj si de intelepciune ce alegi sa porti! Si mai ales cum alegi sa porti!

Cum nu sunt eu un Mihai Albu al literaturii pantofilor, nu cred ca trebuie sa dau eu sfaturi in ale incaltamintei. Fiecare poarta pana la urma ce vrea! Mi-e greu sa zic, si asta pentru ca nu sunt genul care face complimente gratuite, cum ca il voi privi indiferent ce pantofi va purta! Insa, cu siguranta, ii voi zambi si ii voi asculta sfaturile, criticile, parerile chiar de va purta o pereche Louboutin, chiar de va merge in tenisi. Pentru ca eu il admir pentru cu totul altceva…Si mi-e drag.

Eu insa, am ales sa nu port nimic, chiar daca o anume pereche de pantofi mi se potrivea. Cumva. Am ales sa nu mai port nimic, desi am zile cand ma ard talpile de atata mers, cand ma ustura bataturile. Am zile cand as incalta o pereche noua, extrem de scumpa, am zile cand as purta o pereche comoda, una cu care sa nu ies in evidenta, dar in care sa ma simt bine. Am si zile in care o pereche cu toc foarte inalt imi da prestanta si ma simt bine (fara analogii, va rog), dar am si zile cand imi plac pantofii fara toc. Niciodata insa nu voi mai incalta perechea veche. Cu toate ca e o pereche eleganta, din piele scumpa, cu sireturi fine, o pereche cu care esti admirata.

Azi merg descult (nu de Zaharia Stancu), insa cu convingerea ca voi gasi perechea de pantofi care sa-mi vina, sa mi se potriveasca. Intre timp, voi avea grija si voi privi in jur cu admiratie, la cei care sunt dedicati unei singure perechi…