OMUL CARE ADUCE VANTUL

Indiferent de ce ne dorim noi, viata merge inainte. Nu ne intreaba niciodata daca ne convine ceva, daca suntem multumiti, daca n-ar trebui sa ne mai dea o sansa.
Isi urmeaza cursul dincolo de noi.

Daca am fi pioni pe o tabla de sah, ce piesa ti-ai dori sa fii? Daca ai avea de ales si ai putea sa-ti indeplinesti o dorinta, una singura, care ar fi aceea? Daca ai putea intoarce timpul si ai putea schimba ceva in viata ta, un singur lucru, ai sti ce sa alegi? Dar mai ales, daca maine ai avea de ales sa salvezi un om, sa-i schimbi cursul vietii, ai face asta? Ai alege sa fii tu cel care decide pentru cineva? Ai sti pe cine sa alegi?

Eu nu stiu sa-mi raspund la nicio intrebare acum, desi stiu ca am primit si sanse pe care le-am ratat. Ca uneori am ales gresit. Insa e prea scurt timpul in viata asta numai ca sa faci greseli. Cand sa mai ai timp sa le si repari?

Stiu insa ca 18 februarie 2008 mi-a adus un final pe care nu-l meritam. Ca nu gresisem cu nimic, contrar aparentelor. Ca fusese prost inteles devotamentul meu excesiv si mai ales fusese judecat pe genunchi. Inca ma mai doare ziua aceea. Nu stiu daca a fost sutul care m-a impins inainte, sau sutul care m-a blocat in timp.
Cert este ca din ziua aceea nimic nu a mai fost bine si orice incercare de-a mea, de a reveni la un fel de a fi si de a gandi pe care il aveam inainte, a fost nula.

Viata insa a mers mai departe intr-un fel pe care si l-a scris in felul propriu. Eu doar a trebuit s-o urmez, sa-i accept pasii, sa o insotesc. Eram cu mult in urma.

De atunci n-am facut decat sa accept tot ce primeam. M-am supus si am dus pe umeri fiecare povara care mi se dadea.

Tin minte ca am primit catave telefoane, de la oameni care imi voiau binele si de la oameni care imi voiau raul. Unii se bucurau nespus de plecarea noastra. Altii au crezut ca daca se aseaza pe scaunul meu, capata, intrinsec si valoare.
Un mare maestru, cel de care v-am spus ca ar merita toate relele lumii, m-a sunat si mi-a spus sa am grija in ce barca vaslesc si mai ales cum vaslesc!
– Stimabile, nu de mine si de apetentele mele trebuia sa va temeti. Eu am stiut din totdeauna in ce barca sunt! Dumneavoastra v-ati schimbat in functie de cum batea vantul. Va temeati probabil ca unii curenti de aer v-ar face rau.
Nu toate barcile au vele. Pacat.

Stiti cum se cern oamenii? Stiti cum din cei mai mari prieteni devin cei mai mari dusmani? Nici nu mai stii de cine sa te temi, asa ca preventiv te izolezi de lume, intr-un colt in care sa nu te gaseasca nimeni, niciodata.

Am ales sa fiu singura, pentru ca uneori viata in doi nu mai poate continua pe drumul pe care si l–a ales. Am ales sa o iau de la un capat, si sa schimb tot ce exista pana atunci in viata mea. Si am schimbat tot, mai putin un lucru, si aici am gresit. Azi stiu ca am gresit.

Pentru cei care nu stiu, sa iei viata de la capat la 27 de ani nu e un lucru simplu, desi poate ca ati spune ca tineretea face lucrurile altfel sa treaca, altfel vindeca rani. Puterea nu vine neaparat din varsta pe care o ai, ci din felul in care alegi sa lupti. Eu am o vointa de neclintit si asta cred ca mi-a ajutat mult pana acum. Nu ma las, orice ar fi nu ma las. Nu se poate sa renunt.
Cand am semnat ca particip la jocul asta, n-am semnat si ca voi ceda, ca voi abandona singura. Nu e un joc la care regulile le faci tu, asa ca trebuie sa te supui. Si de aceea ma simt obligata sa accept orice lucru imi este dat, si sa-l consider o sansa, caci firea mea nu este a unui invins. Cu toate ca literalmente, eu ca si om, astazi, asa par.

Am calculat punctele de penalizare pe care le-am primit, si teoretic, cred ca as fi putut fi descalificata, insa nici asta nu este un motiv suficient de temeinic pentru mine sa renunt. Chit ca voi fi ultima pe lista, trebuie sa exist acolo. Chit ca sub mine se trage linia. Nu asta conteaza, ci faptul ca sunt pe lista.

Dupa ce am lasat totul in urma, mi-am reconstruit un univers in care mai nimeni nu avea acces. Am aparut in fata lumii intregi cu o armura si un scut nou. Numai un luptator extrem de ager sau de abil putea sa ma atinga. Si cumva s-a intamplat si asta. Vulnerabilitatea e o boala la fel de urata ca si singuratatea. N-ai cum sa le controlezi intru-totul, caci isi cladesc singure piloni de rezistenta de care tu nu ai habar.

Nu regret ca mi-am rupt un picior apucand pe drumul asta, caci n-am nicio certitudine ca pe altul nu mi le rupeam pe amandoua.

Din martie 2008 am reinceput lupta, fara arme si fara munitie. Am plecat la drum cu speranta ca orice batalie va fi, o voi trece.

Am inceput prin a construi un alt birou, si cred ca de acum incepuse sa mi se faca lehamite. Deja mai fusesem in filmul asta de cateva ori si parca nu mai ai acelasi imbold ca la-nceput.
Alti pereti inchisi, daramati, alte mobile, alt spatiu. Din nou. Aceeasi filosofie, alt filosof.

Aceeasi idee de afacere, aceeasi oameni cu care mai lucrasem. Am mai scris odata povestea, tot singura. Deja ma plictiseste povestea asta. Credeti insa ca este cineva care poate uita trecutul? Care poate uita momentele de ascensiune, de glorie?

Timpul trece si odata cu el trecem si noi. Asta e ireversibil.

Alta aniversare supriza, la care am adunat oameni dragi dvs, alte cadouri mici si dragalase care sa va insoteasca peste ani. Intotdeauna mi-am dorit mai mult si mai mult. Sa fac sa iasa totul frumos, sa bucur, sa ofer o noua speranta. Si Dumnezeu v-a trimis o speranta, in ziua, in care v-a anuntat ca urmati sa deveniti bunic. Un lucru mare, care cred ca trebuie sarbatorit! N-am uitat de albumul acela pe care vi l-am facut cadou si tare mult as vrea sa mi-l inapoiati, sa mai pot adauga in el fotografiile ultimilor doi ani. Sa vedeti cat de mult s-au schimbat oamenii si cat de mult v-ati schimbat si dvs.

Stiti ca orice minune tine trei zile. Cam asa a fost si povestea acestui nou loc de munca. Caci odata cu primele zile de toamna, s-a naruit totul.

Iar eu, ca om, am primit o palma mai puternica, pe care n-am s-o uit niciodata. Telefonul de 31 august 2008 a rupt tot ce mai era de rupt in mine. Si de atunci s-au stins multe pe dinauntru.
Cand pierzi pe cineva, pierzi si ceva din tine. E atat de vie ziua aceea in mintea mea, ca n-am putere sa o rescriu. Pur si simplu n-am. Asa ca trec mai departe…

Criza economica mondiala…cine naiba a mai auzit de asa ceva? Ce inseamna? Pe cine afecteaza si mai ales cum?
Pe noi toti, intr-o oarecare masura: pe unii pana la gat, pe altii pana la glezne.
S-au dus zilele calde si frumoase de vara si toamna a adus cu ea declinul. Toate marile institutii americane s-au prabusit, toata lumea incepea sa piarda. Industriile erau lovite, oamenii la fel, depindea de fiecare in ce domeniu lucra, ca sa stie cat de repede se va duce la fund.

Eu am fost printre cei care s-au dus primii. Nici n-am avut timp sa respir. Stiu doar ca intr-o zi am primit vestea ca trebuia sa ne mutam la Brasov. Si din momentul acela n-am mai rationat. In schimb am facut bagaje si am calatorit. Saptamana de saptamana.
Vinerea – zece ore de mers cu trenul. Duminca – zece ore de mers cu trenul. Sa numar oare cate zeci de ore am petrecut in tren? Ce sens ar avea?

Oricum nicaieri nu ma astepta nimeni.

Am petrecut atatea nopti in hoteluri si in cafenele, mai multe decat in toate vacantele din toti anii de pana acum. Mereu cu geamantanul facut. Mereu cu hainele stranse si mereu cu cele trei bombonele pe care le gasesti in camerele unor hoteluri, in semn de recunostinta ca le esti musafir. A naibii viata!

Brasov a insemnat alta casa, alta viata, alta existenta. Lunea eram imposibila. Martea faceam o plimbare, ceva. Miercurea zambeam si adormeam rugandu-ma. Joia, incepeam sa surad. Vinerea eram in al noualea cer. Zece luni, aceleasi sentimente, aceleasi trairi. E cumplit sa nu-ti gasesti locul nicaieri. Sa fii un strain pentru lume si pentru tine.

Va sfatuiesc sa vedeti „Up in the air” si o sa ma intelegeti.

Eu sunt omul care aduce vantul. Pe mine nu ma asteapta nimeni, nu ma primeste nimeni sa poposesc in casa lui. Toti ma invita pentru putin timp, atat cat sa ravasesc sau sa asez cate ceva si atat. Fac ordine si plec. Nimeni nu va opri vantul.

Nu cred ca e o solutie sa ma transform in omul care aduce soarele.

Nu stiu daca oamenii au nevoie de lumina si de caldura in viata si in gandurile lor.

Primii mei colegi pareau domestici. Pareau doar. Caci in ziua in care i-am intrebat daca au timp sa iesim la o cafea mi-au spus ca luni era ziua lor de film, si mergeau in grup si era cam greu sa ma integrez si eu, marti era zi de bowling si evident biletele erau date cu o saptamana inainte si era complicat, miercuri era ziua in care mergeau la cate o bauta ceva, dar la fel, cerc inchis. Joia era deja zi de planificat si fiecare mergea la familie. Mi-au spus ca daca vreau, ne putem vedea vinerea.
Vinerea eram pe drum spre casa.
Dar le multumesc pentru disponibilitate si pentru spiritul camaraderesc.

Astfel ca a trebuit sa ma multumesc sa ies in oras, sau sa vizitez marile centre comerciale pe care le are Brasovul si care pe parcursul lunilor de iarna au program pana la ora 21.00.

Mai tineti minte cand am mancat o prajitura la cofetaria aceea din colt? Era toamna tarzie…

Anunțuri

OMUL CARE ADUCE VANTUL

Era un inceput de martie frumos. Primavara in toata puterea cuvantului. O primavara ce anunta ceva de bun augur, dupa aproape un an de mustrari si de frustrari. Cred ca e adevarat ca atunci cand iti doresti ceva cu tot sufletul, universul ajuta la indeplinirea dorintei tale…De aia e bine sa ai grija ce-ti doresti, caci nu neaparat tot ce se va intampla va fi si ceea ce ai gandit, simtit, dorit indelung.

Toate sunt doar lectii de viata, experiente si experimente care ne fac sa ne vedem prin ochii nostri si neindoielnic, al celor din jurul nostru, pe care ii pretuim mai mult sau mai putin, pe care ii iubim sau ii uram, pe care ii admiram sau ii persiflam. Totul este o suma. Totul este o balanta. Pe care trebuie sa stim, sa avem puterea sa o pastram in echilibru. Eu, sincer, recunosc ca n-am reusit asta niciodata pana acum, dar poate ca mai am timp. Poate…

Azi simt ca trebuie sa ma trezesc, insa e asa de greu, caci e ca o stare de convalescenta care continua si oricate vitamine, energizante, regenerante as ingurgita, rezultatul este aproape nul. Mi-am zis ca poate nu mi s-a prescris reteta care trebuie si iau medicamente dupa ureche…Poate, insa, pe vremea asta cine naiba mai sta sa scrie retete? Toti medicii buni pleaca…Asa ca nu-mi ramane decat sa cred ca fie se va inventa vitamina aia care ma va readuce la “eu” de odinioara, fie am sa probez toate retetele bunicii in speranta ca exista vreo rostopasca, salvie, ceva care sa vindece raul si chinul din mine. Doar atat ramane. Speranta…
Si gandul ca toate astea n-aveau cum sa treaca in zadar. Ca tot efortul asta launtric n-are cum sa ramana nerasplatit. Nu ca as astepta vreo medalie ceva, insa astept un semn. Un semn care nici macar nu stiu de unde ar trebui sa vina ca sa-l pretuiesc. Insa il astept. Si in fiecare noapte adorm cu speranta ca va veni si ziua in care rasplata mea va veni. Si fiecare zi care trece ma face sa cred ca ma asteapta un premiu frumos. Pe care atunci cand il voi primi, il voi merita cu desavarsire. Si trebuie sa fiu pregatita sa-l primesc!

Caci ziua aceea va veni.
Maine.
Saptamana viitoare.
Peste doua luni.
Intr-o zi…