Ploaie gri. Fara curcubeu

descărcare

Ploua. Verde crud in parcuri si pe strazi. Umbrele colorate la tot pasul. Atata gri de jur imprejur, incat ai crede ca cerul si-a schimbat paleta de culori. Am realizat ca orice culoare as pune pe mine, se va asorta invariabil cu vremea asta de primavara tarzie.

Intr-un oras mare ploaia miroase a asfalt prafuit; in parc miroase a iarba cruda, bancile miros a lemn mucegait pe alocuri, terasele miros a lumanari cu parfum de iasomie si a ceaiuri cu gust de ghimbir. Acum, cand ar fi trebuit sa miroasa a limonada cu soc. Strazile sunt inundate. Pisica cu care ma mai intalnesc dimineata cand plec, statea ascunsa sub scari, zgribulita si uda. Atata ploaie nici la Bacovia nu am intalnit.

Mi-aduc aminte de ploaia de la tara. Acolo unde toata gradina miroase a parfum de trandafiri, a cires copt si a menta. Acolo unde ti s-afunda sosonii in pamant ud, dar unde mirosul ploii nu e inecacios. Lemnul umed al gardului miroase a var de mult stins, sau a praf inmuiat. Drumul pietruit care alta data lasa dara de praf cand o masina gonea in viteza, acum miroase a proaspat; parca e o placere sa auzi pietrele mici si arse de soare si de vreme calcate in picioare de rotile unei masini.

Florile sunt din ce in ce mai viu colorate; au broboane de apa pe petale si frunze, pe care mai poposesc din cand in cand gaze care au stat ascunse sub stresini. Tigla e de un maro ud, podetul are un gri soriciu, pomii sunt incarcati de picaturi reci si mari, care ii apasa.

Ploaia de la munte e dumnezeiasca. Padurea miroase a rasina cruda, aburii grei care se ridica spre inalt spun cat de fierbinte e pamantul si cat de insetat e de apa. Potecile de munte sunt alunecoase si reci. Desisul padurii e din ce in ce mai intunecat, insa intunericul acela iti da pacea si linistea pe care o poti gasi doar in inima pamantului. Apele repezi alearga cu viteza si cara dupa ele pietre, nisip, crengi, frunze. Linistea din munte te arunca intr-un timp indepartat in care existenta umbrelei nu era o necesitate. Timpurile spun multe despre linistea ce ni se asterne astazi la picioare; dar si mai multe de zgomotul asurzitor pe care il adapostim si il hranim in fiecare zi in noi.

Pe marginea drumului, cand muntii ti se arata in toata maretia lor, stai mut si surd, ascultandu-ti inima si ploaia. Atat. Niciun gand nu poate sa te tulbure intr-o lume in care domneste linistea. Acea liniste de care am uitat. Pe care am ascuns-o in noi. Si am pierdut-o in noianul de ganduri care ne urla in fiecare zi in minte sa vrem altceva. Mereu altceva. Niciodata doar liniste.

M-am asezat. O mare de liniste asurzitoare in fata mea. Am incercat sa o patrund si am inteles ca trebuie sa-mi faca ordine in minte, in simturi, in mine. Nu mai pot indesa nimic intr-un preaplin sufletesc. Ar trebui sa golesc toate sertarele in care am ascuns ganduri, oameni, tristeti si bucurii de care nu am vrut sa-mi mai amintesc pentru o vreme si sa las linistea sa patrunda. Nimic nu trebuie pastrat la nesfarsit, gandind ca dupa o vreme, mai apropiata sau mai indepartata, vei avea nevoie sa deschizi acele sertare si sa le redai libertatea. Mai bine as incepe de acum…si asa imi voi castiga eu libertatea.

In linistea ploii si a drumului, mi-am regasit linistea. Mi-am redat locul pe care mi l-am reprimat in ultima vreme. Acela pe care ar fi trebuit sa il detin.

Locul meu. Fara sertar. Fara ascunzis. Fara teama de a-l fura de la cineva sau de a-l darui cuiva.

Intamplator sau nu, l-am regasit intr-o zi cu ploie…

Anunțuri

Cand strazile nu mai au nume

mjpomp.jpg

Traiesc intr-un oras mare; uneori il simt un fel de New York, pentru ca doar gandului ii ia cateva zeci de minute pentru a traversa sectoare, cartiere, strazi si alei.  Alteori am senzatia ca este mai mic decat un Marasesti, pentru ca reusesc sa intalnesc oameni pe care nu i-am mai vazut de o viata, oameni pe care poate i-am proiectat intr-un coltisor al mintii ca acei Supermani al sufletului; despre ei pot spune ca sunt acolo exact cand un gand imi striga neincetat ca am nevoie sa ii vad, sa ma tratez de cate un delir sufletesc.

De cele mai multe ori, insa, pot sa ma ascund de mine stiind ca nimeni nu este atat de iscusit si de dibace incat sa ma poata gasi intr-un loc stiut doar de gandurile mele, astea atat de inchegate, de patrunzatoare, de imposibile pe alocuri. Pot spune ca exist peste tot si nicaieri, ca sunt asemenea ploii care se arunca in galeti asupra noastra in nordul orasului, in timp ce in sud doar ce ne apare ca o roua pe maini.

Sunt departe de a-i cunoaste cotloanele, sunt departe de a sti ce se ascunde in inima Bucurestiului, insa stiu ca nu de putine ori inima lui a batut la unison cu a mea. Stiu ca oricat de mare si de incapator este universul asta, uneori exista doar pentru noi, pentru fiecare dintre noi, acesti cativa oameni care salasluim intr-o lume plina de ritm si uneori chiar, de rima. E locul in care ma simt cel mai aproape de mine, e locul care imi dicteaza pulsul. Uneori am sentimentul ca este imposibil ca coexist intr-un oras atat de mare, alteori cred ca pot cu usurinta sa-l impachetez si sa il iau cu mine in buzunarul cel mai mic si mai ascuns al hainei, pentru ca oricat de incapator ar fi, pentru mine are dimensiunea unui secundar.

Nu am avut niciodata sentimentul ca m-as putea rataci; am stiut, cumva dictandu-mi-se o coordinata spatio-temporala, ca orice alee duce undeva. Niciun sistem de navigatie nu are o atat de mare precizie cum are un gand, acela ca oricunde m-as afla pentru mine va exista mereu un liman.

Ma pierd de nenumarate ori pe strazi, uneori sofand, alteori la pas. Imi ravasesc mintea si gandurile cu tot felul de idei dintre cele mai grozave si mai imposibile pe alocuri, insa stiu ca destinatia e intotdeauna acolo. Poate ca numele strazilor se mai schimba pe alocuri, mai vine un presedinte, mai decedeaza un monstru sacru al muzicii sau al cinematografiei al carui nume trebuie imprimat pe un colt de strada, mai apar statuete pe care nici ploaia nu le spala, tablite pe care nici macar scrisul nu se mai vede de la atata fum si ceata, insa acel loc pe care il caut prin cotloanele mintii, acea destinatie este acolo. Invariabil.

Azi am facut kilometri alergand dintr-o parte in cealalta a Bucurestiului incercand sa-mi alung din sufletul gandul ca departarile mari sunt cele care aduc inimile impreuna. Doar ploaia ce m-a insotit, insa in definitiv ce sunt eu fara ea?!

Tu unde-mi esti?

Unde mi-ai fost?

 

Postfata „Umbrelei”

Lansare Carte_Umbrela trairilor mele_Roxana Mihalcea_Iasi (224)

Mi-a luat ceva timp sa pot scrie despre ce a adus “Umbrela” in viata mea. Si nu pentru ca nu as fi avut ce spune, ci pentru ca nu reuseam sa imi pun toate gandurile si sentimentele intr-o ordine pe care sa o pot aduce si exprima si in cuvinte.

Stiu foarte bine tot ce am trait in tot timpul acesta pana am vazut cum umbrela prinde viata. Stiu fiecare traire, fiecare vis visat de cel putin 10 ori, stiu fiecare inchipuire, fiecare miscare, fiecare atingere, tot, imi amintesc absolut tot. Si oricat de mult mi-am imaginat acest eveniment, tot nu am putut sa-I patrund si sa il simt asa cum mi s-a daruit. Ca-ntr-o poveste: trei zile si trei nopti. Numai ca de data aceasta a fost povestea mea. Nu intamplator am citit si trait atatea povesti minunate, insa chiar si asa, atunci cand iti vine randul, crezi ca totul e doar o plasmuire a mintii. Nici azi nu stiu daca am trait tot ce mi s-a intamplat sau daca am visat cu ochii deschisi. Si ce vis…

De atatea ori am fost la teatre, la spectacole, si la final in aplauzele acelea frenetice imi ziceam in gand “oare vreodata voi trai un timp, un moment al meu in care sa fiu acolo, pe scena si toti ochii sa fie atintiti asupra mea? toti acei oameni sa ma priveasca de parca eu le-am deschis o cale, un drum, o poteca?” Si uite ca vreodata a luat locul spectacolului vietii mele.

Cred ca nimic nu a fost intamplator si pentru prima data in mult timp Umbrela a adus zeci, sute de oameni impreuna. Scena mea a fost uneori neincapatoare. Mi-aduc aminte un moment din prima seara, cand ma asezasem pe scaun, cumva sa incerc sa ma integrez lumii, evenimentului, sunetului si intr-un moment de detasare am simtit ca eu, cea pe care o privesc, sunt omul pe care l-am cautat intotdeauna, omul acela despre care am scris, uneori dandu-I un nume, alteori, fara nume, fara haine, doar un amalgam de sentimente, iluzii si nostalgii. Am simtit cum eu sunt acel cineva dupa care tanjesc, acel cineva pentru care imi configurez zile, nopti, vise…Si asa am continuat sa cred pana cand intr-o noapte tarzie, cu doua brate pline de flori multicolore, purtand o rochie cu care clar as fi putut-o substitui pe Alba-ca-Zapada, cu un zambet de milioane, am patruns in sufletul casei mele, m-am asezat in pat, rememorand o seara de exceptie. Am tras aer adanc in piept si am gandit ca printul din poveste va gasi drumul, cu sau fara caleasca, cu sau fara pitici, cu sau fara vrajitoare.

Urmatoarele doua zile si nopti de poveste au scris cu cerneli dintre cele mai fine povestea fetitei care fie ca era vara sau toamna, cer cu ploaie sau soare fierbinte, plimba o umbrela pe umeri…Dupa aproape o saptamana as putea spune ca simt cum aceste trei zile fac parte dintr-o alta viata pe care am avut fericirea sa o traiesc.

In lumea mea in care ploua chiar si atunci cand se anunta soare arzator, in lumea mea in care oamenii au scris alaturi de mine povestea “Umbrelei” care aduce zambete pe chipurile celor din jur, in aceeasi masura in care aduce lacrimi, suspine si puls alert; in aceasta lume cred ca nu mai exista cale de intoarcere dupa ce lumina s-a oglindit cu asa o intensitate intr-un rogvaiv impermeabil.

Poate se cere un alt timp, o alta poveste care sa ia forma unei masini, a unui avion, sau de ce nu, a unei banci pur si simplu – desi cred ca mi-as dori in sinea mea sa fie o banca din Central Park al carei mesaj l-am citit cel putin odata cu ochii mintii. Da, e adevarat, ca nu ma pot opri aici…si asta pentru ca stiu ca sunt multe care au ramas nespuse.

Azi sunt inca nespuse…

Pentru tine…doar pentru tine…

Tu esti…nu esti tocmai dragostea vietii mele, pentru ca imi doresc sa te iubesc mai mult decat atat. Dragostea existentei mele (Stephenie Meyer)

Despre dor nu mai pot scrie de prea multa vreme. Il traiesc la o intensitate atat de mare, incat as putea crede ca eu l-am inventat. 

Pentru existenta aceasta infima si pentru tot tumultul din spatele ei, dorul si dragostea ma tin vie. Chiar si atunci cand nu mai stiu pe unde merg. E o poveste in toate.

 A mea.

 A ta.

 Poate intr-o zi…a noastra.

Umbrela trairilor mele

17918873_10155236418419640_384053353_n

Cred ca pentru o vreme am iesit de pe scena.

Pentru o vreme oarecum indelungata, daca este sa judecam dupa miile de cuvinte care au ramas nescrise, m-am asezat pe o scara veche, in spatele cortinei. De unde am privit…uneori mai atent, alteori in graba, inspre actorii care-si jucau neobositi piesa. Au jucat-o desavarsit, de parca au repetat pentru ea o viata intreaga. Pana si eu am crezut ca a fost o piesa care a necesitat o indelunga pregatire, un plan extrem de minutios, ani in care s-au tot rostit replici dintre cele mai grele, mai patrunzatoare, mai dureroase.

De-atatea ori in toti acesti ani am fost actor alaturi de ei…de-atatea ori in tot acest rastimp in care le-am fost alaturi, am simtit ca am uitat replicile, ca nicio costumatie nu era potrivita pentru sceneta pe care urma sa o joc. Am jucat rolul principal,  secundar, am fost pe rand sufleur, costumier, proiectant, machior, scenarist, orice mai putin regizor. Pana acum.  Am indraznit sa incerc si rolul asta. In definitiv nu poate decat sa ma desavarseasca ca om, sau ca actorul vietii mele sau sa-mi impuna din ce in ce mai multe limite pe care, fara doar si poate, va trebui sa invat sa le depasesc…

Am scris acest scenariu in mai bine de cinci ani. Nu intotdeauna replicile au fost perfecte, actorii au trecut printr-un proces continuu de schimbare; uneori am crezut ca un simplu monolog va fi suficient intr-o piesa care se apropia din ce in ce mai mult de absurdul lui Ionescu. Alteori am sters si am rescris pasaje intregi, scenete intregi in incercarea de a atinge perfectiunea.

Astazi, dupa atata timp, stiu ca perfectiunea nu exista. Ca pana si un decor inadecvat este decorul care va spune ceea ce trebuie despre piesa mea. Actorii…cu sau fara studii de specialitate, au jucat cu toata dorinta, dedicarea de care ei insisi pot da dovada. Pentru prestatia unora am plans, pentru prestatia altora am ras cu gura pana la urechi, insa alaturi de ei toti am invatat ca cea mai bine scrisa piesa este cea care iti rescrie scenariul aproape de perfectiunea cu care l-ai gandit.

Ma apropii de premiera…

Nu e sclipirea mea de genialitate, insa este scenariul pentru care mi-am dedicat timp, simtiri, trairi, ganduri si crezuri. Acest scenariu pe care va invit sa il „parcurgeti” impreuna cu mine.

De data aceasta in primul meu rol de regizor…

 

Next destination?!

images

Am inceput anul pe drum. De pe 1, ca sa fiu sigura ca nu pierd nici macar o zi! Insa 1 ianuarie a fost numai buna de calatorit: soare – cu dinti – sosea curata, libera, vreme de mers si de gandit la de toate. Cat sa-ti faci calendarul posturilor pe care vrei sa le tii in anul care vine, nuntilor la care vrei/trebuie sa mergi, sarbatorilor legale cand primesti (sau nu) o zi libera de la munca. Mai faci si socoteala vacantelor mai apropiate sau mai indepartate si te gandesti si iti doresti, daca tot nu a nins de Craciun, de Anul Nou, cand ti-ar fi placut si ti-ai fi dorit sa te uiti pe fereastra si sa iti vezi masina acoperita cu zapada, curtea frumos echipata, cat sa iesi la un om de zapada, un gratar cu tuica sau alte alte, sa nu ninga prea repede sau prea consistent.

Toate gandurile mi-au cam iesit sau cel putin le-am pus in ordine, mai putin asta, ultimul. Astfel ca in preajma Bobotezei mi-am scos ustensile de iarna si am iesit la curatat masina si ceva din trotuarul din fata, cat sa nu ma impiedic cand trec dintr-o parte in alta cu lopata in mana.

Si daca tot a dat-o pe iarna, era momentul optim sa plec in lume. Si am plecat. Am vazut si am stat in ultimele doua saptamani in jumatate din aeroporturil Europei. E musai sa le enumar: Bucuresti, Amsterdam, Praga, Kosice, Varsovia, Barcelona, Frankfurt, Leipzig, Munchen, Bruxelles. In trei sferturi dintre ele zborurile au avut intarzieri. In plus fata de cele de mai sus am circulat in Svidnik, Utrecht, Leuven, echipandu-ma cu haine de -16 grade pana la +16 grade. In aceeasi zi, sa ne intelegem. In unele locuri chiar mi-a placut si m-as gandi sa revin cat pentru o vacanta sau un city-break mai lung decat break-ul de acum. Mi-ar fi placut sa pot avea mai mult timp pentru unele. Sau sa nu fie atatea grade cu minus, cat sa-ti inghete nasul in fular si sa nu poti tine telefonul in mana, nici macar pentru o poza. Pentru altele insa, cred ca am avut prea mult timp.

Jur ca acum o saptamana cand a sunat ceasul mi-au trebuit 30 de secunde sa imi dau seama unde sunt, ce zi este si ce trebuie sa fac. In rest, toate au mers conform orarului de zbor. Adica incet, cu intarzieri pe alocuri (din cauza de viscol) sau pe repede inainte (datorita conditiilor meteo extreme de favorabile).

Sunt fanul numarul 1 al lumii! Al calatoriilor! Am spus-o si o voi mai spune de fiecare data cand voi avea ocazia. De cate ori am timp si sunt in stare, vizitez tot ce se poate in fiecare loc in care poposesc. N-am kilometraj. Sau am, dar e stricat; il aflu la fiecare revizie…noroc ca nu le fac prea des…

Mi-as fi dorit ca astazi, in drumul de intoarcere sa nu trebuiasca sa mai operez o intarziere. Inca una. Dar in momentul cand am aflat asta, mi-am amintit un lucru pe care se pare ca l-am cam uitat in ultima vreme: de fiecare data cand ma aflam intr-un aeroport, scriam. Nu am mai facut-o de mult. Si e pacat, pentru ca unele obiceiuri nu ar trebui anulate niciodate.

La fel cum nu ar trebui sa anulam sentimentele calde, sincere, bucuria, zambetul si imbratisarea sincera. Mi-am facut insa timp pentru unele dintre ele in ultima vreme; macar cat sa le simt rostul si incarcatura. Cat sa le pretuiesc. Am inceput, insa, sa mai anulez dintre lucrurile care nu-mi fac bine. Placere. Dintre oamenii care ma pretuiesc doar pentru ca fac o cafea buna sau pentru ca sunt blonda. Vopsita.

Nu stiu cat de mult imi va iesi calendarul pe 2017, dar pe unele le voi scrie mai des pana cand vor fi decretate. Sau pana vor iesi din uz. Pe altele abia acum incep sa le invat…ca de inceput de an!

 

 

Inainte de caderea cortinei peste 2016

change-represents-new-year-three-dimensional-rendering-66453067

In ultimii cativa ani, patru spre sase as zice, pe 31 decembrie obisnuiesc sa fac o retrospectiva – mai mult sau mai putin sportiva – a anului ce-si rupe gatul alergand pe scari, fugarit de cel nou. Nu vreau sa fac nota discordanta anul asta…nu de alta, dar mi-am rupt si eu gatul pe scari in 2016, destul de vizibil si destul de grav pe alocuri, astfel ca nu as putea sa il las sa treaca fara a fi nominalizat la anul anilor!

2016 a fost magnific pe unele segmente:

  • Am invatat mult si m-am scolit mai mult decat in anii care au trecut si asta pentru a-mi reaminti ce inseamna examene, prezenta, cursuri, tematica. Ceva frumos! Ceva ce pune rotitele in miscare si ceva extrem de motivant! Ceea ce a dus la o noua rezolutie pe 2017 de care am de gand sa ma tin cu dintii
  • Am schimbat putin macazul in viata profesionala. Azi as spune ca nimic nu e imposibil atunci cand vrei, cand te implicit, cand iti doresti cu fiecare nerv. In definitiv progresul inseamna sa treci si mlastini in drumul spre mai sus, mai mult, mai bine…
  • Am taiat pentru o vreme din lista mea capitolul “on air”, nu cu totul, insa am mai redus intrarile in direct; e bine sa ramai si la sol cateodata…
  • Am adus linistea de acasa in mine…in mine cu tot ce inseamna asta. Asa cum probabil nu am stiut sau nu am facut-o niciodata. Chiar am convingerea ca maturitatea vine tavaluc peste mine si asta fara sa ma intrebe.
  • Am alergat pana am obosit si atunci am decis – greu, cu mare interventii chirurgicale- sa predau stafeta. Pentru un alergator de maraton, asta e o decizie grea. Cand tot ce stii si poti e sa alergi zeci de kilometri in fiecare zi, stopul iti afecteaza grav sanatatea. Sedentarismul nu-i de mine, semn ca din 2017 e imperios necesar sa ma apuc de sport! Aruncatul cu prajina, barna, paralele, orice, numai sa nu mai simt puf in jurul taliei…
  • Mi-am primit un mare shut down in plexul solar si restartul a fost tare greu. Nu se mai configura niciun sistem, totul cerea update la update, antivirusul era mort de tot, hardul s-a dus rau in cap. A fost o perioada complicata, insa noroc ca am parte de cei mai iscusiti IT-isti si ingineri de sisteme, caci altfel as fi ajuns un Pentium 586. Pentru 2016 asta ar fi fost un cataclism…in fata lor azi ma inclin. Se stiu si singuri, nu-i cazul sa-i enumar aici. Fara ei, eram istorie…
  • Am calatorit. Mult. Am vazut locuri incredibil de frumoase. Mi-am prajit pielea si neuronii la +45 grade Celsius, insa totul a facut parte din experienta Alchimistului. Chapeau!
  • Am tot cunoscut oameni..unii au primit rapid upgrade la capitolul prieteni, altii au fost downgrad-ati la cunostinte, amici sau pur si simplu oameni. De la toti am avut de invatat cate ceva…pentru unii m-as imbraca in pijamale la miezul noptii si as sta pe marginea prispei la un pahar de vorba pentru o zi, o luna, o viata. Si doamne, ce povesti interesante au de zis…

Am trait. Cu asta ma pot lauda. Cam toate cele 12 luni le-am trait cu piciorul de acceleratie si in viteza a 5-a. Cred ca am avut vreo trei saptamani in care am fost fie in marsarier sau intr-a-ntaia (si in rampa si inclinatia drumului era maxima), dar asta doar pentru ca ma dezobisnuisem de condus masini frantuzesti.

Mi-am revenit insa…

Despre asta a fost 2016.

Despre prietenie. Despre incredere. Despre multa munca. Despre familie. Despre calatorii. Despre parinti. Despre botez. Despre acasa. Despre iubire. Despre zboruri inalte si posibile aterizari pe apa. Mai nou, conform noii legislatii (asta chiar m-a pus in cur) la aterizare se face deratizare in avion. N-am prea inteles ce toxicitati avem, dar na’ si despre asta e 2016.

Despre viata. Despre fericire. Despre reusite. Despre iluzii si deziluzii. Despre curcubeu. Despre ploaie in desert. Despre pisici. Despre lumi si culturi interzise. Despre povesti in balcon.

Despre mine…