De dor de odinioara…

descarcare

A mai trecut un an sau e cat pe ce sa treaca…

Am strans multe pana acum, atat de multe ca poate daca mi-as lua timp sa le impart pe luni, ar iesi de o poveste de Craciun. Stiu doar ca tot ce mi-am propus pe anul asta, a iesit. Am tras ceva, dar a iesit.

Mi-am facut si anul asta planul la calatorii, la strans si cheltuit mile, la adunat kilometraj in bordul masinii, dar mai mult decat atat, am strans kilometraj in bordul meu personal. Si n-a fost putin…

Am scris despre mare parte din ce am trait anul asta; ce n-am pus pe hartie ramane undeva intr-un dosar clasificat, pe care il vei putea deschide doar daca primesti permis de intrare in arhiva. Cam greu cu submiterea de cereri, astfel ca mai bine o lasati pentru la anu’.

Ieri, am calit mere cu scortisoara pentru o placinta. Nu m-am gandit ca scortisoara poate avea un effect atat de intens asupra psihicului uman de sarbatori. M-am gandit ca doar asupra digestiei, dar uite ca m-am inselat.

Pe masura ce se caramelizau putin merele, simteam cum imi coboara in minte toate amintirile copilariei. TOATE, absolut toate. Uneori cred ca suntem plamaditi din amintiri in aceeasi masura in care inglobam apa in faptura noastra. Si nu stiu cum se face ca acum, inainte de Craciun, amintirile ne tin de foame, de sete…ma gandeam cum e sa fii acasa. Cum e sa traiesti vremurile acelea frumoase cand totul e curat, cand totul imprastie miros de tochitura din aia de tara, cand mirosea in casa a cearsafuri care au stat pe sarma in ger…cand ma strange in spate, imi amintesc de vremurile alea.

Tata si mama fac astazi turte fara mine…pentru prima data in multi ani as putea zice ca imi lipseste sa ma manjesc cu miere si sa pun nuca macinata peste foile alea insiropate…mi-e clar ca sunt conceputa prost, am atata suflet si atatea trairi in mine, cum nu as fi crezut. Mai cred ca desi nu spun in fiecare zi Te iubesc, o fac mai des decat as crede. Fara cuvinte. Fara sa anunt, fara sa fac postere si bannere. Iar cine a trait macar o saptamana in preajma mea, cred ca stie ca nu e minciuna…

Mosule, arunca putina fericire in vietile tuturor oamenilor din viata mea. Caci avem nevoie cu totii, chiar daca nu avem timp sa o cerem, nu avem putere sau nu stim cum sa o facem.

Daca treci pe langa fereastra mea, sa stii ca-ti zambesc si ma rog sa simti si tu mirosul de turte cu rom si de placinta cu mar si scortisoara..

13 Decembrie

strofe-zapada

La multi ani, Nicu!!!!

Oficial astazi am inceput sa curat zapada de pe masina. Semn ca nu toate zilele de 13 aduc, neaparat, lucruri minunate in viata noastra. Insa, daca extrapolam si ne gandim ca zapada curata si acopera mizerii si pustiu, atunci am gandi ca e de bun augur. Si in definitiv este iarna…o iarna care a inceput pe 13 Decembrie.

De-as putea curata si zapada din mine, ar fi ceva…

Insa poate ca am nevoie de zapada care sa acopere tot negrul, tot pustiul, tot uratul…sa lase totul la adapost pentru momentele in care voi fi pregatita sa iasa la suprafata verdele acela frumos. Pana atunci am si eu dreptul sa hibernez. Sa acopar tot ce nu a fost bun, tot ce nu a incoltit frumos, tot ce uscat si in paragina, pentru ca anul viitor sa rasara mai ceva ca o pasare Phoenix.

De 13 Decembrie vreau sa-ti urez, Nicule, sa ai cea mai curata zapada in viata ta! Aceea care sa-ti acopere uscaturile care nu au rodit anul asta. Si sa crezi ca menirea ei este aceea de-ti proteja campul, acel camp uneori prea arid, alteori prea paraginit sau prea murdar.

Zapada curata totul in viata noastra. Sau pune la adapost. Pentru acel an cand totul va fi pregatit sa rodeasca asa cum tu ai nevoie in viata ta!

Sa ne traiesti!

Cu tine am inceput iarna…

 

 

 

Geneza unei vacante de vis…

geneza-michelangelo

In 7 zile am invatat sa traiesc viata la maxim. Mai ceva ca in facerea lumii in tot atatea zile.

Am resoftat tot hardul si i-am dat batai.

Ziua unu a inceput cu marea surpriza a aterizarii mele in lumea in care temperatura nu stie sa coboare niciodata sub pragul inghetului. Am savurat cafea cu aroma arabeasca la plus 30 de grade, incercand sa opresc o dementa durere de cap! Sa nu uitam ca am plecat de acasa, de la 5 grade Celsius, infofilita ca o ceapa si pe masura ce mai schimbam un avion, mai aruncam din cojoace, insa aclimatizarea se face ceva mai greu. In aeroportul din Doha imi venea deja sa-mi tai hainele bucata cu bucata!

Durerea asta de cap a facut o pasiune pentru mine pe tot parcursul saptamanii asteia. Am trait o relatie de paracetamolo-dependenta, pe care am tendinta sa cred ca o voi mai dezvolta cel putin inca cinci zile de la momentul aterizarii acasa! Iar am folosit acasa!? De parca as avea eu vreo convingere unde e acasa!! Doar daca ma las ghidata de adresa din buletin, sa garantez ca exist si eu intr-o configuratie astrala.

Dar sa revenim…prima zi in Doha a constat in aclimatizare si descoperirea unor noi valori…sau cum sa ma exprim corect…am dezvoltat brusc si instantaneu o dorinta de a interfera cu mediul asta, de a cunoaste si de a ma plasa fix in mijlocul acestei culturi! Si pe principiul your wish is my command…a inceput marea aventura!

Stiti senzatia aceea cand se lumineaza instant, dupa ce ai avut vizibilitate zero si ai condus cu 40km/h de teama sa nu iti faci varza masina dintr-o greseala fatala? Cand vezi totul, dar absolut totul!! Exact asa m-am simtit eu acum!

Prima mea experienta cu o cursa moto a fost dementiala. La prima cursa am simtit cum imi creste pulsul la 100 de batai si cum urca adrenalina mai ceva ca un mercur intr-un termometru! Am tipat si am trait fiecare minut, fiecare lap de la 15 pana la 1 de parca toata viata mea am stat pe un circuit in care se accelera cu peste 300 km/h!  Nu stiu ce expresie sa folosesc ca sa intelegeti mai bine cam cat si cum am trait, dar asta care imi vine acum in minte este: I was into it! 100%

De nu-mi iau anul viitor permis de motor…asta ca trebuia sa deschid wish list-ul cu ce ganduri demente am pentru 2017 si asta e al doilea!

Ziua a 2-a din facerea lumiii mele a insemnat soare, mare, o plaja pustie…dar superba! Cred ca mi s-au asezat in cap cateva ganduri, nu neaparat intr-o ordine corecta…insa cine stie ce e corect si ce nu?! I-am vorbit soarelui care se indeparta in ape intr-o priveliste de vis. Muta si surda am privit lumea asta, fara sa mai vreau sa stiu de nimic. Dintr-o data am devenit cel mai important om din viata mea!

Am reintalnit oameni. Cu unii m-am inteles dintr-o privire…cu altii nu mi-au ajuns toate privirile. Dar despre asta e viata! Sa poti privi cu detasare inainte cand ceva din lumea ta interioara ar vrea sa priveasca inapoi. Si atunci mi-am amintit o vorba de duh si mi-am tot repetat-o: nu regreta ca apucand pe un drum ti-ai rupt un picior, ca nu stii daca apucand-o pe un altul, nu ti le-ai fi rupt pe amandoua!

Amin!

Ziua a 3-a a fost ceva mai tihnita pana spre seara, cand am experimentat cunoasterea fortata a unui tanc de masina, pe care eu personal cred ca l-as putea conduce peste circa 150 de ani.

Norocul meu ca mai dau peste soferi cu experinta din cand in cand, dar pana si aia, saracii, dezmembreaza masina ca sa afle unde e frana de mana, schimbatorul de viteze, cum se pornesc stergatoarele…mai exista emisiunea aia cu masini pe vreun post TV? Ca de-acum nu mai vreau sa ratez nimic si sa nu fiu surprinsa maxim cand am sa vad schimbator de viteze pe bord sau in portiera! Ca asta urmeaza! Stiu eu! In fine…dupa circa o ora de Pro-motor, Curcubeul a pornit tancul, cu care am facut o viata pana acasa! Jur ca daca baiatul asta ar avea camera pe masina – activa, ma refer- ar face bani frumosi, in cazul in care nu ar lesina de ras vazand cum doua blonde (vopsite, sa ne-ntelegem) aproape i-am demontat masina!

Si pentru ca am dezvoltat o super relatie cu masina asta, a doua zi ( ziua a 4-a) ne-am gandit noi sa experimentam explozia unui cauciuc pe autostrada dinspre punctul de fierbere al apei, inspre punctul 0! Deci nu ne-am lasat pana nu am desurubat tot! Sunt aproape sigura ca daca mai pastram masina asta o saptamana, i-o returnam baiatului asta minunat sub forma de suruburi, piulite, planetara, portiere. Cred ca si motorul il dezmembram!

Insa partea cea mai tare urmeaza…pe autostrada pe care ne-am impotmolit in cauciucuri, ne-am dat seama ca pentru a continua drumul, ideal ar fi sa facem pana la masina! Si de aici incepe viata, oameni buni! Ce-am trait aici mai rar…masini care intorceau pe contrasens pentru a ne ajuta. Nu pot retine cati oameni au dat dracu programul lor pe ziua aia doar pentru a ne ajuta! Cu o teava, cu desurubat roata…jur ca asta nu am trait pana acum! Soferita mea preferata a oprit toate camioanele pentru un cric, in timp ce pe mine m-au trimis sa caut caramizi in desert! Va povestesc cand asamblez urmatoarea piramida…nu e inca obiectiv pe 2017, dar it’s on track!

E inutil sa zic cum s-a sfarsit ziua…insa doua doamne (?!) jegoase si cam fara vlaga au reusit sa aduca tancul acasa – cu grija sa nu mai explodeze un alt cauciuc, nu de alta dar chiar cred ca trebuia sa ma dea in arenda pentru unul nou. Si daca tot am avut atatea trairi incendiare, ne-am gandit sa returnam masina proprietarului, pana nu slabim 5 kg si nu facem apoplexie!

Lucru pe care l-am facut…pana fix a doua zi, cand masina din dotare a inceput sa coaca cartofi prajiti si sa faca cafea la ibric. Turceasca, as zice, judecand dupa ce am gasit sub masina. Astfel incat…ziua a 5-a s-a finalizat din nou in masina-tanc! Alhamdulilah!

Ziua a 6-a a fost ziua de odihna. Am realizat ca era timpul sa mai stam si in banca noastra, ca altfel belele se tineau de noi scai cam cum trag mustele la miere… Asa ca am savurat o cina delicioasa si ne-am aciuiat fiecare in coliba noastra, nu de alta dar simteam cum primejdia ne paste la tot pasul.

A fost o saptamana de vis, pe care am incheiat-o oarecum cu mare, soare, intalniri cu oameni dragi, cu oameni noi, pe care i-am introdus in Biblia noastra, la capitolul „Jos palaria”.

A fost o saptamana pe cinste!! Mi-a placut si m-a facut sa respir un aer proaspat, pe care acum il simt in plamani si in toate hainele pe care le-am despachetat din geamantan!

E adevarat ca am zburat cat sa traversez un Pacific si-un Atlanic, dar cum toate lucrurile frumoase au un pret…asta a meritat a fi platit cu varf si indesat!

Si nu pot incheia decat intr-un fel apoteotic:

Pasarica catre Curcubeul: abia astept sa va revad, pe tine si pe Vulturul plesuv (iertare, stapane, ca nu v-am introdus in ecuatie de mai devreme).

Inshallah…

Landing on water!

water-landing

Vara asta am trait vacanta vietii mele. Acea vacanta despre care se povesteste in filme sau despre care citesti in carti cu batista in mana. Acea vacanta pe care constient sau nu, ai asteptat-o toata viata, ai visat-o, ti-ai imaginat-o, ai trait-o in toate felurile pamantului in visele si in gandurile tale, acea vacanta despre care ti-ai imaginat ca vei povesti peste o vreme cu atata efervenscenta si caldura, exact ca in momentul in care ai trait-o.

Vacanta vietii mele nu a fost una oarecare; locul in care trebuia sa ajung e unul mai greu accesibil circuitului turistic, caci ai nevoie de viza si de garantii suplimentare. Mi-am facut bagajul, cred, timp de o saptamana, timp in care am tot pus si scos din valiza lucruri pe care nu le puteam purta; am adaugat palarii, esarfe, tenisi si tot felul de crème cu factori de protectie de la cei mai mari la cei mai mici, sa nu ma ard, parlesc, usuc de la atata soare si de la cele peste 40 de grade. Cred ca m-am pregatit cu atata constiinciozitate cum n-am facut-o niciodata. Cu un geamantan de aproape 30 de kilograme din care cred ca doar prazul lui Nea Marin mai lipsea, am purces spre cea de-a doua (sau prima?!) casa a mea: aeroportul. Acela unde mi-am trait cele mai multe experiente si despre care am scris in nenumarate randuri. De ce acum ar fi altfel, nu?!

Acolo un super domn mi-a facut onoarea de a-mi da un loc la emergency exit, caci spatiul pentru picioare este putin mai mare, puteam sa stau comod, sa dorm, sa ascult muzici sau sa ma culturalizez cu tot feluri de filme de actualitate. Nu-s eu neaparat fan emergency exit, insa de fiecare data ascult insotitoarele de bord cum te instruiesc ce sa faci in caz ca va trebui sa fii tu (ne)fericitul ala care trebuie sa deschida usa avionului pentru vreun caz de extrema urgenta. Marturisesc ca de la atatea zboruri, nu ma mai obosesc sa citesc instructiunile, sa aflu cum cade masca de oxygen, unde-I vesta de salvare si cum sa fii pregatit pentru toate evenimentele acelea pe care le vezi la “Dezastre in aer”. Si mai mult decat atat, de fiecare data imi spun “hai ca n-o fi asta unul dintre zborurile alea”. Mai spun o rugaciune in gand, imi fac o cruce si ma rog sa decolez si sa aterizez acolo unde trebuie in conditii de maxima siguranta.

Serviciul la bord ireprosabil. Probabil cum era de asteptat. Rabdarea mea insa mai are de trait si de invatat multe, insa mai pui un film, mai pui o perna sub cot, sprijinita de usa avionul, mai faci ceva miscare pe culoar, se aprinde semnalul “legati centurile”, se stinge, la ceva turbulente mai puternice care iti strang inima mai faci o rugaciune si te rogi sa fie totul bine.

Pe la al doilea film cred ca m-a apucat si o stare de plictiseala, amestecata cu nerabdare si agitatie, drept pentru care am pornit si monitorul de alaturi sa vad unde ne aflam, deasupra carei tari zburam. Sunt putin exagerata la chestiile astea, dar cred ca asta este si unul dintre motivele pentru care port ceas intotdeauna: imi place sa stiu cat e ora, unde sunt, ce am in stanga si-n dreapta. Dar noaptea nu poti vedea decat mici licariri acolo jos, la 10.000 de metri dupa care incerci sa te ghidezi, ca atunci cand te uiti dupa muschi de copac in paduri dese. Ma incerca si o oarecare oboseala, dar emotia vacantei in sine nu ma lasa sa pun geana pe geana, nici macar pentru a visa cu ochii deschisi. M-am invelit, m-am dezvelit, am mai luat o perna pe care am sprijinit-o de geam, cumva migrandu-mi gandurile inspre acolo.

Mi-am inabusit zeci de ganduri, de emotii, mi-am zis hai fata, traieste si gata! Nu mai gandi atat ca ajungi sa-ti omori tot ce a mai ramas viu in tine!

Pe la jumatatea celui de-al doilea film – prost rau, de altfel –  comandantul a anuntat ca in 20 de minute vom ateriza, sa ne fixam centurile si sa ne pregatim (sufleteste!!!). Cu un ochi la monitorul din dreapta si cu unul pe geam mi-am luat emotia in mana si i-am zis sa se potoleasca, caci ajungem in curand. Si am continuat sa imi ucid neuronii cu filmul ala, in numaratoarea inversa. Numai ca la un moment dat pe monitor apare un anunt intr-o limba necunoscuta mie, care spunea lucruri de neinteles. Destul de lung, caci m-au luat tot felul de ganduri si de intrebari. Am asteptat varianta in engleza care spunea cam asa: pregatiti-va pentru o aterizare de urgenta pe apa! Si furniza toate instructiunile pe care trebuie sa le urmezi intr-o astfel de situatie. Am inlemnit. Am dat dracu filmul, m-am uitat pe monitorul din dreapta care chiar asta arata: zburam deasupra apei!! Pulsul se ducea spre 150 in fiecare secunda. Am aruncat pernele, patura si in lumina difuza a avionului m-am chinuit sa citesc ce scria pe scaunul din fata: cum sa deschizi usa avionului in cazuri de urgenta! De ce eram eu, doamne, la emergency exit fix acum? Unde naiba au spus fetele alea ca e vesta de salvare? Cum se umfla? Cum dracu afla lumea de mine unde sunt? Sau ma trezesc ca in titanic plutind pe apa?!

Doamne!!! Dar eu nu stiu sa inot! Ce sa iau cu mine in apa? Cum imping eu usa asta, ca nu ma vad atat de zdravana si de puternica! N-as sti sa zic cate mi-au trecut in minte in cele 3-4 minute care s-au scurs. Ma uitam stanga, dreapta, insa la ora aceea tarzie din noapte oamenii dormeau, nu cred sa fi auzit minunea minunilor. Vad o insotitoare trecand in viteza pe culoar, si un domn din fata mea o opreste sa o intrebe ce se intampla. Panica totala pentru inca vreo 30 de secunde. Doamne, ce caut eu in avionul asta?! Oi fi eu la emergency exit, dar chiar trebuie sa fiu eu ACEEA care trebuie sa deschida usa avionului? Am simtit presiunea mea si a cel putin unui sfert din oamenii din zborul acela. Eu? De ce tocmai eu? Plec in vacanta, nu stiu sa inot, nu vreau sa aterizez pe apa! Nu stiu daca sunt in stare sa ma salvez pe mine, daramite cel putin inca 30 de oameni?!

Cred ca am uitat toate rugaciunile pe care le stiam. De fapt, sunt aproape sigura!

Dupa alte cateva secunde un alt anunt: ne cerem scuze pentru anuntul anterior, a fost o greseala!!!! Am tras aer in piept. Atunci cred ca mi-am facut o cruce mare. Au mai trecut cateva secunde (pe care cred ca le-am simtit ca niste saptamani bune) in care am incercat sa ma linistesc, sa-mi controlez pulsul si emotiile, sa-mi reglez respiratia si sa inteleg ca singurul om pe care va trebui de-acum inainte sa fiu pregatita sa il salvez sunt eu.

Nu mai vreau sa zbor prea curand la emergency exit. Cred insa ca de-acum inainte voi citi absolut toate instructiunile, voi citi toate pliantele, chiar si pe cant, voi sti de unde cade masca, unde e vesta. Nu mai vreau sa ma prinda nepregatita! Oricat ar fi ea de vacanta, oricare ar fi destinatia, fara doar si poate trebuie sa invat sa fiu comandantul. Zborului. Al meu…

 

Vacanta vietii mele s-a terminat cu un cutremur de 5.6 (5.3) pe scara Richter!

Nu stiu ce mi-am zdruncinat mai mult, insa stiu ca pamantul si cerul imi sunt aproape…

 

Lungul drum spre acasa

descarcare-1

Saptamana asta ma pregatesc sa-mi inchei un drum; un drum care pentru patru ani si ceva m-a purtat de-a lungul si de-a latul tarii asteia si nu numai. Un drum care mi-a deschis tot felul de orizonturi, care mi-a aratat ca viata poate fi traita si altfel.

A fost un drum din care mi-am insusit multe, am experimentat multe, am trait la maxim fiecare minut. Fiecare intarziere, fiecare ora petrecuta in aer sau pe pamant. Am fost “Up in the air”. Mi-au placut inaltimile, am inceput sa le iubesc chiar, desi la inceput simteam cum mi se scurge sangele din vene de diecare data cand trebuia sa urc intr-un avion. Mi-am invins o temere. Inca una! Am stiut ca tot ce mi s-a dat a fost o proba, un exercitiu de viata pe care trebuie sa il traiesc. Astazi stiu ca sunt omul care nu ma mai tem de inaltime, caci sentimental de a fi acolo sus este echivalent cu senzatia unei trairi dintre cele mai puternice. Am inteles ca nu intamplator am avut drumul asta; am intalnit oameni care prin povestile lor, prin ei insisi mi-au dat teme de scris si de meditat, mi-au furat din suflet, dar m-au ajutat sa mi-l pun la loc, mai puternic, mai curat, mai deschis catre noi orizonturi. Oameni cu care am invatat sa scriu si sa citesc tainele unei meserii. Oameni pentru care aceasta munca nu a mai fost un chin, caci cu si prin mine au pus o piatra intr-o constructie durabila. Oameni care astazi, cand ne luam la revedere, ma imbratiseaza cu drag spunandu-mi “o sa-mi lipsesti”. Plang cu ei si alaturi de ei, stiind ca pentru astia patru ani ei au fost parte din viata mea. Asa cum poate multe alte lucruri au lipsit.

Mi-e greu sa nu privesc in urma, mi-e greu sa nu am tot felul de remuscari si intrebari daca drumul asta nou de il am in fata va fie cel de care am eu nevoie pentru a-mi gasi acel ceva ce mi-a lipsit dintotdeauna: fericirea sau macar dreptul meu la fericire.

Simt ca ma rup in bucati si cum ma imprastii fasii in toate colturile tarii asteia. Simt ca intr-un fel sau altul am sa las din fasiile astea cate putin in fiecare loc, caci asa am ajuns in locul in care sunt astazi.

Am inteles un alt lucru crunt pe care astazi cand il scriu si il constientizez pe deplin, simt ca-mi vine sa urlu din toti rarunchii: toate zborurile, toate calatoriile, toate intarzierile, pierderile, toate, dar absolut toate m-au adus acasa.

Pacat ca astazi acasa nu mai inseamna acasa.

Patru ani mai tarziu, dupa lungi drumuri, am inteles ca acasa este acolo unde iti este sufletul. Iar sufletul meu a ramas intr-un loc in care nu stiu cum voi ajunge sa-l recuperez. De-o saptamana si ceva il caut in toate locurile in care merg, insa stiu ca nu-l voi lua inapoi prea usor; l-am lasat cu buna stiinta acolo, l-am abandonat pentru ca am stiut si stiu ca acolo i-a fost, ii este si ii va fi cel mai bine.

De pe scarile unui aeroport mic, intr-o seara in care luna este in primul patrar, privind un cer tulbure, zambind si plangand in acelasi timp, simt ca este timpul sa-mi iau ramas bun. De la o lume in care m-am abandonat pentru o vreme, sperand ca imi va arata drumul pe care trebuie sa-l caut.

Si mi l-a aratat; frumos, uneori crud, alteori deznadajduind, simtind ca universul se va frange cu mine in el.

Dar mi-a dat aripi sa zbor; si stiu ca incheind o etapa mi-a pus in brate mansa unui avion pe care doar eu trebuie sa il pilotez de-acum inainte. Dupa patru ani de lectii de zbor sunt totusi un novice, insa stiu ca asa cum am reusit dintotdeauna sa gasesc gasesc drumul in cea mai adanca mlastina, voi reusi si acum sa ma indrept spre pista pe care trebuie sa aterizez.

Si e doar una.

Cu sau fara un turn de control in spate, voi reusi.

 

….

Nu degeaba se spune ca a pleca inseamna a muri putin. Asta simt azi prin fiecare por. Prin fiecare zambet care ascunde o lacrima, prin fiecare imbratisare.

Sunt atatea cuvinte care pot spune ce inseamna o traire, un sentiment, atatea cuvinte care pot lua pulsul unui om; dar sunt tot atat de multe respiratii, taceri, grimase, imbratisari care nu fac cat toate cuvintele din lume…

Mi-e dor….

Naufragiatul

descărcare

De cate ori am aplicat pentru un job in ultimii ani, am trimis si o scrisoare de intentie in care am scris, fara exceptie si fara sa mint ca imi doresc sa lucrez si sa ma dezvolt intr-un mediu multicultural. Insa niciodata, pana acum, cel putin, nu cred ca am stiut cu-adevarat ce inseamna asta. Sau nu am simtit. Stiu ca am deprins si mi-am insusit multe in drumurile, calatoriile, plimbarile sau nenumaratele mele ore in care am lucrat atat in tara, cat si in afara ei. Am cunoscut oameni. Pe unii i-am inteles, pe altii nu. De la toti am vrut „sa fur”cate ceva, sa traiesc sau sa inteleg lumea prin trairile, intelegerile, religiile si durerile lor. Cu unii am empatizat intru-totul, prin altii pot doar sa spun ca m-am cunoscut mai bine; ca mi-am recalibrat existenta si gandirea. Am incercat sa citesc istoria religiilor, cumva sa vad viata prin ochii lor. Mi-am dorit sa citesc cartile sacre ale multor religii, desi cu rusine pot afirma ca Biblia nu am citit-o niciodata.

Am trait prin filme; sunt altfel de calatorii menite sa te duca mai aproape de un loc, de un spatiu, de o energie nebanuita. Am vazut „Sapte ani in Tibet” pe putin de cinci ori. Am urmarit „Clona” de vreo doua ori si nu pentru povestea de dragoste, ci tocmai pentru aceasta diferenta culturala pe care mi-am dorit sa o cunosc. Mi-am dorit lumea si am primit in dar lumea, asa cum tot eu am afirmat acum vreo doi ani inainte de Craciun. M-am identificat cu multe spatii, cu multi oameni, am invatat de la toti cate ceva, chit ca era vorba de un mister culinar ascuns in nu stiu ce condimente pe care nici acum nu as sti sa le pun in mancaruri, de o poveste de viata care a necesitat traversarea globului pe jumatate, pentru a indeplini un vis sau pentru a trai un vis; am citit carti pe care nu le-as fi cumparat niciodata dintr-o librarie, daca nu ar fi fost unul dintre „pasagerii” intalniti in drumurile mele care sa ma indrume inspre ele. Am vizitat, am rupt harti in bucati, am poposit in tot felul de hoteluri, moteluri sau pensiuni, mai mult sau mai putin luxoase, dorindu-mi de fiecare data sa ma apropii cumva de lumea in care ma aflam.

N-am vazut nici macar pe jumatate din tot ce mi-as dori sa vad; n-am trait nici macar o zecime din cate mi-as dori sa traiesc. Insa atat cat am fost prezenta in viata mea si a lumii care mi s-a asternut la picioare, m-am atasat. De tot si de toate. Atatea locuri despre care as putea scrie zile in sir, amintindu-mi fiecare amanunt, dar mai ales fiecare senzatie pe care am trait-o atunci si pe care, fara sa ma spetesc cautand in desaga cu sentimente, o traiesc si acum.

Cred ca lumea asta este suficient de mare si de complexa, insa sa incapem cu totii. Indiferent ce religie, ce cultura, ce credinte sau ce dorinte avem. Absolut toti. Si cred cu tarie ca nu am putea trai unii fara altii. Ca suntem un tot, chiar daca in lungii ani de cand se scriu istoriile neamului, pana in zilele noastre exista tot felul de contradictii si de polemici, teme de talk-show-uri sau de scrieri de gazeta.

In ultimele saptamani mi-am gasit o familie; eu, tocmai eu, care am crezut ca sunt o alienata a timpurilor astora. O altfel de familie. La inceput am crezut ca sunt putin diferita, ca am un know-how, ca sunt construita pe un alt calapod, ca vin dintr-o cu totul alta lume, dar mai ales dintr-o alta perspectiva. Insa am inceput sa le cunosc nevoile, frustrarile, dorintele, trairile -alea pe care au vrut sa le vad, dar mai ales pe acelea pe care le-au ascuns bine, caci nu sunt pentru publicul spectator. Mi-am facut loc intr-un cuib, pe care poate nu l-am construit eu, dar in care am adus paie si nisip in fiecare zi, in dorinta mea nesabuita de a-l face acel cuib in care sa ma intorc si dupa ce zapezile se vor risipi, iar valurile vor aduce apa calda la mal. Usor am inteles ca nu sunt cu mult altfel, ca sunt unica, insa nu suntem cu totii unici in felul nostru?!

Am absorbit totul ca un burete uitat pe marginea chiuvetei, am privit un ochii larg deschisi marea ce mi se asternea in fata. Am trait in fiecare val, in fiecare raza torida, in fiecare centimetru de nisip, in fiecare cladire majestuoasa, in fiecare film pe care l-am vazut, dar mai ales in fiecare secunda care m-a adus mai aproape de ceea ce stiam eu ca pot simti.

Ieri m-am plimbat intr-o mare de oameni; acel mediu cultural de care scriu in scrisoarea de intentie. Am privit, uneori prin lentile, alteori pe sub lentine, incercand sa patrund misterele unei lumi care cumva ma fascineaza. Am simtit-o prin toti porii, am savurat-o efectiv, ca un nemernic care incearca sa-si gaseasca un loc in lumea lui, acea lume pe care a vanturat-o si a cernut-o intr-o sita mereu prea deasa. N-as da Parisul pentru nimic in lume din sertarul ala in care s-a asternut ca o poveste de dragoste nescrisa ca locul in care as putea sa ma simt „acasa”, insa am mai creat un sertar in care am pus lumea asta care m-a facut sa vad viata altfel. Si ordinea lucrurilor s-a schimbat. Ravisant.

Poate ca e adevarat ca in cele trei minute in care mi-am imaginat aterizarea pe apa mi-am rostit tot felul de intrebari existentiale, dar e la fel de adevarat ca apa asta pe care as fi putut ateriza este cea care m-ar putea aduce mai aproape de ceea ce am cautat de cand ma stiu.

Cred ca de poimaine ma voi simti un Naufragiat in propria-mi casa, viata, existenta si asta pentru ca tot ce voi cauta va fi o barca de salvare care sa ma duca, inapoi, in sertarul in care am gasit cheia pentru ACASA.

Si asta pentru ca am un colet de livrat; acela pe care, asa cum poate nu am trait-o sau simtit-o pana acum, stiu ca trebuie sa il duc doar intr-un singur loc.

Unui singur om.

 

Magicianul

minimalistic_ace_of_spades_magician_1600x900_wallpaper_Wallpaper HD_1280x960_www.paperhi.com.jpg

Incep sa inteleg teoriile conform carora o lectie neinvatata se repeta cu ciclicitate in viata noastra pana cand fie ii vom descoperi sensul, fie o vom aprofunda. Nimic nu ramane la voia intamplarii. Avem atatea etape de trecut, ca uneori le confundam si ne pierdem in fiecare dintre ele, incercand sa le facem fata pe deplin, dar fara sa le traim asa cum ne-au fost trimise spre intelegere. Insa nu noi decidem momentul in care ele se vor intoarce, acel moment in care ne credem pe deplin pregatiti sa ne fie predata inca o data acea materie la care suntem restantieri de ani buni . Momentele ne vin dintr-un alt timp si dintr-o alta galaxie a mintii sau a sufletului. Si tocmai atunci cand am fi gata sa juram sa suntem pregatiti sa primim ceea ce ne ofera viata sau momentul, apare o rastalmacire a intelesului primordial, care ne facem sa ne pierdem iremediabil intr-un sir de alte zeci de neintelesuri si de neputinte, mai mult sau mai putin impuse de un sine fie prea dur, fie prea egoist, prea abscons sau prea pueril. Nimic nu poate ramane nedepasit, atata vreme cat ne plasam cu totul acolo, cat ne dorim mai abitir sau ne impunem, cu o coordonata rationala sau emotionala, sa ii patrundem eul nedefinit.

Fiecare fiinta e o lume mai civilizata sau mai salbatica, intr-o pondere uneori greu de stabilit, alteori insa mult prea lesne. Suntem un cumul de liane si de zgarie-nori, pe care ni-i definim in termeni arhaici sau neologistici, uneori dupa bunul nostru plac, alteori manati de o turma in care noi insine vrem sa ne integram, sau ai carei lideri vrem sa fim.

Atunci cand lumea noastra insa este o constrangere, tot universul se destrama sau se ariceste intr-un puzzle imposibil de manevrat. Ca atunci cand te afli intr-o lume ale carei legi si religii restrictioneaza apropierea fizica dintre doi oameni de sex opus. Parca tocmai aceasta constrangere te face mai naravas in actiunea ta, aceea de n-o poti intreprinde sub nicio forma, decat pe propria-ti raspundere si atragand asupra ta un sir de pedepse mai usor sau mai greu de dus. Dar mai greu decat atat este atunci cand iti insusesti constrangerea si devii una cu ea, te situezi in mijlocul ei si devii o marioneta a propriei ratiuni, pe care nimeni n-o mai poate elibera vreodata. E ca si cum poti vedea maretia lumii, o poti masura cu sufletul, cu mintea, o poti palpa, dar n-o poti trai. E un paradox greu de dus.

La fel de greu este atunci cand te pregatesti de o calatorie si iti faci bagajul. Si tot pui lucruri in el si mai scoti, gandindu-te ca fie n-o sa ploua , fie soarele nu va fi dogoritor. Si-ti pierzi ore in sir masurand dimensiunile geamantanului, il cantaresti, il strivesti sa-ti poata incapea toate acareturile, de parca te-ai muta pe alt meridian pret de o saptamana si n-ai vrea sa platesti pentru orice kilogram in plus o avere pentru ca ai fost imbecil si ai indesat in el toate nenorocirile pamantului, tocmai pentru ca nu esti un maestru in ale organizarii. Dar uiti ca singurul lucru pe care ar trebui de-a dreptul sa il iei cu tine este sufletul, caci pe el il vei hrani cu adevarat cu toate momentele unei calatorii, cu toate imaginele ce-ti ies in cale, cu toate emotiile pe care le vei lua cu tine.

Ne pierdem in sute de amanunte; uitam sa cautam in noi insine acel ceva ce ne-ar zambi in coltul gurii la fiecare emotie. Ne-au sucit si rasucit atata, lumea in care traim, mediile de socializare, turma aia de vrem sa o urmam sau pe care vrem sa o dovedim, nevoile materiale, dorinta de autodepasire, nenorocitul asta de ego, incat consideram irelevanate nevoile primordiale si tot ce deriva din ele.

Ma declar nebuna de legat. Tocmai pentru ca vreau sa vad acolo unde e ceata si vizibilitate redusa; pentru ca vreau sa simt acolo unde dau peste un suflet zavorat cu sapte lacate; pentru ca vrea sa ating aerul; pentru ca vreau sa sarut luna.

M-as face magician, dar ce folos? Nu voi putea face niciodata dintr-un porumbel o floare, daca el nu ar vrea sa zboare sau daca floarea a fost rupta de prea multa vreme.

Dar mi-ar placea sa invat lumea: sa simt dorinta unui porumbel de a zbura si puterea unei flori de a naste dintr-un boboc arid o adevarata mireasma presarata in zeci de petale perfect netede.

Dar lumea mea…cui sa i-o dau in arenda?

 

Licitatie

happiness

Am tot cautat fericirea in lumea asta, de-a luat-o dracu! Si dus a fost cu ea!!

Dar unde a dus-o, numai el stie!

Si, asemenea cautatorului de comori, am inceput sa-mi fac tot felul de planuri cum sa dau de ea.

Am cautat-o, mai intai, in oameni. Dar drumul e gresit din start. Ca nimeni nu-ti va darui niciodata ceva ce doar tie iti apartine. Oamenii nu se pot calibra pe dorintele, pe nevoile tale, pentru a scoate la iveala ceva ce doar tie iti face bine, ceva ce doar tie ti se potriveste. Fiecare are universul lui, mai ingust sau mai larg, mai comod sau mai incomod, un univers care povesteste si prevesteste ceea ce fiecare este, are sau isi doreste. Toti suntem prinsi si atasati de lumea noastra, aceea care ne ghideaza in demersurile noastre, in gandurile si in trairile noastre. Toti avem un plan, un ghid de supravietuire la care apelam in momentele noastre de declin sau de ascensiune, un ghid care nici acela nu e pe deplin explicat sau care sa aiba toate instructiunile bine definite. Mai taiem si mai adaugam in el de fiecare data cand un drum nu duce unde avem nevoie sa ne duca, cand un demers nu se sfarseste asa cum ne-am fi dorit. Si tot taiem si tot scriem, sperand ca intr-un final va fi complet. Atat de complet si de desavarsit, incat de fiecare data cand ne vom mai fi aflat in aceeasi situatie, sa putem cauta la pagina cutare si sa gasim intocmai raspunsul de care avem nevoie. Insa de fiecare data intrebarea este alta. Si niciun raspuns nu este acela de care avem nevoie azi, asa cum poate am avut nevoie mai demult.

Am cautat-o mai apoi in lucrurile mici. Acelea care ne fac sa vedem lumea in toata maretia ei. Intr-o zi cu soare, intr-un nor care poate lua cele mai frumoase dar si cele mai inumane forme, intr-un zambet, intr-un cer negru plin de stele, intr-un izvor, intr-o ceasca de cafea buna. Poate pe moment doar au relevat o licarire ce mi-a desavarsit o bucata din univers, insa universul e tot univers, tot la ghid te duce de fiecare data.

Am cautat-o in trairi, in sentimente, in tresariri. Am mizat ca fiecare dintre ele poate scoate la iveala ceva ce doar un suflet alergat si haituit poate intelege. Am simtit de nenumarate ori ca fiecare dintre ele poate tine locul unui dictionar explicativ pentru cineva care-si defineste iubirea in termenii cei mai complecsi. Am vazut in fiecare dintre ele un raspuns la ceva, m-am ghidat pe alocuri de semnificatia fiecareia dintre ele, le-am dat roluri si conotatii dintre cele mai frumoase si mai neiertatoare. Insa fiecare dintre ele isi trage seva din universul fiecaruia dintre noi, se alimenteaza cu acel carburant pe care doar lumea noastra interioara il fabrica. Carburant care nu se comercializeaza la liber.

Am cautat-o in drumuri lungi si calatorii frumoase. In fiecare colt de natura, in fiecare loc ascuns sau predat omenirii ca o binefacere sufleteasca. Am cautat-o cand cu harta in mana, cand doar manata de o intuitie iesita din comun, pe care nici cei mai mari guru n-ar intelege-o pe deplin. Fiecare coltisor de lume a reusit sa scoata la iveala ceva frumos, ceva inexplicabil, care intr-un timp si un spatiu mai mult sau mai putin incercat, au facut un bine. La care ma pot intoarce oricand cu mintea si cu sufletul, fara sa mai deschid nenorocitul ala de ghid, care are nevoie de atatea update-uri.

Am cautat-o in mine. Dar tot ce am gasit a fost un caiet de sarcini. La care tot scriu si scriu de ani incoace. Si de fiecare data cand cred ca am definitivat o specificatie, traiesc un paradox care imi da toata compunerea peste cap. Si o iau de la capat. De la un alt capat. Si scriu si scriu, pana cand un alt paradox va rastalmaci totul si va fi trebuit sa reincep de la un punct pe care il voi fi crezut definitivat sau rezolvat.

Intr-un final, ma intreb daca eu stiu ce e fericirea. Sau daca stiu ce caut. Ca nici dracu’asta nu e asa de negru. Si poate ca a pus-o pe aici pe undeva, in oameni, in lucruri marunte, in drumetii sau poate chiar in mine. Si poate ca traiesc cu ea in fiecare zi, dar nu-mi dau seama. Sau poate ca sunt atat de determinata sa o gasesc, incat nu dau atentie cuprinsului caietului de sarcini, caci poate chiar el este raspunsul.

Insa stiu ca ea exista. Si poate ca nu are o definitie, asa cum ma astept eu. Sau poate ca nu are o forma, asa cum imi imaginez. Si nici o spatialitate. Poate ca e ceva atat de simplu, incat de multe ori este trecuta cu vederea.

Poate ca ea rezida in toate noptile nedormite sau in cestile de cafea cu lapte baute. In toate mesajele de buna dimineata sau de noapte buna. In toate imbratisarile reale sau in cele virtuale, nerostite inca.

Stie cineva, cu adevarat, sa o defineasca?