A trecut ceva vreme de cand ma chinui sa fac fata ultimelor schimbari din viata mea, dar mai ales de cand ma fortez sa traiesc ceea ce mi-am dorit cu atata ardoare. Cel putin in ultimele luni. Nu stiu cum sa descriu ceea ce mi se intampla acum, decat ca o mare incercare: de intelegere, de regasire, sau mai degraba de gasire a ceva mai intai de toate, o proba noua, un test la o materie care nu mi s-a predat niciodata, dar despre care eu am avut impresia ca sunt cunoscatoare.

Tot ce pot sa spun insa este ca sigur Bucurestiul il gaseam mult mai fascinant atunci cand veneam doar “in vizita”, la fel cum mi se parea un oras extrem de mare, extrem de greu de inteles si de cunoscut. Acum ca sunt aici deja, mi se pare doar un oras agitat si extrem de strain. Desi reusesc sa invat strazi, scurtaturi, cui sa zambesti la semafor si pe cine sa injuri, cum sa-ti dresezi nervii in trafic si cum sa-ti dozezi rabdarea ca sa nu faci atac la fiecare jumatate de ora, cum sa nu pari prea “moldovean” si cum sa fii un “moldovean” inteligent, nu reusesc sa inteleg de niciun fel ce e cu mine. De parca sunt parasutata intr-un loc in care nu cunosc pe nimeni, nu cunosc limba, mi-e chiar extrem de greu sa o invat, nu inteleg ce mi se intampla si mai ales de ce mi se intampla. Traiesc o intrainare de sapte ori mai crunta ca cea pe care o traiam cand eram “acasa” si cand ma plangeam ca vreau, ca vreau, ca vreau…

Ei bine, am vrut, am primit! Cu ce riscuri…o sa povestesc candva!

Tot ce stiu si tot ce mi s-a confirmat inca o data este ca “acasa” este acolo unde iti simti sufletul curat, impacat, unde te simti protejat, ocrotit, unde te simti stapan pe tine si pe viata ta. Eu sincer ma simt stapana peste Iasi! E cel mai grozav lucru pe care pot sa il afirm si cu care ma simt minunat. Simt ca totul imi este prieten acolo si ca totul rezoneaza cu mine. Acolo parca nu ma tem.

Aici inca nu simt nimic. Decat ca ma disec in fiecare zi pe dinauntru si caut in mine – ca o proasta, evident – sa readuc imaginea unui “acasa” pe care stiu ca cel putin pentru o vreme l-am pierdut. Cel putin la propriu..si asta ma seaca de vlaga.
Nu m-am crezut vreodata atat de atasata de ceva pana acum. Am realizat chiar ca pot sa ma detasez de oameni, de oamenii pe care ii iubesc, de cei cu care am trait cele mai frumoase lucruri, dar nu ma pot detasa de casa mea. Nu stiu cat de adevarat este ca daca o port in suflet, ea poate fi mai aproape de mine, caci in fapt o simt departe si straina de mine. Si simt ca ma uraste ca am parasit-o, desi stie ca am parasit-o pentru a-mi cauta un rost. Insa care ar fi acela? Ce caut si ce-mi doresc eu de fapt si de drept? Pare asa de greu de descris, de spus, de povestit, insa in fapt este atat de simplu, atat de elementar, atat de primitiv.
Caut nevoia de siguranta. Pe care as vrea eu sa cred ca mi-ar putea-o oferi si altceva decat casa mea. Sau altcineva. Nu stiu de ce caut aici, caci in mintea si in sufletul meu, el este inca acolo.
Si n-am cum sa-l rup din viata, din echilibrul, din ritmul lui caci nu-mi sta in puteri. Cumva, nici el nu vrea sa se rupa. Nu pentru mine, caci nu insemn atat de mult pentru el, ci pentru el. Si el este un om care cauta. Ce si cum, cred ca n-am sa aflu niciodata.

Una peste alta, eu sunt aici, intr-un loc pe care mi-l imaginam cu totul altfel si cu care greu reusesc sa interactionez. Si nu pentru ca as fi vreo salbatica, ci pentru ca nu-mi iese. M-am inghesuit atat de tare in carapace, ca habar n-am ce fel de luptator abil ar putea sa ma mai scoata de aici. Data asta, pe cuvant ca trebuie sa fie maestru in ceva! Trebuie sa fie extrem de versatil ca sa ma prinda cu ceva! Caci eu, cu fortele mele, cu puterea, cu vointa, cu increderea, determinarea si toate trasaturile astea de ziceam eu ca ma caracterizeaza nu dau niciun fel de semn cum ca as vrea sa fiu impulsionata in vreo directie. Mut si sec. N-am cum. N-am cu de. De ce sau mai ales pentru ce. Sau pentru cine.
Data viitoare trebuie sa ma invat minte cand mai bat cu pumnul in masa, sa zic ca eu vreau cu orice prêt asta !!!! As fi poate cu o secunda mai inteleapta daca as gandi si pentru ce-mi trebuie, si nu doar asa, ca un copil razgaiat care-si doreste nu stiu ce jucarie pe care e constient ca e nitelus cam greu sa o aiba (nu si imposibil), sa insiste abitir pana o are.

Da, eu am ceea ce mi-am dorit cu inversunare ! Da, am ! Si…mai departe ce fac ? Cum fac sa aflu daca jucaria asta ma poate invata ea pe mine ceva si nu e doar o jucarie de care sa ma plictisesc la un moment dat ? Cum fac sa aflu care e drumul meu, sensul meu, daca eu nu stiu ce e in mintea mea? Cum fac sa aflu ce e in mintea omului pe care il iubesc si de ce eu nu pot fi niciodata “the one” pentru el?

Azi sunt convinsa ca nu am cum sa fiu un om linistit si echilibrat in viata asta. Nu ma mai regasesc decat in cateva feluri: sa scriu, sa il privesc in ochi pe omul meu drag si sa merg la biserica. Insa cum toate mi se intampla rar si doar in anumite momente, ma declar singura, trista si impovarata. Culmea…cu o povara pe care tot eu mi-am atarnat-o in spate.

De saptamana viitoare vor fi nevoita sa trec pe strada mea, prin fata casei mele, fara sa mai pot urca sa o vad. Mi se destrama o parte din mine. Si sunt (tampita e putin spus) ca o mama careia ii iei copilul din brate spunandu-i ca nu o sa-l mai poata revedea prea repede. Sa stie doar ca el exista, insa ca va mai dura o vreme pana cand il va mai putea imbratisa din nou. Si n-am exagerat deloc cu comparatia asta, orice ati fi inclinati sa credeti!

Cum naiba sa-mi gasesc linistea nu stiu.

Stiu doar ca azi dimineata mi-a cantat la radio Gloria Gaynor “I will survive” si pentru cateva minute mi-am mai dat o sansa. Pentru cata vreme, ramane de vazut.

and I’ll survive…
I will survive