Doar azi…fara maine

descărcare

Sunt atatea lucruri pe care le descopar in oameni in ultimul timp. Sunt atatea locuri pe care le vad in jurul meu. Sunt atatia oameni pe care ii observ, ii citesc, ii privesc. Toate cautarile, indiferent de natura lor, iti scot in cale tot felul de alte lucruri pe care desi le aveai sub nas pana atunci, e parca un moment in care incepi cu adevarat sa le vezi. De parca totul zacea intr-o amorteala si deodata, fara sa stii cum si de unde, ai trezit in tine o faptura care vede totul. Absolut totul. Vede toate detaliile, toate amanuntele ce odinioara nici nu ar fi existat.

Stau la semafoare, stau in masina ore intregi. Privesc cladiri, strazi, copaci goi, biserici vechi, tramvaie jegoase pline de calatori, animalute mai slabe, mai infometate, murdare. Privesc oameni. Zeci, sute de oameni. Eleganti, reci, grabiti, sorbind din cafele la pahar, oameni care vorbesc infinite minute la telefon, oameni in goana, oameni care stau pe loc. Uneori incerc sa ma substitui lor pentru o clipa: sa vad viata si altfel decat din pozitia mea de sofer. Si realizez ca lumea din jur, aceasta lume imensa exterioara lumii mele este ceea ce ne inconjoara cu adevarat. Ca uneori ceea ce traiesc eu este o iluzie. Atat de bine ascunsa intr-o bula atemporala, pe care pana si mie imi e greu sa o descifrez. Lumea din jur e ceea ce nu apucam sa vedem intr-o continua goana dupa acea viata minunata pe care o visam. Sau..mai degraba as incerca sa fiu maxim de pragmatica si sa spun ca in fond toti alergam dupa o viata. Asta de o avem. Habar nu avem daca se poate mai bine. Habar nu avem daca facem ce trebuie sau cand trebuie, insa stim ca trebuie.
M-am uitat in jur si am simtit ca ma strange rau in spate lumea din jur: zgomotele, furia, graba, nebunia, puritatea si mizeria din jur. Si fir-ar al naibii sa fie, insa asta e ceea ce ne inconjoara!

Uneori am senzatia ca ma mint si nu pentru ca nu vad in jur, ci pentru ca ma tem sa recunosc ca de fapt fascinatia lumii exterioare este doar o proiectie a mintii. Atat.

Ca totul in definitiv este doar un vis trait cand cu piciorul pe acceleratie, cand la relantii. Ca nimic nu este mai bun si mai adevarat decat ceea ce este acum. In acest unic moment. Ca restul sunt ganduri, iluzii si ca oricat le-am trage de maini si de picioare in dorinta noastra de a le vedea functionale, ceea ce avem este doar ACUM.

Pisica mea doarme de doua zile cu mine; simt ca se bucura ca sunt aici, acum; sunt piciorul pe care poate adormi. Maine va afla ca voi pleca. Insa azi doarme pe glezna mea.

Azi.

 

 

Anunțuri

Despre barbati si avioane. Mai nou…

Citisem undeva deunazi ca „barbatii sunt ca autobuzele. Il pierzi pe unul, il iei pe urmatorul”. Numai ca mai nou dezaprob aceasta afirmatie. Eu chiar cred ca barbatii sunt ca avioanele. Apare cate unul care decoleaza catre tine, insa pe la jumatatea drumului – din varii motive, mai mult sau mai putin tehnice, se intoarce la baza. Si astepti….urmatorul zbor, care nu se stie cand vine sau daca mai vine. Si nu ai cu cine sa vorbesti, pentru ca nimeni nu-ti va da aceasta informatie. Nu sunt informatii de interes public, nu sunt informatii pe care ai avea cum sa le afli de la…controlorii de trafic sau de la companiile aeriene in cauza. Nimic. Esti blocat. Si stai si incerci sa dai timpul inapoi, sa rumegi putinele informatii pe care le detii si cladesti tot felul de scenarii si-ti proiectezi mii si mii de ganduri si cam atat. Cu ele ramai. Pana cand nu primesti o informatie de la vreo autoritate in materie, stai si plangi, si-ti frangi mainile si bei ceaiuri peste ceaiuri si incerci sa intri in discutii cu tot felul de oamenii, poate mai afli ceva de starea vremii, de starea aeronavei, orice care te-ar putea aduce mai aproape de ceea ce te intereseaza. Si nimic. Descarci telefoane si internet, wi-fi, prin cablu, prin orice si degeaba. Zborul tau e…in asteptare.

Si-ti mananca si putina energie ce ti-a mai ramas si-ti atenuiaza toate trairile si toate nervurile, pentru ca nu e nimic ce tine de tine, nimic ce ai putea face. Absolut nimic. Asta ma omoara: sa stiu ca e ceva ce nu pot sub nicio forma in lumea asta controla. E poate prea dur cuvantul in sine, dar daca as putea sa-mi controlez gandurile si trairile si emotiile, atunci si verbul asta ar avea alta conotatie. Dar uite asa nu capata decat un sens denotativ.

Si nu poti decat sa ramai intr-o camera de asteptare, cu sau fara priza, cu sau fara un incarcator, cu sau fara o carte si gandesti. Gandesti toate gandurile pamantului, ca ai putea lejer sa treci drept un Gandhi veritabil, dar cand colo nu esti decat un amarat de pasager care-si asteapta…avionul. Ala pentru care a platit bilet, pentru care s-a pregatit cu toate bagajele – in caz de orice – ala pentru care citeste toate instructiunile, sa fie pregatit pentru orice situatie de forta majora. Esti un amarat de pasager pentru care niciun alt zbor nu mai conteaza, caci tu pe acela l-ai asteptat, convins si constient ca e zborul care te-ar duce acolo unde iti doresti cel mai mult. Acolo unde ai nevoie sa fii. Acolo unde lumea ta conteaza. Unde viata ta inseamna ceva.

Ma simt depasita de viata de aeroport, dar se pare ca aici sunt mai ceva ca acasa. Aici se pare ca le traiesc pe toate. La maxim!

Cum sa fac sa intorc avionul din drum? Cum sa fac sa aflu ce probleme il impiedica sa decoleze la timp sau de fapt…sa decoleze?! Atat. Doar asta conteaza!

Nu am eu prea mari dorinte sa fie nu stiu ce companie aviatica, nu sunt chiar atat de pretentioasa. Tot ce imi doresc este sa aterizeze un avion. Avionul meu!

Atat.

 

P.S. Nu am gasit nicio poza cu Tom Cruise in filmul acela celebru, deci astazi textul se publica fara imagine.

 

ATR-ul vietii noastre

descărcare

Cred ca fiecare dintre noi se poate lauda cu cate ceva in viata asta; ceva ce l-a caracterizat intr-o anumita perioada, o simptomatologie, un tratament, o actiune…orice l-ar fi marcat intr-o mare masura sau mai mult decat atat, ceva ce l-a ajutat fie pentru a depasi o situatie, fie pentru a lua o hotarare, fie pentru a actiona, intr-un fel sau altul.

Eu nu ma pot lauda cu prea multe si asta nu pentru ca nu as fi un om caruia I se pot atribui toate caracteristicile aferente, ci pentru ca in anumite momente intensitatea cu care am trait/am tratat/am descris sau am inteles unele evenimente a fost mult prea mare si oricand peste acel timp am incercat sa o povestesc, sa o retraiesc, am facut-o in pierdere. Insa de prea putine ori mi s-a intamplat sa pot descrie trairile dintr-un anume moment, caci fie nu am avut taria necesara, fie nu am avut cuvintele, fie nu am putut. Iar acum, dupa un timp – mai scurt sau mai indelungat – simt ca oricum as face-o, s-ar pierde din simturile acelea fierbinti care mi-au devorat mintea si sufletul, s-ar pierde din trairea aceea pe care atunci si doar atunci as fi putut-o calibra la un maxim istoric. Azi, cu o zi, o luna, un an, o viata intarziere, nu stiu cum as putea spune in cuvinte putine multitudinea de sentimente traite intr-o singura secunda, pe care intr-o zi oarecare a vietii mele, le-as fi considerat imense in comparatie cu existenta mea minuscula.

Insa unul dintre lucrurile cu care ma pot lauda ca este mai prezent decat coafatul in viata mea, este zborul cu avionul. De asta sunt sigura, sigura; nu am niciun dubiu ca nu am fost sa-mi aranjez parul de atatea ori in viata asta in comparatie cu cate zboruri am avut in ultimii cativa ani! Dau scris! Si nu m-a facut viata nici pilot, nici insotitoare de zbor. Insa nici nu am regrete din astea…

Problema e ca orice zbor, dar absolut orice zbor, fara exceptie, poate echivala cu o viata. Orice viata a oricarui individ ce sa afla intr-un zbor intr-un moment al vietii lui. Caci indiferent cine suntem, cum gandim, cum ne imbracam, ce masina conducem, intr-un zbor suntem doar…un om. Atat si nimic mai mult. Totul se anuleaza. Si oricat de puternici, de egoisti, de altruisti, de singuri sau de bogati am fi, intr-un zbor nimic din toate astea nu mai conteaza. Cel putin la un moment dat. Toti ne punem cel putin o intrebare la decolare, in timpul unor turbulente sau la aterizare. Toti. Chiar de nu vrem sa recunoastem. Toti ne visam cel putin un pui de pilot sau te ajutor de pilot in clipele acelea de teroare, de teama asociata cu necunoastere, de urlet surd.

Daca si viata asta ne-ar fi oferit o scoala de pilotaj, cu siguranta am sti cum sa procedam in orice moment similar din existanta noastra; insa din nefericire scolile inalte sunt doar pentru oamenii cu adevarat pregatiti pentru zbor in orice conditii. Noi, toti ceilalti, putem doar sa fim calatori…cu licenta neluata de pilot.

M-am inscris si eu in cursa asta, caci chiar si fara licenta, raman pilotul vietii mele. Si intr-un moment de maxim declin sufletesc, un alt pilot fara licenta mi-a spus astfel:

“stii momentul acela cand se tureaza motoarele avionului, cand viteza creste de la milisecunda la milisecunda? Cand avionul ruleaza de-alungul pistei urmand sa decoleze? Cand pista e pe sfarsite iar pilotul ridica mansa avionului, iar tot ce se mai poate vedea acum este doar un albastru/gri infinit al cerului? In acel moment orice manevra de a aduce avionul la sol este sortita pieirii. Daca ai ridicat botul avionului de la sol si tot ce vezi este cerul, atunci nu te mai uita inapoi!”

Cam asta am facut; cu sau fara copilot, cu sau fara insotitoare de bord, avionul meu are incarcatura necesara de zbor, carburant suficient…pana la prima aterizare! Probabil vor fi si turbulente insa in definitiv…cine piloteaza avionul are cel putin training pentru orice eveniment.

Viata e un zbor; indiferent de clasa, de destinatie, de cine-ti este copilot sau cine sunt cei care te insotesc. Pe unii nu-I vei afla niciodata; pe altii la fiecare secunda, judecand dupa cat zgomot fac.

Insa doar unul este pilotul. Si unul este aparatul de zbor. Si oricat de mult ne-ar placea sa zburam in Airbus-uri sau transatlantice, trebuie sa recunoastem ca poate cu indulgenta uneori tot ce ne e mai drag si mai aproape de suflet in lumea asta incape intr-un ATR…

Restul…sunt detalii.

P.S. Semnalul luminos “legati centurile” este inca aprins…