In Saptamana Mare cred ca am facut loc celor mai incarcare ganduri si celor mai ample sentimente: de la cele de recunostinta, la cele de tristete, melancolie, la emotii, cele de nadejde si de deznadejde.

Pentru ca sunt departe de acasa, cel putin sufleteste, ma napadesc toate gandurile, toate amintirile, toate trairile.

M-am indepartat de multe. De oameni. De ganduri pozitive. De ce se intampla in jurul meu. Pentru ca nu mai am incredere. E atat de usor sa pierzi increderea in cineva, de o mie de ori mai usor decat sa o construiesti. De atatea ori pierdem, cu sau fara buna stiinta, si de fiecare data ne spunem ca urmatoarea data va fi altfel, vom fi mai rezervati si mai cumpatati in a impartasi sentimente. De cate ori, insa, ne si tinem de cuvant?

Am ajuns, din nou, sau poate mai abitir, de data asta, intr-un moment in care ma simt straina de lumea asta. Incep sa cred ca toate discutiile sunt guvernate numai de lamentatii pe topicurile despre vreme, emisiuni de sambata seara, parfumuri si reviste de moda, decat de discutii cu si despre noi; despre ceea ce se intampla cu adevarat inauntrul nostru, despre framantarile noastre, despre metehne, dureri, instrainari. O sa fie din ce in ce mai cumplit sa ma deschid cuiva, in vreun fel sau altul, si asta nu pentru nu as avea ce spune, caci sunt atatea povesti pe care oricand le pot transforma in subiecte de roman, ci pentru ca sunt din ce in ce mai sceptica.

Totul devine un dosar secretizat.

Si asta pentru ca am pierdut increderea…

Mi-a mai ramas increderea in mine si cea in Dumnezeu. Pentru prima, inca am dubii uneori, nu si pentru cea in Dumnezeu. Si pentru ca e o saptamana aparte, merita incercata regasirea noastra interioara prin El. Si poate daca voi spune tot ce ma framanta, tot ce ma chinuie, ma mistuie, poate asa, imi voi gasi o secunda de liniste…macar saptamana asta…

Povestea merge mai departe…atunci cand nu te mai astepti la nimic. Atunci cand incetezi sa mai speri, atunci cand nu mai crezi in nimic, apare si lumina.

Pot spune ca am invatat o lectie: ca totul in viata inseamna sa ai rabdare, sa crezi cu putere in ceva, sa dai tot ce ai in tine, caci va veni si rasplata. In ultima zi, cea in care nu mai ai nicio speranta, dar mai ai o farama de credinta. Dumnezeu exista, chiar daca noi uitam, sau credem ca el ne-a uitat.

Eu mi-am primit cadoul pe care il visam exact de ziua mea, de 30! Astfel ca pot spune cu tot ce am in mine astazi ca Roxanne’s 30 e un vis devenit realitate. Ca desi am crezut ca am pierdut, am castigat pe ultima suta de metri. Medalia de aur!

Acum cand sunt pe podium ma uit in jurul meu si vad toti acei oameni care se bucura alaturi de mine ca am invins si care in acelasi timp incearca, alaturi de mine, un sentiment de tristete ca de acum voi concura in alta parte.

Sunt fericita si trista in acelasi timp. Zambesc si plang. Nu ma blamati. Asta inseamna sa iubesti, asta inseamna sa te dedici intru-totul unui loc, unui timp, unor oameni. In fata lor, dar si a voastra, ma inclin si va spun ca legenda mea personala va merge mai departe…

Am vise de indeplinit si acum stiu ca pot fi atinse. Nimic nu este imposibil. Atata vreme cat exista in mine iubire, toate milele mi se vor parea metri. Azi stiu ca trebuie sa dai totul. Caci vei primi totul. Sa crezi si sa visezi. Nimic nu este o utopie, atata timp cat stii sa lupti.

Plang insa dupa o poveste, dupa o poveste care intr-o vreme incepuse frumos si avea toate sansele sa fiu un best seller. Insa hazardul schimba vieti, schimba istorii, schimba povesti si te trezesti ca o poveste se transforma intr-un capitol. Eu am scris un capitol in 11 ani! Un capitol frumos, pe care intotdeauna ma voi intoarce sa-l citesc cu placere, cu sufletul deschis si cu zambetul pe buze. A fost cel mai lung capitol si cel mai incarcat. Astazi scriu finalul…

Cand m-am trezit in bratele omului pe care il iubesc, am stiut ca e un final aparte. As rescrie oricand alaturi de el un alt capitol. Oricand! Oriunde!

Nu stiu daca am regrete, am doar o tristete in suflet, pe care cred ca o voi mai purta o vreme cu mine. O vreme indelungata. Nu cred ca vantul o va spulbera…

Merg mai departe acum
Sa caut iar lumina
Sa caut iarasi ce am pierdut
Merg mai departe acum
Sa stiu ce e iubirea
S-o pot lua de la inceput.

Imi las o parte din suflet aici, v-il las voua, caci il meritati!

Din seria “nu intamplator” in zilele de Pasti am terminat de citit Jurnalul Oanei Pellea, si zic nu intamplator pentru ca este o carte care vorbeste mult despre o relatie aparte cu Dumnezeu si cu oamenii care au plecat la el. E o carte care a trezit in mine, cel putin, niste sentimente despre care stiam ca exista, insa nu stiam unde mai exista. Mi-am ravasit inca o data toate trairile din ultimul timp, mi-am insirat iarasi lista aceea de valori pe care o tot fac si refac din ce in ce mai des in ultimul timp, mi-am ascultat gandurile, i-am dat mai multa atentie mamei, m-am lasat deoparte.

Nu e rau din cand in cand sa renunt la mine in favoarea “celorlalti”, nu face rau. N-are cum, caci pana la urma urmei ceilalti au rolul lor in viata fiecaruia dintre noi, chiar de vrem sa vedem asta sau nu.
Iar cand e vorba de Dumnezeu…asta chiar n-are cum sa-ti faca rau, poti doar sa incepi sa accepti lucrurile ce ti se intampla si sa intelegi ca nu degeaba ti se intampla. Frumos zicea dna Pellea “nu e vina nimanui. E usor sa gasesti vinovati. Nu e vina nimanui. Daca a existat intamplarea asta in viata mea, trebuia sa invat ceva din ea. Important e sa nu ma inraiesc eu. Sa nu ma innegresc eu”. Uite asa poate ar trebui sa incetez in a ma tortura si in a-mi interoga la infinit viata si Dumenezeul meu, caci toate “de ce-urile” nu fac decat sa ma chinuie, sa ma zvante, sa ma secatuiasca de tot ce mi-a mai ramas. “E prea frumoasa viata ca sa ne-o stricam”.

Poate ca asta avea sa fie drumul meu spre 30! Sa fie un drum al intelegerii, al acceptarii, al insusirii…
Ii spuneam cuiva zilele trecute ca mi-as dori ca la 30 sa-mi pot oferi ceva special, ceva ce mi-am dorit multa vreme si mi-a fost greu sa obtin. Azi gandesc ca unul dintre lucrurile acelea ar fi acceptarea mea de catre mine in viata mea si intelepciunea de a asculta si de a primi fara sa mai intreb niciodata “de ce acum”, “de ce azi”, “de ce mie”?!

As mai vrea sa intelegeti un lucru, si as vrea sa-l intelegeti tot prin prisma sarbatorilor ce au trecut si nu sa ganditi despre mine ca sunt nu stiu ce alienata, ca am spasme, depresii sau mai stiu eu ce. De fapt, puteti crede ce vreti! Eu vreau doar sa scriu despre un alt pasaj ce m-a durut si m-a miscat mult prea mult..Viata asta ce ni-i data e scurta, dar e frumoasa si atata vreme cat ai deminitate s-o traiesti frumos, poti accepta si reversul. Citez, caci n-am cuvinte sa zic ceva in plus:”am vazut cum se poate ca murind sa dai incredere si curaj celor din jurul tau. Am vazut cum durerea poate fi batjocorita prin vointa si spirit.[…] Bun, un om isi poate face viata frumoasa, pentru cei din jurul sau si pentru el, fiindca alege s-o faca asa. Dar moartea? Cati reusesc sa-si faca moartea superba? […] In ultimul pat nu incap nici dusmanii, nici prietenii, nici iubirile tale, nici copiii tai, nici premiile, nici articolele de ziar – esti numai tu cu tine. Atat. Or, daca pana atunci nu te-ai inteles cu tine, mai ai o sansa, mai e o speranta ca in ultima secunda sa te ierti, sa ierti tot si sa zici da, viata e frumoasa”.

Mi-a fost greu sa citesc asta, daramite sa inteleg…Insa face parte din ale vietii!

Mi se reproseaza din ce in ce mai mult in ultima vreme lipsa de optimism…Dar nu e chiar asa, ea exista, caci eu iubesc viata si tot ce traiesc, in ciuda momentelor in care afirm contrariul, pentru ca da, doar afirm. In mintea si in inima mea niciodata n-am regretat ce mi s-a intamplat, niciodata nu l-am blamat pe Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat si mi-a luat. Doar ma manifest. Atat. Pe dinauntru sunt altfel. Accept. Ma supun. Ascult si tac. Plec capul si aprob. Tremur si ingenunchez. Pe dinafara sunt exact pe dos. Ma revolt si urlu. Plang si ma zbat. Ripostez in toate felurile. Insa eu stiu ca e doar o forma de manifest, de protest, ca de fapt eu nu sunt asa. In fata mea mi-e usor sa apar in toate felurile…in fata celorlalti e mai greu.

Dar accept si asta.

Stiu ca trairile sunt ale mele si ca nimeni nu mi le poate lua. Stiu ca ceea ce traim ne asumam la un moment dat. Stiu ca toate ne sunt date cu un rost. Stiu ca in viata fiecaruia e si ploaie, e si soare. Stiu ca fiecare are o saptamana luminata. Stiu…

De curand am terminat de citit « Jane Eyre » de Charlotte Bronte, lucru pe care l-am facut la indemnul unui om drag mie, care a simtit – sincer, nu stiu de ce – ca acest roman o sa-mi faca placere, o sa ma faca sa privesc ideea de iubire cu alti ochi, dar mai ales pentru ca, nu stiu conform carui considerent intre mine si protagonista cartii exista oarece similitudini. Fara sa mai luam in considerare motivul real al acestui indemn, mi-am zis ca o carte citita nu are cum sa-mi dauneze in vreun fel, pot doar sa nu impartasesc cine stie ce sentimente vis-a-vis de “povestea” si de “mesajul” acesteia. Insa, pentru ca dorinta expresa a fost sa citeasca o recenzie scrisa de mine insami, m-am supus…

Romanul « Jane Eyre » este pe cat de ambiguu, pe atat de simplu si de transparent in mare parte, daca este sa trec peste descrierile somptuoase si foarte amanuntite ale locurilor, ale oamenilor, ale vremurilor. Pentru timpurile in care romanul a fost scris, undeva la 1847, trebuie sa recunosc ca nu era alta alternativa in a ne familiariza cu Anglia, decat prin intermediul interminabilelor descrieri. Vazut prin ochii tinerei copile Jane Eyre totul are un iz aparte, nu doar de vechi, cat de poveste, chiar daca locurile si atitudinile celor din jur pe care ea ni le relateaza sunt departe de a apartine unor oameni cu principii, elevati sau cat de cat educati. Trairile ei de copil alungat, nedorit sunt dintre cele mai dureroase si tind sa-i marcheze existenta – si cred ca si noua, intr-o oarecare masura – insa conform zicalei “love conquers all”, destinul ei este oarecum previzibil. Zic oarecum, pentru ca cel putin finalul nu este neaparat un happy-end si toate actiunile de pana acolo nu duc neaparat in directia narata de Bronte. Pe scurt, pentru a va familiariza cu actiunea romanului – pentru cei care, ca si mine, nu au facut o prioritate din lectura acestuia – Jane Eyre este o copila aparent in grija si protectia unei matusi care, tocmai pentru ca gaseste in ea o fire neadaptata, impertinenta, needucata alege sa o trimita la un orfelinat si pentru a-si indeparta aceasta “grija”, dar si pentru a nu altera aleasa educatie pe care considera ca o au proprii copii. Viata la orfelinat este cat se poate de austera, de mizera pentru aceasta fetita, care infrange timpul, boala, foametea si lipsa de afectiune timp de opt ani, creindu-si si consolidandu-si o educatie adecvata unei fete simple, dar extrem de inteligente. E interesanta abordarea pe care ea o aduce vietii, caci puterea si vointa se invata inca din copilarie, iar toate celelalte lipsuri materiale sunt “rascumparate” de o educatie fina. Din acest punct de vedere Jane este un personaj antologic acum in lumea asta, caci cat de des ne este dat sa descoperim o personalitate atat de puternica, daramite daca este sa ne raportam la acele vremi, cand statutul femeii in societate nu era nici pe departe al femeii educate, careia i se putea asterne o lume la picioare?
Trecerea timpului o face pe aceasta Jane – de acum o tanara domnisoara sa-si infranga temerile si sa-si doreasca mai mult de la viata ei simpla, de aceea isi cauti o slujba – si nu una oarecare de spalatoreasa, bucatareasa – care sa-i asigure atat o oarecare bunastare materiala, dar si posibilitatea studierii, cizelarii tuturor lucrurilor invatate. Primeste un post de guvernanta la un conac, unde primeste in ingrijire si spre educare o tanara cu accent frantuzesc. Inevitabil incepe sa se strecoare intre copertile romanului si povestea de dragoste, aceea pe care eu deja nu o mai asteptam, prin prisma comentariilor, descrierilor uneori prea ample ale conacului Thornfield, ale oamenilor care salasluiesc in el, care este mult prea rece si mult prea misterios uneori, desi straduinta romancierei este sa-l creioneze cat se poate de uman. Cumva, cum este de asteptat Jane se indragosteste de stapanul sau – dl Rochester – mai intai poate fara sa-si dea seama, in timp insa dezvoltand niste sentimente intense si sincere fata de acest barbat care nu ne-ar atrage in niciun fel atentia, caci asa cum ea insasi ne spune era un barbat prea putin atragator sau frumos.

Povestea de dragoste care se naste intre ei – din punctul meu de vedere – nu impresioneaza, caci respecta cumva regulile nescrise ale naturii. Ceea ce frapeaza intr-adevar este faptul ca el nu mai este un tanar (caci este cu 20 de ani mai in varsta), insa un barbat cult care vede in aceasta copila-femeie toate si cele mai frumoase trasaturi ale unei femei. Pentru el, ea este intruchiparea a ce e mai frumos, mai pur, mai cast, mai rafinat intr-o femeie, si asta, impresioneaza caci e mare lucru, chiar si la acea vreme, ca rolul femeii in societate sa fie nu doar recunoscut, cat apreciat, incurajat. Pentru toate lucrurile acestea o admir pe Jane Eyre pentru ca a reusit sa se strecoare in inima unui barbat in cel mai subtil si mai inteligent mod cu putinta si sa-i castige acele sentimente care cu greu ies la iveala din inima si din mintea unui om de talia dl. Rochester.
Insa destinul ei este unul de sacrificiu, e tot o Ioana d’Arc, insa intr-o maniera mai frumoasa. Daca e ceva ce mi-a creat un sentiment de absolut, in sensul de placere si constientizare a vietii acesteia, care uneori e mai greu de inteles decat toate volumele ce zac in toate bibliotecile tuturor timpurilor, este tot chinul, toata zbaterea pe care fiinta asta le traieste si care nu puteau fi mai bine spuse ca in paragraful ce urmeaza (pe care trebuie sa marturisesc ca l-am citit de cateva zeci de ori, caci e un adevar mult prea puternic intr-un cuvant extrem de simplu): ”ar fi datoria ta sa induri, caci n-ai avea incotro. E o dovada de slabiciune si prostie sa spui ca nu poti sa induri ceea ce soarta iti cere sa induri”. Nu cred ca mai pot adauga altceva decat ca pentru mine in asta consta adevarata poveste a lui “Jane Eyre”, caci iubiri intalnim la tot pasul, fie ca sunt impartasite sau nu, fie ca au un pilon rafinat, fie ca sfideaza timpul si legile. Destinul unui om e scris in puterea sa, in felul sau de a fi, in ratiunea sa si oricat de imposibil ar parea de urmat, oricate sacrificii ar cere, e tot ce ramane peste vreme. Istoria ne urmareste, si in ea va ramane scris destinul fiecaruia dintre noi.
Povestea de dragoste a protagonistei se largeste si atunci cand primeste recunoastea patronului sau, nu mai e poveste de iubire imposibila, caci are toate atuurile sa se implineasca. Inevitabilul ne apare si acum, si in fata altarului, in ziua nuntii, Rochester recunoaste ca este insurat deja cu o alta femeie (nebuna, caci noua nu ne este prezentata de niciun fel pana aici), asadar casatoria dintre cei doi e ilegala. Jane simte o rasturnare a universului, a viselor ei, o pierdere a tot ce este palpabil si real si alege sa plece departe de barbatul iubit, ca o pedeapsa atat pentru ea, cat si pentru el, caci stie cat de mult o iubeste si o pretuieste.

N-as vrea sa credeti despre mine ca sunt o alienata mintal si ca singurele lucruri pe care eu le gasesc cu adevarat importante si de retinut sunt cele care reliefeaza truda, grija, lupta unui om, insa destinul ei ca om m-a fascinat mai mult decat iubirea in sine. Si n-as vrea sa intru in detalii de ordin personal (desi cred ca ati facut-o voi deja pana acum), insa pentru mine e altceva care primeaza, care razbate. Romanul continua cu un episod greoi pentru orice fiinta care are un minim de educatie si de intelegere, ca sa nu zic nimic de intelepciune, caci Jane Eyre traverseaza o perioada abisala, in care departe de lumea ei, undeva pe un taram indepartat, incearca sa-si refaca existenta, sa caute un adapost, o bucata de paine, lucruri ce devin din ce in ce mai grele. Este supusa unor chinuri si unor mari destramari sufletesti, acceptand sa manance uscaturi si sa innopteze in padure si asta pentru ca ea crede in destinul ei si mai presus de orice crede ca acest supliciu la care este supusa nu este in zadar. In definitiv asa este scris sa fie. Cand e aproape sa se sfarseasca gaseste intelegere si adapost in casa unor tineri, fata de care se ataseaza si cu ajutorul carora isi revine. Accepta un nou post de invatatoare de data aceasta si iarasi ne face dovada talentului sau de femeie deosebita. Tanarul in casa caruia s-a adapostit insa vede in ea un fel de liana in viata si existenta lui de misionar, propunandu-i o casatorie formala, tocmai pentru ca ea ar fi femeia care i-ar sta alaturi si l-ar juta, l-ar sluji indiferent de vreme. Ceea ce este intr-adevar cotropitor in femeia asta este felul in care vede si intelege tot si de asta nu-mi pare rau ca am citit cartea: e nevoie sa pierzi cate ceva in viata ca sa castigi altceva. E nevoie sa pierzi totul ca sa o iei de la capat si rasplata ta va fi pe masura. Pentru ca a renuntat la o “dragoste” destul de greoaie, a primit in dar o familie despre a carei existenta nici nu stia, iar pentru ca a trecut ghinuri groaznice si umilinte infricosatoare atunci cand i-a fost dat sa cerseasca un colt de paine a primit o avere considerabila, care desavarseste tinuta ei de FEMEIE. Evident, romanul nu are cum sa se sfarseasca altfel decat printr-o casatorie intre ea si omul pe care il iubeste contrar tuturor divergentelor si care, la randul lui plateste un pret destul de mare pentru “nerespectarea” destinului, ajungand in final sa-si piarda in flacari mosia, sotia, o mana si vederea. Iubirea transcede timpurilor si greutatilor, iar Jane ramane alaturi de acest om pentru restul vietii.
Imi pare rau ca trebuie sa amintesc inca o data ca iubirea dintre cei doi nu m-a impresionat atat cat as fi crezut, si daca n-am vazut nicio ecranizare pana acum, sincer, nu regret. Dar pentru ca am citit cartea, nici nu cred ca as vrea sa vad nici de acum inainte. Pentru ca lectia de viata cea mai importanta eu mi-am primit-o si sincer, nu cred ca ar exista vreo ecranizare – indiferent in regia cui, caci n-as vrea sa ofensez pe nimeni – care sa-mi induca mai adanc aceste trairi pe care eu le-am avut.
Caci pana la urma important este sa-ti “respecti principiile si legile, dispretuind si infrangand indemnurile nesanatoase ale unei clipe de nebunie”.

Acum, mi-am mai raspuns la o intrebare atat de esentiala, care imi naucea fiecare gand in ultima vreme si da, e adevarat, ca orice lupta am avea de dus, poate ca e mai bine s-o pierdem uneori, ca sa castigam un razboi.
Cat despre carte, e un castig ca am citit-o. Insa cel mai mare castig, si eu cred in asa ceva, este ca am citit-o tocmai acum! Caci nimic nu e intamplator…

In ultima vreme mi-au descoperit multiple valente: de la gospodina la scriitoare (asa-mi place sa cred despre mine), de la electrician la femeie de casa, de la profesoara de engleza la culegator de folclor. Imi ies destul de bine si chestiile astea de business, cititul in stele, ma pricep sa fiu si dadaca (pana la un punct, evident), copilot si ingrijitoare de zebre (la pasarile cu pricina ma refer). Ma pricep sa cos. Nasturi. Sa fac santuri pentru rasadurile de vinete si ardei. Sa citesc o carte de la coada la capat. Nu pot sa fiu depanator, instalator, nu stiu sa schimb o roata la masina, nu stiu la ce folosesc toate cheile din trusa magica. Nu ma pricep la varuit prea bine, nu stiu sa schimb o butelie si nici n-am de gand sa invat, nu stiu sa pun ventuze. Nici mamaliga nu-mi iese intotdeauna. Cel mai greu, insa, in ultima vreme, mi-e sa inteleg conform carei teoreme matematice numarul facturilor se tripleaza de la o luna la alta. De cheltuieli nu mai zic…cred ca au o formula prin care se combina, se calculeaza patratul patratului (n-am auzit nimic de vreun radical, zau!!). Si asta zilnic.

Sunt sigura ca asta vi se intampla tuturor si daca exista o limita a suportabilitatii, am depasit-o de mult cu totii. Eu de exemplu, pana acu’ ceva vreme, eram de-un patriotism enervant. Sustineam sus si tare ca eu nu voi pleca niciodata din tara asta, ca eu inca mai cred(eam) ca si aici se poate face cate ceva, ca si aici se poate reusi, ca si aici inca mai ai sanse sa traiesti o viata decenta. N-as fi avut nici cea mai mica intentie sa gandesc ca as putea pleca din tara noastra, cand aici e pamantul fagaduintelor? Mai nou al fagaduintelor ca vom muri usor, da’ repede. Ca altceva nu reusesc sa inteleg din toate dezbaterile astea dementiale de pe toate minunatele programe (cu exceptia a vreo doua trei, care au numai un anumit gen de filme sau de emisiuni de interes national). Si daca asta este cadoul ce ni se pregateste noua, oamenilor care avem si dorinta si putere de munca, m-am hotarat sa-mi tradez nationalismul si sa aplic pentru posturi in afara acestui taram de vis. Ca in final am inteles si eu, ca multi dintre voi, ca daca nu pupi si nu s..pupi, n-ai nicio sansa de un viitor sigur, curat, bun in tara asta. Bun, e adevarat, ca eu…cu calificativele mele de mai sus, oare ce m-as pricepe sa fac? Sa ma mai perfectionez nitel si dupa aia sa ridic pretentii, nu?

Ma uit in jur si vad ca multi dintre oamenii care stiu ce vor de la ei si de la viata, au ales sa plece. Au ales sa riste si sa lase in urma totul, pentru ca stiu ca oriunde in lumea asta vor fi respectati, motivati, dar mai ales sustinuti. Oriunde, insa nu si aici. N-am inteles inca de ce nu putem avea si noi o tara a noastra in care sa ne dorim sa traim si sa ne bucuram ca suntem ceea ce suntem!

Externalizez putin discutia si o sa fac o comparatie cu o natie despre care mai stiu cate ceva prin prisma ultimilor ani din viata asta: israelieni sau evrei, zice-ti-le cum vreti! Stim cu totii ceea ce se zice, cum ca ei conduc lumea, si cred ca stim si de ce: pentru ca au un fler aparte, pentru ca au un simt in plus fata de noi, celelalte natii! Nu numai ca au fost in stare sa-si “construiasca” o tara a lor (atat de mica, ca poti ajunge usor dintr-o parte in cealalta in 10 ore), dar au cladit o tara atat de frumoasa, de care sunt atat de atasati si pe care ti-e drag sa o privesti. Mi-e ciuda ca ei au in sange puterea asta de a o lua de la capat oriunde, de a construi din rahat bici si sa si pocneasca, mi-e ciuda ca ei intre ei stiu sa se sustina, sa se ajute la nevoie (bine, e adevarat, ca stiu si partea urata, dar asta e, nu suntem oare toti la fel?!) si ca stiu sa exploateze orice, dar absolut orice in favoarea lor! N-ai sa vezi niciun evreu care sa cedeze, care sa-si paraseasca tara pentru ca nu-i ofera, ca nu face, ca nu drege!! Nuuu…ei aleg sa plece, sa populeze orice alt capat de lume si sa il conduca in stilul lor propriu!

Am un nerv numai cat ma gandesc ( a propos, de azi incepand, am un nerv in minus, pentru ca am ales sa ma dispensez de unul dintre ei, nu de alta dar imi manca ficatul de durere, si uite asa azi am avut o zi in care am fost calma. Stiu, nici mie nu-mi vine sa cred) ca noi n-o sa fim niciodata in niciunul din sensuri la fel ca ei sau ca alte natii de pe mapamondul asta. Noi nu stim sa tinem la ce-i al nostru, noi nu stim sa ne motivam oamenii, noi nu stim sa facem lucrurile ca la carte. A propos de asta, ma intrebam zilele trecute daca Romania e cumva singura tara din lume in care ninge, nu de alta dar dupa fiecare iarna, strazile noastre sunt din ce in ce mai sparte, si ma intrebam daca oamenii nostri au vreo tehnologie aparte prin care fac compositul la asfalt (o parte material, doua parti apa de ploaie), ca vad ca numai la noi are o textura unica! In concluzie, cred ca intra-adevar, Romania este singura tara in care ninge! Ca ma indoiesc ca nu detinem noi tehnologii de nivel european, mondial…in toate domeniile, sincer, vorbind.
Ma mai intreb, tot despre tara noastra, care sunt criteriile de selectie la un interviu, ca nici asta n-am reusit sa inteleg, cum de altfel am dubii ca joburile postate pe internet isi gasesc oamenii potriviti (cum naiba sa-i mai gaseasca daca toti au emigrat in Canada?). Bine, am aceleasi intrebari legate si de absolventii de licee, universitati, insa de acum nu mai conteaza, ca oricum avem numai genii in tara asta. Nedescoperite. Nu inteleg nici de ce moneda nationala este leul daca totul se plateste in euro!

N-am inteles cum se calculeaza gigacaloria, de ce trebuie sa cumparam rovigneta, de ce avem mai multe taxe si impozite decat litere are alfabetul: romanesc si chinezesc la un loc. Nu inteleg de ce parintii mei, dupa ce au muncit o suta de ani, nu vor beneficia de o pensie demna de toate oasele rupte si de toti nervii consumati, epuizati, pentru si in favoarea tarii asteia, de ce bunicii mei trebuie sa-si vanda sufletul sa-si cumpere o pastila, dupa alti o suta de ani munciti, petrecuti in razboaie. Unde naiba e Vlad Tepes, Mihai Viteazul sau Mircea cel Batran, acum cand avem nevoie de ei? Numai ca acum n-am avea nevoie de ajutorul lor sa ne lupatam cu turci sau cu alte natii, ci sa ne faca lumina in tara noastra! Asta in care toata lumea s-a tampit de cap, ca poarta numai violet, ca nu stiu ce puteri cica are (ma intreb de ce n-a purtat niciunul cravata verde pana acum? E vreun semn de legare la glie? Sau verdele n-are puteri fantasmagorice?)

Am obosit sa schimb si canalele TV. Pe bune. Eu nu-s vreo pretioasa, asa ca n-am cum sa inteleg toate diamantele din tara asta (fara sa fac aluzie la cineva aparte), m-am saturat sa vad cate accidente au loc zilnic, cate crime si alte porcarii de astea se intampla! Acum, intreb si eu asa retoric: cam asta e tot ce trebuie noi sa stim? Numai asta se intampla in tara asta?

Ei, si cum naiba sa nu vrei sa emigrezi? E adevarat ca si aia, saracii se intreaba la un moment dat de ce toata lumea din tara asta vrea sa plece oriunde in alta parte si n-o sa ne mai primeasca. O sa ajunga ca toti oamenii cu drept de vot din tara asta sa trimita cate o urna din fiecare stat al lumii, si uite asa numaratoarea voturilor se va face intr-un an! Daca mai punem in calcul si posibilitatile de fraudare, cred ca mai punem inca un an. Cu alte cuvinte, mandatele se vor injumatati. Ca si populatia de altfel. Si e si firesc asa..matematic vorbind!

Daca plec, promit ca ma voi intoarce. In vizita. Sa revad cateva orase de care m-am atasat si cateva locuri care m-au fascinat. Pentru ca astea exista in tara asta! Locuri frumoase, unice…

Pana una alta ma duc sa mai exersez cateva talente! Sa nu ma fac de ras pe acolo unde-oi ajunge!

Sa incep cu schimbatul rotii? Sau cu mamaliga?