Reusita în dragoste înseamnă mai mult decât a găsi omul potrivit.

Înseamnă a fi omul potrivit.

(Robert Browning)

Vara asta am trait vacanta vietii mele. Acea vacanta despre care se povesteste in filme sau despre care citesti in carti cu batista in mana. Acea vacanta pe care constient sau nu, ai asteptat-o toata viata, ai visat-o, ti-ai imaginat-o, ai trait-o in toate felurile pamantului in visele si in gandurile tale, acea vacanta despre care ti-ai imaginat ca vei povesti peste o vreme cu atata efervenscenta si caldura, exact ca in momentul in care ai trait-o.

Vacanta vietii mele nu a fost una oarecare; locul in care trebuia sa ajung e unul mai greu accesibil circuitului turistic, caci ai nevoie de viza si de garantii suplimentare. Mi-am facut bagajul, cred, timp de o saptamana, timp in care am tot pus si scos din valiza lucruri pe care nu le puteam purta; am adaugat palarii, esarfe, tenisi si tot felul de crème cu factori de protectie de la cei mai mari la cei mai mici, sa nu ma ard, parlesc, usuc de la atata soare si de la cele peste 40 de grade. Cred ca m-am pregatit cu atata constiinciozitate cum n-am facut-o niciodata. Cu un geamantan de aproape 30 de kilograme din care cred ca doar prazul lui Nea Marin mai lipsea, am purces spre cea de-a doua (sau prima?!) casa a mea: aeroportul. Acela unde mi-am trait cele mai multe experiente si despre care am scris in nenumarate randuri. De ce acum ar fi altfel, nu?!

Acolo un super domn mi-a facut onoarea de a-mi da un loc la emergency exit, caci spatiul pentru picioare este putin mai mare, puteam sa stau comod, sa dorm, sa ascult muzici sau sa ma culturalizez cu tot feluri de filme de actualitate. Nu-s eu neaparat fan emergency exit, insa de fiecare data ascult insotitoarele de bord cum te instruiesc ce sa faci in caz ca va trebui sa fii tu (ne)fericitul ala care trebuie sa deschida usa avionului pentru vreun caz de extrema urgenta. Marturisesc ca de la atatea zboruri, nu ma mai obosesc sa citesc instructiunile, sa aflu cum cade masca de oxygen, unde-I vesta de salvare si cum sa fii pregatit pentru toate evenimentele acelea pe care le vezi la “Dezastre in aer”. Si mai mult decat atat, de fiecare data imi spun “hai ca n-o fi asta unul dintre zborurile alea”. Mai spun o rugaciune in gand, imi fac o cruce si ma rog sa decolez si sa aterizez acolo unde trebuie in conditii de maxima siguranta.

Serviciul la bord ireprosabil. Probabil cum era de asteptat. Rabdarea mea insa mai are de trait si de invatat multe, insa mai pui un film, mai pui o perna sub cot, sprijinita de usa avionul, mai faci ceva miscare pe culoar, se aprinde semnalul “legati centurile”, se stinge, la ceva turbulente mai puternice care iti strang inima mai faci o rugaciune si te rogi sa fie totul bine.

Pe la al doilea film cred ca m-a apucat si o stare de plictiseala, amestecata cu nerabdare si agitatie, drept pentru care am pornit si monitorul de alaturi sa vad unde ne aflam, deasupra carei tari zburam. Sunt putin exagerata la chestiile astea, dar cred ca asta este si unul dintre motivele pentru care port ceas intotdeauna: imi place sa stiu cat e ora, unde sunt, ce am in stanga si-n dreapta. Dar noaptea nu poti vedea decat mici licariri acolo jos, la 10.000 de metri dupa care incerci sa te ghidezi, ca atunci cand te uiti dupa muschi de copac in paduri dese. Ma incerca si o oarecare oboseala, dar emotia vacantei in sine nu ma lasa sa pun geana pe geana, nici macar pentru a visa cu ochii deschisi. M-am invelit, m-am dezvelit, am mai luat o perna pe care am sprijinit-o de geam, cumva migrandu-mi gandurile inspre acolo.

Mi-am inabusit zeci de ganduri, de emotii, mi-am zis hai fata, traieste si gata! Nu mai gandi atat ca ajungi sa-ti omori tot ce a mai ramas viu in tine!

Pe la jumatatea celui de-al doilea film – prost rau, de altfel –  comandantul a anuntat ca in 20 de minute vom ateriza, sa ne fixam centurile si sa ne pregatim (sufleteste!!!). Cu un ochi la monitorul din dreapta si cu unul pe geam mi-am luat emotia in mana si i-am zis sa se potoleasca, caci ajungem in curand. Si am continuat sa imi ucid neuronii cu filmul ala, in numaratoarea inversa. Numai ca la un moment dat pe monitor apare un anunt intr-o limba necunoscuta mie, care spunea lucruri de neinteles. Destul de lung, caci m-au luat tot felul de ganduri si de intrebari. Am asteptat varianta in engleza care spunea cam asa: pregatiti-va pentru o aterizare de urgenta pe apa! Si furniza toate instructiunile pe care trebuie sa le urmezi intr-o astfel de situatie. Am inlemnit. Am dat dracu filmul, m-am uitat pe monitorul din dreapta care chiar asta arata: zburam deasupra apei!! Pulsul se ducea spre 150 in fiecare secunda. Am aruncat pernele, patura si in lumina difuza a avionului m-am chinuit sa citesc ce scria pe scaunul din fata: cum sa deschizi usa avionului in cazuri de urgenta! De ce eram eu, doamne, la emergency exit fix acum? Unde naiba au spus fetele alea ca e vesta de salvare? Cum se umfla? Cum dracu afla lumea de mine unde sunt? Sau ma trezesc ca in titanic plutind pe apa?!

Doamne!!! Dar eu nu stiu sa inot! Ce sa iau cu mine in apa? Cum imping eu usa asta, ca nu ma vad atat de zdravana si de puternica! N-as sti sa zic cate mi-au trecut in minte in cele 3-4 minute care s-au scurs. Ma uitam stanga, dreapta, insa la ora aceea tarzie din noapte oamenii dormeau, nu cred sa fi auzit minunea minunilor. Vad o insotitoare trecand in viteza pe culoar, si un domn din fata mea o opreste sa o intrebe ce se intampla. Panica totala pentru inca vreo 30 de secunde. Doamne, ce caut eu in avionul asta?! Oi fi eu la emergency exit, dar chiar trebuie sa fiu eu ACEEA care trebuie sa deschida usa avionului? Am simtit presiunea mea si a cel putin unui sfert din oamenii din zborul acela. Eu? De ce tocmai eu? Plec in vacanta, nu stiu sa inot, nu vreau sa aterizez pe apa! Nu stiu daca sunt in stare sa ma salvez pe mine, daramite cel putin inca 30 de oameni?!

Cred ca am uitat toate rugaciunile pe care le stiam. De fapt, sunt aproape sigura!

Dupa alte cateva secunde un alt anunt: ne cerem scuze pentru anuntul anterior, a fost o greseala!!!! Am tras aer in piept. Atunci cred ca mi-am facut o cruce mare. Au mai trecut cateva secunde (pe care cred ca le-am simtit ca niste saptamani bune) in care am incercat sa ma linistesc, sa-mi controlez pulsul si emotiile, sa-mi reglez respiratia si sa inteleg ca singurul om pe care va trebui de-acum inainte sa fiu pregatita sa il salvez sunt eu.

Nu mai vreau sa zbor prea curand la emergency exit. Cred insa ca de-acum inainte voi citi absolut toate instructiunile, voi citi toate pliantele, chiar si pe cant, voi sti de unde cade masca, unde e vesta. Nu mai vreau sa ma prinda nepregatita! Oricat ar fi ea de vacanta, oricare ar fi destinatia, fara doar si poate trebuie sa invat sa fiu comandantul. Zborului. Al meu…

 

Vacanta vietii mele s-a terminat cu un cutremur de 5.6 (5.3) pe scara Richter!

Nu stiu ce mi-am zdruncinat mai mult, insa stiu ca pamantul si cerul imi sunt aproape…

 

Saptamana asta ma pregatesc sa-mi inchei un drum; un drum care pentru patru ani si ceva m-a purtat de-a lungul si de-a latul tarii asteia si nu numai. Un drum care mi-a deschis tot felul de orizonturi, care mi-a aratat ca viata poate fi traita si altfel.

A fost un drum din care mi-am insusit multe, am experimentat multe, am trait la maxim fiecare minut. Fiecare intarziere, fiecare ora petrecuta in aer sau pe pamant. Am fost “Up in the air”. Mi-au placut inaltimile, am inceput sa le iubesc chiar, desi la inceput simteam cum mi se scurge sangele din vene de diecare data cand trebuia sa urc intr-un avion. Mi-am invins o temere. Inca una! Am stiut ca tot ce mi s-a dat a fost o proba, un exercitiu de viata pe care trebuie sa il traiesc. Astazi stiu ca sunt omul care nu ma mai tem de inaltime, caci sentimental de a fi acolo sus este echivalent cu senzatia unei trairi dintre cele mai puternice. Am inteles ca nu intamplator am avut drumul asta; am intalnit oameni care prin povestile lor, prin ei insisi mi-au dat teme de scris si de meditat, mi-au furat din suflet, dar m-au ajutat sa mi-l pun la loc, mai puternic, mai curat, mai deschis catre noi orizonturi. Oameni cu care am invatat sa scriu si sa citesc tainele unei meserii. Oameni pentru care aceasta munca nu a mai fost un chin, caci cu si prin mine au pus o piatra intr-o constructie durabila. Oameni care astazi, cand ne luam la revedere, ma imbratiseaza cu drag spunandu-mi “o sa-mi lipsesti”. Plang cu ei si alaturi de ei, stiind ca pentru astia patru ani ei au fost parte din viata mea. Asa cum poate multe alte lucruri au lipsit.

Mi-e greu sa nu privesc in urma, mi-e greu sa nu am tot felul de remuscari si intrebari daca drumul asta nou de il am in fata va fie cel de care am eu nevoie pentru a-mi gasi acel ceva ce mi-a lipsit dintotdeauna: fericirea sau macar dreptul meu la fericire.

Simt ca ma rup in bucati si cum ma imprastii fasii in toate colturile tarii asteia. Simt ca intr-un fel sau altul am sa las din fasiile astea cate putin in fiecare loc, caci asa am ajuns in locul in care sunt astazi.

Am inteles un alt lucru crunt pe care astazi cand il scriu si il constientizez pe deplin, simt ca-mi vine sa urlu din toti rarunchii: toate zborurile, toate calatoriile, toate intarzierile, pierderile, toate, dar absolut toate m-au adus acasa.

Pacat ca astazi acasa nu mai inseamna acasa.

Patru ani mai tarziu, dupa lungi drumuri, am inteles ca acasa este acolo unde iti este sufletul. Iar sufletul meu a ramas intr-un loc in care nu stiu cum voi ajunge sa-l recuperez. De-o saptamana si ceva il caut in toate locurile in care merg, insa stiu ca nu-l voi lua inapoi prea usor; l-am lasat cu buna stiinta acolo, l-am abandonat pentru ca am stiut si stiu ca acolo i-a fost, ii este si ii va fi cel mai bine.

De pe scarile unui aeroport mic, intr-o seara in care luna este in primul patrar, privind un cer tulbure, zambind si plangand in acelasi timp, simt ca este timpul sa-mi iau ramas bun. De la o lume in care m-am abandonat pentru o vreme, sperand ca imi va arata drumul pe care trebuie sa-l caut.

Si mi l-a aratat; frumos, uneori crud, alteori deznadajduind, simtind ca universul se va frange cu mine in el.

Dar mi-a dat aripi sa zbor; si stiu ca incheind o etapa mi-a pus in brate mansa unui avion pe care doar eu trebuie sa il pilotez de-acum inainte. Dupa patru ani de lectii de zbor sunt totusi un novice, insa stiu ca asa cum am reusit dintotdeauna sa gasesc gasesc drumul in cea mai adanca mlastina, voi reusi si acum sa ma indrept spre pista pe care trebuie sa aterizez.

Si e doar una.

Cu sau fara un turn de control in spate, voi reusi.