Sa fii singur si sa pari intotdeauna disponibil, ajuta. Cel putin in afaceri. Asa mi s-a spus. Ca in teorie ai avea mai multe avantaje, ca ai putea beneficia altfel de unele lucruri, doar pentru simplul fapt ca eticheta pe care o ai este „available”.

Nu sunt o fashion-ista; drept pentru care n-am avut niciodata un cult pentru etichete. Chiar ma enerveaza cand cineva se da mare cu haina Valentino si spune ca simplul fapt ca e haina de firma, ii da nu stiu ce incredere si nu stiu ce apreciere. De la o alta persoana ce poarta Valentino, probabil, caci daca nu esti un label-person, n-are cum sa te atinga miraculos acest fapt. As minti daca as spune ca nu am si eu cateva etichete in dulap; insa singura pe care detest sa o port, cel putin in ultima vreme, este cea de „Available”. Si asta pentru ca nu sunt, pentru ca nu ma simt confortabil cu ea, pentru ca nu cred ca-mi aduce vreo satisfactie nebanuita, pentru ca nu ma caracterizeaza. De ceva vreme nu ma mai caracterizeaza.

Cred ca pot obtine beneficii si daca port eticheta „Relationship”. Cel putin n-o sa-mi mai fie frig, caci hainele sunt mult mai calduroase cand cineva te ajuta sa le imbraci. In plus aduc o nota de senzual si stim si e verificat ca o femeie/un barbat cu inel au mult mai mare „trecere”. Si mult mai mult te incita si te incanta ceva ce stii ca nu poti avea. Cel putin nu din prima. Imi mai da o nota de incredere si asta pentru ca nu sunt singura care poarta eticheta asta. E nevoie de multa persuasiune, dar care haina poate fi purtata – indiferent de cine o fabrica – fara sa fie nevoie de o convingere personala ca merita sa fie purtata? Ma face sa ma simt speciala intr-un anume fel. Caci stiu ca cineva m-a facut sa-mi doresc sa o port si asta inseamna mult. Ma face sa ma simt confortabil si nu am – cel putin nu la fel de des ca inainte – starea aceea ca ma strange, mi-e larga, mi-e lunga, nu e pe talie, e prea stramt corsetul, imi doresc un sal pe umeri sa mai estompeze din culoare…Stim cu totii replica aceea de film (fara aluzii, va rog!) ca „o casnicie este ca o rochie. Daca nu-ti vine perfect, e un dezastru”.

Am aproape o suta de rochii. Pe unele nu le-am purtat niciodata. Pe unele nici nu cred ca le voi purta. Unele imi sunt atat de dragi ca le-as purta in orice circumstanta. In unele ma simt femeie, in altele ma simt pustoaica. Unele imi trezesc tot felul de amintiri, altele imi dau numai spasme. Unele sunt „pe viata”, altele sunt doar „one time use”.

La fel e si cu etichetele. Asta pe care o port azi nu e a unui creator celebru. N-are interdictii de spalare, calcare cu sau fara aburi, la temperaturi joase sau inalte. Nici rochia nu e din nu stiu ce matase Dupioni sau brodata manual timp de 147 de ani de catre 17 lucratoare. Insa imi vine bine. Ma simt increzatoare. Zambesc atunci cand o port. Cred ca e una dintre acele rochii pe care mi-ar placea sa le port si la o petrecere si la cumparaturi si la o cafea. Nu stiu daca pot sa gatesc imbracata cu ea, sa spal pe jos, sau sa merg sa alimentez la benzinarie. Insa pot incerca. Stiu doar ca e croita pe masurile mele si atunci cand o port nu ma intereseaza daca sunt sau nu admirata. Candva as fi platit pentru asta. Azi…gandesc altfel.

Intotdeauna, insa, voi cauta un accesoriu care sa o evidentieze. Caci merita evidentiata.

In zi de „sarbatoare” mi-am pus in piept o floare rooz, care pe langa ca mi se asorteaza foarte bine, imi descrie si starea de spirit. E o premiera, recunosc, si pentru ziua de astazi si nu numai intentionez sa o pastrez.

Roz nu este culoarea soarecilor, insa este culoarea celor care zambesc frumos cand se uita in oglinda dimineata; este culoarea celor care se bucura nespus cand primesc cafeaua la pat dimineata; este culoarea celor care apreciaza o imbratisare cu tot sufletul; este culoarea celor care daruiesc un sarut de „buna dimineata” si de „noapte buna”; este culoarea celor care incep sa-si dezghete sufletele si care incep sa retraiasca sentimente de mult uitate.

Soarecii nu traiesc roz, insa incep sa aprecieze lucrurile roz; prea mult cenusiu si negru le dauneaza blanitei. Si asa deteriorata de vreme si vremuri, de atata alergatura din calea pisicilor si a altor animaluri amatoare de rozatoare.

De dragobete ma simt „roz”.

Intotdeauna savurez o cafea buna, cu sau fara lapte. Si apreciez compania altor soareci…mai mult sau mai putin roz! Si am toate sansele sa ajung un soarec de familie. De familie buna.

De cateva zile sunt cu ochii pe geam si cu oaresce dureri abdominale si tot felul de apasari. Mai mult sau mai putin diafragmatice. O parte mi se trag de la o foarte proaspata sau bine coapta prajitura ingerata, o alta parte de la zapezile interminabile. Ambele imi produc spasme; din fericire pentru unele exista medicamente, care, desi nu au cine stie ce beneficii, macar imi pot dresa creierul sa actioneze sistemul placebo si tot e ceva. Altele nu pot fi ameliorate cu nimic.
Suntem neputinciosi in fata iernii. Ma uit de cateva zile la cat de cumplit pot trai unii oameni iarna asta. Ma uit si nu pot face nimic. Iarna nu mai e de multa vreme o poveste, nu mai inspira nimic din versurile acelea frumoase…

Iarna asta e o poveste trista.
Am vazut o batranica ce imi aminteste de bunica, iar fata ei batuta de vanturi, de griji si de vremi, imi rupe sufletul. Ma tot gandesc la ea si cred ca e pentru prima data in patru ani cand cred ca ii este bine acolo unde e. Ca nu trebuie sa indure iarna, neajunsurile pe care ea le-a adus, chinul de a nu putea face fata zapezilor, de a se simti sfarsita si prea incercata de viata. Au trecut ani, insa simt la fel pentru ea; simt ca exista. Si de asta fiecare batranica ce ii seamana, imi tremura si cutremura mintea, sufletul.

As vrea sa pot face ceva pentru oamenii aceia; as vrea sa pot muta muntii aia de zapada care ii nimicesc si as vrea sa ii vad bine. As vrea sa nu mai vad oameni inghetati de frig in casele lor, oameni care nu au o bucata de paine, care au o galeata cu apa inghetata si nicio sansa sa vada lumina zilei. De ce si mai ales pentru ce?

As vrea sa vad mai putine polemici intre tot felul de politicieni la cravata, care tot ce stiu e sa stea la masa si sa vorbeasca in microfon, de fapt, sa recite tot felul de discursuri confectionate, insa mai multe actiuni; nu dintr-alea in care se urca in masina de firma, imbracati la cojocel, merg pe teren, constata necazurile si pleaca. Nu asa!!!!
Pana la urma suntem oameni! Toti avem parinti, bunici, toti am trecut macar o data pe la tara, toti am simtit ce inseamna sa ajuti, sa fii acolo, cand altii pleaca.

Mi-as dori sa-i blamam mai putin pe cei care ajuta, indiferent de motivul pentru care o fac; pana la urma sunt oameni si orice ar fi nu putem trai fara oameni, printre oameni.

Am o bunica ce m-a crescut la tara; m-a invatat sa iubesc, sa ascult, sa ajut, sa mangai, sa alin.

Afara e un imens alb. Zgomot alb. In suflet e doar zgomot…