Vraja demonului gol

img-0224-copy-jpg1327231411

Suntem toti prizonierii unei vieti. Uneori viata in care suntem ancorati este una simpla, alteori este una plina de paradigme. Niciodata maine nu va fi acest azi pe care l-am trait mai intens sau mai simplu. Din fericire insa, intotdeauna ne regasim in cuvinte; fie ca sunt rostite sau doar transmise printr-un gand mai ager decat insasi viteza luminii. Fie ca sunt titluri de tabloide, fie ca sunt titluri de lucrari stiintifice, povesti sau povestiri, lucrari de stiinta, e-mailuri sau pur si simplu file de ziar. Suntem deopotriva prizonierii cuvintelor.
Astazi, cuvintele de mai jos spun o poveste. O altfel de poveste, redata prin ochii si graiul unui poet despre care nu se stiu multe. Astazi…
Povestea de mai jos, insa, stie si spune totul.
Astazi este despre el: A.C.

Vraja demonului gol

Partea I
Prin ferestrele deschise
Seara lasa umbra-n tei,
Numai luna de departe,
Isi trimite vraja ei.
Pana-n turnul alungit
Al palatului de piatra
Unde de ani buni traieste,
O frumoasa, dulce, fata.
Nu-i nimic ca sa ii scoata
Din al ei suflet aprins,
Vraja toata ce o tine,
Trista, dup-un sens ascuns.
Se trezeste mai devreme,
Parca dintr-un vis desart,
Mana peste buze-o pune,
A visat, a fost real?
De un demon e tinuta
Intr-un vis ce tot o arde,
Este frica ca o pierde
E durerea ce-absoarbe.
Tineretea ei hraneste
Suflul demonului gol,
El, iubeste o naluca,
Ea traieste intr-un mort.

Tot se uita pe fereastra,
Peste pietre de-ar cadea,
Ar putea sa isi zdreleasca
Ultima sperant-a sa.

Dar in asta dimineata
Iztovita, inca cruda,
Se asaza la fereasta,
Si isi tine suflul, muta.

De departe se zareste,
O solie pe un cal,
Vine grabnic spre castelul
Demonului-necurat.

Ochii ei isi simt uimirea,
Trupul este tremurat,
Fuge catre scari in cercuri,
Se opreste langa lac.

O priveste de departe,
Solul-i face semn sa vina,
Caci in vraja sta indemnul,
Nimanui nu-i dat sa intra.

Ea isi salta cu putere,
Rochia de nestemate,
Si firava cum se stie,
Vine-aproape, mai aproape.

Nu-i momentul ce-l asteapta,
Caci pe chipul lui de piatra
Nu-i citeste nicio mila,
Nu ii vede nicio fapta.

El ii inmaneaza grabnic,
Far-a spune un cuvant,
O scrisoare aramie,
O lumina intr-un vant.

O saluta pintenindu-si
Calul sau cu par regesc,
Ea ramane tintuita
Blestemand tot ce-i lumesc.

Astfel asteptarea sa,
De nadejde e sporita,
Isi aduna toata forta
Sa citeasca-i este frica.

Urca scarile de piatra,
Lacrimi cad insiruind;
Ganduri ii apasa mersul,
Rele toate o cuprind.

Si in hohote de plans,
Alungita-n baldachin,
Reciteste si suspina,
Totu-i despre-al sau destin.

In oglinda pretioasa
Din Venetia adusa,
Isi aduna rasuflarea,
Iar durerea o alunga.

Rochia cu nestemate,
O dezbraca-ntr-un firesc,
Si o ie din tinutu-i
Isi fixeaza peste piept.

„- Esti tu asta? O, sirena…”
Demonul parca-i sopteste;
Totul este despre luna,
Despre tine in poveste.

” – Nu voi sti nici intr-o viata
Cine sunt, de unde vin,
Daca nu mi-i dat sa rumeg
Marul din al meu destin.”

Partea II

C-o putere nefireasca,
Fata pleaca din palat.
E un suflu care-o tine,
E-o durere ce-ancetat.

Prin potecile de munte,
Peste drumuri neumblate,
Ea isi cauta sortitul
Care-a fost citit in carte.

Umbla simpla fara ganduri,
Far-a sti pe unde calca,
Hotarat e sa urmeze,
A sa inima curata!

Istovita, intrevede
Un asezamant modest,
E o casa ponosita,
Adunand tot ce-i lumesc.

Usa grabnic se deschide
Si o Muma sta in prag,
De o viclenie dulce,
Se indoaie intr-un toiag.

„- Eu binete-ti dau, tu spune-mi:
Ce te-aduce pe la mine?”
Fata nu-si ascunse chipul,
Parca vru sa se inchine.

„- Uite-mi caut mult iubitul
Darul meu cel omenesc,
Si ingaduie-mi tu astazi
Cu al meu dor sa innoptez.”

Cu-n ochi sprinten de mirare,
Baba ii parea ca stie,
Ce-i in luna si in stele,
Presarate-n apa vie.

Dupa ore-n care totul,
Stralucea in al ei ochi,
Sub tot praful neiertarii
Zace-un chip nemuritor.

Ea se culca pe-o perna alba,
Intesata de-amintiri,
Somnul o cuprinse grabnic
Far-a sti, far-a simti.

Si din somn-acesta dulce,
Muma-o trase intr-un beci,
O inchise cu lacate,
Pentru somnul cel de veci.

Cand din toata nazuinta,
Intuneric o cuprinse,
Isi zari moartea in gene,
Sufletul cum i se stinse.

……………………………………………..

Partea III

Dup-un timp prin aste locuri,
Un cal alb c-un print ales,
Se ivi la usa Mumei,
Aratandu-i al sau crez.

„- O, voinice, stiu ce cauti,
O frumosa, dulce fata,
Are fata luminoasa,
Are sange de craiasa.”

„- N-am vazut-o, dar te-ndemn,
Sa mananci bucate calde,
Apoi, ti-oi citi in stele,
Sa-ti arate unde-o sade.”

Cum statea la masa printul,
Auzi, greoi, un glas
Ce striga in deznadejde.
„- Unde este? Ce necaz!”

Scoase spada grea din teaca
De argint si lemn de cedru,
Despica dintr-o lovita,
Patru lacate de fier.

Si cu sulita impinse,
Sus in pieptul gazdei sale,
Sange ii tasni in fata,
Vant si ploaie apasatoare.

Ametit de-atata ura,
Si de-otrava din bucate,
Trupul lui greoi se lasa,
Pravalindu-se pe spate.

O furtuna se porni,
Fulgerele zdruncinatoare,
Toate gandurile-i spuse,
C-o sa moara, far s-o vada.

„- O, de ce nu-ndupleci Doamne,
Greul ce mi-i dat sa tin,
Peste umerii mei tineri,
Sa-mi imbrac al meu destin?”

Tipetele tot mai vii
Rasunau din intuneric,
El cu-o ultima putere,
Sparse lacat dupa lacat.

O dulceata de femeie,
Din blandetea ei s-arata,
Isi imbratisa ursitul,
Insa el paru din piatra.

Moartea i-l aduse-n brate,
Si-l boci cu lacrimi multe,
„- Dragul meu, usitul meu,
Eu sunt, fata fara nume!”

Toata dragostea ce-o stranse,
I-o aduse in saruturi,
Mangaindu-i trupul falnic,
Il iubi din inceputuri.

Deschizandu-i ochii verzi,
Il privi cu-a sa iubire,
Cavalerul astfel „vede”
Si i se aduna-n in fire.

Se imbratisara zile,
Nopti, si inca o mai fac;
El o saruta fierbinte
Si o duse in regat.

Astfel se facura unul,
Coborara pe pamant,
Cerurile si misterul,
Unui astfel legamant.

Anunțuri

Ultima viata

142483_viata

Ultima data cand am privit frunzele, era primavara. Undeva intre dorinta de a ma scufunda in valurile marii intr-o vreme torida si astazi, a venit toamna. M-am uitat de jur imprejur si am simtit tristete. Imi va fi dor…de o vara pe care nici anul asta nu am trait-o pe deplin asa cum o gandesc de ceva vreme incoace, de un timp in care puteam privi de jur imprejur cu sufletul incarcat de bucurie, caci acolo unde este soare, este infinit mai multa liniste si mai multa dorinta.

Adulmec aerul rece al unei dimineti ude si tresar la fiecare sunet pe care aceasta toamna il aduce in casa, in asternuturi, in simturi. Inca nu sunt pregatita sa aduc plapumi in viata mea, asa cum nu sunt pregatita sa ma redau unei singuratati grele. Apasatoare. Incerte.

Lunile astea au adus multe cuvinte noi in mine si pe buzele mele. Au facut sa tresara fiecare curcubeu si fiecare secunda care te trantea cu fruntea de eternitate. Cand am stiut ca mi te-au aruncat in brate fara sa ma intrebe daca vreau, daca sunt pregatita, daca pot, am simtit ca lumea aduce toate destinele la acel punct de egalitate, de unde numai moartea mai poate prelua fraiele si  duce in locul acela de unde doar timpul mai rasuna prin clopote ude si vechi, prin buciume ale caror muzici iti sfasie inima si viata din tine, bucata cu bucata.

Acolo, in locul nostru, in timpul nostru, acel loc si acel timp unde doar muntii si vaile ne auzeau si ne aduceau aproape, in acel timp te priveam si gaseam in tine acel rasarit pe care nu am indraznit sa il astept niciodata, de teama ca poate norii il vor inghiti, ca poate lumea il va absorbi dintr-o bucata.

Am fost stapanii timpului nostru; am gasit in fiecare dintre noi golul acela pe care l-am ascuns de noi in miile de ani de cand  ne nastem si murim, incercand sa aratam lumii, destinului, eternitatii ca am reusit cu buna stiinta sa indeplinim acel plan divin.

Ti-am privit mainile. Ti-am ascultat privirea. Ti-am atins gandul si ce am gasit dincolo de el a fost un rai pentru care nici cuvintele nu dau sens. As lega timpul de mine. De mainile astea care necontenit ar vrea sa scrie despre tacerea care ne apasa, despre iubirea care ne leaga si ne dezleaga, despre marile care sunt intre noi si despre vaile care ne-au adus impreuna.

Dincolo de mine, undeva intr-un larg unde nici valurile nu se Ingramadesc sa se sparga in stanci, stiu ca iubirea pe care am gasit-o intr-un miez de noapte va muri odata cu marea. Cu cerul. Cu tarmul ud si gol, dupa ce milioane de ani s-au luptat sa-si castige cu greu suprematia. Au rupt stanci, au mancat din maluri din ce in ce mai abrupte si mai sterpe. Au alungat pescarusi care le-ar fi ros din eternitatea ce le-a fost harazita.

Aici nu mai stiu nimic despre timpul si despre locul nostru. Poate ca exista…poate ca nu. Poate ca l-am inaripat, crezand si stiind ca asta e ultima viata ce mi-a fost dat sa o traiesc. Iar daca e asa, atunci am dreptul sa o traiesc cum vreau pana la capat. Sa fie asta cea care face din mine fiinta mea primordiala. Cea care ma va lasa scrijelata pe o stanca, dar nu cu un nume, ci cu o viata.

Niciodata nu am stiut daca traind atat de mult si de intens nu voi distruge cumva, ceva in linistea universului; asta pana cand am citit intr-o carte a unei alte vieti un poem care m-a determinat sa cred ca iubirile nu se traduc. Nu se pot livra ca adevarate scrisori intr-un timp nestiut. Ele sunt acolo de pe vremea cand apele au decis sa spele si sa curme urmele de nisip de pe tarmurile goale si triste.

“Tacerea ta mi-alina ganduri

Obtuze, absurde si rele,

Imi face liniste in ele,

S-aud in departare fluturi.

 

Atingeri imi provoaca timpul,

Sa strang de vie lume-n brate,

Si de n-ar fi intelepciune

Cu munti cu tot n-as face pace!

 

Si ochii tai mi-soptesc destine,

Avari si popi si falnici paltini,

Toti au gasit ceva in tine –

Iubiri cersite printre patimi.

 

Din glasul tau imi caut timpul,

Si azi, si ieri, si totdeauna,

Imi spun ispravnicii intruna

Ca eu sunt tine.”A.C.)

 

Asa s-a nascut timpul nostru…

 

 

Sub umbrela prieteniei

Ziua de astazi a stat sub semnul umbrelei. De pe plaja. 

Vantul mi-a aranjat suvitele de par intr-o ordine doar de el inteleasa, toate gandurile care erau deja plecate in vacanta de cel putin o luna. Valurile mi-au dedicat cea mai frumoasa muzica, despre a carei existenta nu stiam mai nimic. Sau poate ca uitasem. Sau poate ca nu am auzit-o atat de intens si de strident. Pana astazi. Mi-a daruit o liniste greu de suportat intr-un moment de tumult sufletesc, insa o liniste cum doar in cele mai nebunesti ganduri am avut. 

De mult prea mult timp nu m-am mai auzit atat de clar, atat de frumos, atat de simplu ca astazi. Nu mi-a lipsit nimic. Sau, mai bine spus, nici nu am stiut cat de mult mi-au lipsit astfel de momente.

O umbrela imensa deschisa a adunat sub ea atata emotie, atata bucurie, atata liniste cum nu au reusit sa o faca cele cateva zeci de umbrele deschise in diferite colturi ale tarii, intr-un moment cand tot ce-mi doream era ca ploaia sa aduca acel dram de fericire pe care nu l-am stapanit niciodata.

Poate ca fericirea nu e de mine, insa ea lucreaza prin emotii, prin zambete, prin cuvinte spuse in clipe in care doar linistea era la ea acasa. 

Azi am simtit emotie. Sunt oameni pentru care am scris capitole intregi si oameni pentru care am scris titluri. Emotia de azi e pentru oameni pe care acum nici macar jumatate de an nu-i aveam in viata mea. Dar de la care am invatat ca indiferent cat de mic si ascuns esti, mereu va veni o ploaie care ne va aduce impreuna…

Pentru o zi care se anunta o ploaie cu grindina, am trait cel putin un curcubeu. 

Si sunt sigura ca desi ploaia e de partea mea intotdeauna, cand cerul e limpede, milioanele de picaturi in care se sparge un val vor continua povestea mea.

Multumesc!

Dincolo de lume, mai exista ceva?!

images

Mi-e dor sa plec departe. Mi-e dor de drumurile mele interminabile, mi-e dor de toate momentele cand eram doar eu cu mine si cu cerul si puneam pe hartie ganduri. Imi lipsesc salile de asteptare, imi lipsesc zecile de ore de sofat cand doar aburii muntilor imi patrundeau in minte. Imi lipsesc orele acelea cand simteam ca am lumea la picioare, ca eu sunt unica piulita care poate pune in miscare acel univers pe care nu a reusit nimeni pana acum sa-l descifreze.

Am deschis ferestre, usi, insa nici macar vantul nu-mi mai e prieten; cele mai grele clipe sunt acelea cand privesc inapoi si nu mai regasesc nimic din ce era inainte. Parca totul a fost sters cu buretele. Si caut cu infrigurare sa aflu cum s-a intamplat asta, cine mai are acces la lumea mea, la gandurile mele, la trairile si drumurile mele si cum s-a putut intampla asta? Sau poate ca le-am inchis atat de bine atunci cand am inceput sa scriu un alt capitol, incat nici macar eu, care detin cheia acelor mici sertare ascunse, nu le mai pot scoate la iveala. Am pierdut. Un drum.

E greu sa ma mai intorc acum, mult prea greu. Privesc inainte si dincolo de un cer aproape senin si o adiere de vant, tot ce simt este un prea mare gol in stomac si un imens gol in suflet. Atatea capitole incepute si terminate…atatea puncte de suspensie…atatea ore traite si alungate. Toate s-au dus. Acum cand dau timpul inapoi, vad, nu doar cum toti anii acestia s-au scurs fara sa ma intrebe o secunda “ai vrea sa mai zabovesc putin?”, “ai vrea sa pastrezi un moment doar pentru tine si pe acela sa il redam eternitatii in schimbul unei iubiri sau a unei trairi pe care viata nu ti-o va mai rescrie?”

Atunci nu am stiut sa raspund si am zabovit atat in jurul gandului ca nu am nimic pe care sa il pastez pe vecie, fara gand de apel; am crezut si poate inca mai cred ca unele iubiri, strafulgerari, tristeti si urlete vor reveni cu o ritmicitate si periodicitate greu de estimat in viata mea si a fiecaruia dintre noi, pana cand imi voi fi invatat lectia si menirea. Am crezut ca ce traiesc azi nu poate sa se repete si ca ce imi doresc pentru maine e posibil sa nu traiesc niciodata.

Si daca as vrea sa opresc azi pentru o clipa in loc, spunandu-i ca toata marea incercare pe care mi-a pus-o in cale pana acum pare sa fie si cea crunta? Daca aceasta traire nu va face altceva decat sa sfasie un suflet si asa chinuit, plans, alergat, mereu dat deoparte? In cate sa se mai rupa?

La baza universului sta o forta care face si desface totul; o forta pe care avem tendinta sa credem ca o stapanim atunci cand toate lucrurile care altora le apar potrivnice, noua ni se arata cu o repeziciune si cu o putere greu de definit si inteles. Cel mai greu e atunci cand lucrurile se intampla impotriva vointei noastre. Cand cunoastem oameni nu pentru ca noi ii dorim, ci pentru ca ei ne doresc, pentru ca ei insista. Ei ne cauta. Si reusesc sa ne smulga din universul nostru si sa ne coboare pe un pamant de mult atemporal, ruinandu-ne toata nefericirea si tot chinul. Oameni ca ei sunt cei care conduc lumea, caci prin ei ne aducem pe noi mai aproape de un tot ce pana la intalnirea lor era inexistent.

Am citit zilele trecute o declaratie a unui astfel de om, pe care o las marturie mai jos; sunt putini cei care pot, inca mai pot sa iti gaseasca resurse intr-o lume anosta si aventuroasa, pentru a spune tare si raspicat ca oricate vieti am trai in lumea asta, e posibil ca iubiri impartasite sa traim O SINGURA DATA…

“nu cred sub nicio forma ca mai pot intalni pe cineva cu care sa ma potrivesc in felul asta obscen, as spune. De multe ori in acest scurt timp, am avut senzatia ca providentei, in timp ce presara ceva in viata mea, i s-a desprins capacul de la recipientul ala exact ca atunci cand pui sare in salata si deodata se goleste toata solnita.

Exista un om care mi-a oferit TOT ce mi-a lipsit pana acum, caruia ii multumesc pentru fiecare clipa, moment, zambet, pentru fiecare vorba.

Cu toate astea nu ma legitimeaza nimic sa intervin in vreun fel in viata acestui om si sa ii dau lectii sau sa ii sugerez comportamente, doar daca mi se cere. Omul acesta minunat merita mult, pentru ca ofera mult. Omul meu, coborat de pe bolta cererasca trebuie sa straluceasca si aici pe pamant. Nu poate straluci daca eu il tin in brate si sunt murdar de taciune pe maini. Omul meu s-a nascut si a trait liber. Omul meu trebuie sa zboare. Omul meu are aripi. Albe.

Acest om despre care scriu azi se afla dincolo de geam…un geam pe care va trebui sa il sparg pentru a-l putea atinge si pentru a putea sa vorbesc unei omeniri oarecare despre tot ce simt. “

************************************************************************************

Am incercat sa sparg sute de geamuri in viata asta, doar-doar voi ajunge la chipul acela care imi surade si caruia nu-i pot distinge niciodata pe deplin trasaturile. Niciodata.

Mereu plasmuiesc alte grimase, o alta culoare a ochilor, un alt zambet.

Pana cand, intr-o zi, voi intelege ca desi ochii nu pot distinge dincolo de un geam, sufletul si mintea deja i-au dat viata, l-au furat cu buna stiinta si l-au ascuns intr-un loc unde nu sunt ferestre.

Acolo este locul lui…

 

De 13

Nu am avut niciodata pana acum multe momente de bucurie; greu am gasit mici multumiri si momente de incantare in placeri vinovate. 

Nu ma regasesc in multe, dar stiu ca fiecare moment ce il traiesc e unul dintre acelea care nu se vor mai intoarce, poate, niciodata.

Nu-mi amintesc in ultimii ani sa fi avut o zi de nastere in care sa nu ma intristez de ceva, in care sa nu rememorez evenimente care mi-au placut si m-au definit intr-o anumita perioada. Nu-mi amintesc sa fi trecut macar o zi in care sa nu ma gandesc cum as fi fost daca as fi fost altcineva, sau nascuta altundeva. Insa de fiecare data s-a intamplat ceva care sa-mi arate ca sunt exact unde trebuie sa fiu si mai ales cand trebuie.

Sunt inconjurata de multa lume, insa doar de putini oameni! Pe ei, desi nu ii am aproape mereu, ii am cu mine. Sunt oamenii mei si fara ei un simplu 13 iulie ar fi gol. Niciodata 13 nu-mi aduce ghinion. Pentru ca 13-le meu spune multe despre omul din spatele numarului in sine, dar mai ales despre ce il face sa nu fie doar un numar.

Pentru un om cu putine fericiri, cu mult prea putine fericiri, mersul descult pe un asfalt aproape incins inseamna viata. Inseamna bucuria de a exista intr-un univers cand prea mare, cand prea mic.

Oricat de greu mi-ar fi uneori, stiu ca fara el nimic din ce gasesc astazi in drumul meu nu ar fi fost decat file de poveste.

Despre asta este ziua de astazi. Despre o poveste.  O alta poveste.

Pe care incep sa o scriu de la 37…

Lanturi ce ne leaga. Intre noi. De noi

images

Sunt multe lucruri care m-au pus la colt in ultima vreme; e adevarat ca in fiecare an, in preajma zilei mele de nastere, ma apuca tot felul de ganduri si de intrebari care mai de care mai daunatoare sanatatii. De parca nu as avea in restul timpului suficiente motive de a dormi cu capul pe pragul usii, din cauza amalgamului de idei, dorinte, crezuri, alergii si alte dureri nerostite, pe care nu reusesc niciodata sa le pun cu adevarat intr-o ordine pe care universul sa o aprobe. Uneori chiar imi arunca in fata tot felul de pagini in care ma roaga, ma implora uneori, sa scriu despre ceilalti si nu doar despre mine prin prisma lor. Mi-e greu sa fac lucrul acesta, pentru ca eu cred ca pentru a scrie un manual trebuie sa faci nenumarate studii de caz si sa stii ce sa incluzi, unde, ce note de subsol sa folosesti si mai ales cand.

Daca e adevarat ca adevaratele raspunsuri la intrebarile cheie le gasesti in singuratate, la fel de adevarat este ca marile intrebari se nasc, de cele mai multe ori, atunci cand esti printre oameni; cand poti sa vezi ceea ce ei cred ca se reflecta doar in oglinda, cand poti sa asculti ceea ce ei cred ca au spus prin vorbe si nu prin atitudini, tonalitati si mai ales grimase.

Am inceput sa vad mult, prea mult as zice. Mi s-au ascutit simturile intr-un fel in care incep sa cred ca ma apropii de o maturitate si o intelepciune greu de digerat. Mai ales pentru mine.  Nu cred ca varsta din buletin are vreun aport, insa cred ca varsta pe care o simt in fiecare zi in fiecare membru si celula, zice totul despre mine. Si nu toate sunt cuvinte usoare sau frumoase sau masticabile.

Am afirmat mereu ca eu iubesc oamenii, asa cum sunt ei. Desi multi au dat in mine cum au vrut si cand au vrut; asta pentru ca le-am permis. Sunt insa unii alaturi de care invat sa traiesc sau mai degraba, si nu mi-e greu sa spun asta, sunt oameni care invata alaturi de mine; se decopera, se releva intr-un fel neasteptat pentru ei, afla ca merita sa fie iubiti intr-o lume in care esti doar aratat cu degetul, merita sa li se ofere acea medalie pe care doar podiumul au crezut ca si-o permite. Sunt oameni care simt langa mine liniste, sunt oameni care simt impacare, incredere in ei insisi, putere de a darama bariere si de a muta muntii. Sunt oameni carora le-am impus respect si oameni carora le-am impus distanta. Intr-o lume in care nimeni nu mai pune limite, o sa ajungem sa nu mai respectam granite, regulamente de ordine interioara, si vom deveni un amestec din care nimeni si nimic nu va mai putea iesi la iveala ca o floare de colt. Am sfarsi toti ca niste fire de iarba, mai mici sau mai inalte, mai verzi sau mai arse de soare, calcate in picioare sau cu o coloana vertebrala de neegalat.

Suntem oameni; nu stim sa traim altfel decat dupa reguli impuse, desi negam si credem ca viata se traieste fara bariere, fara limite, doar raportandu-ne la un orizont. Oare? Si atunci cum stim cand e prea mult? Cand lovim? Cand suntem malitiosi sau cand facem rautati gratuite?

Am inteles deunazi ca dependenta face mai mult decat dragostea neconditionata. Ca unii oameni au sentimentul valorii tocmai pentru ca altii sunt dependenti de ei; se certifica si cred ca asta ii face puternici. Si n-am putut sa nu ma duc la definitie, caci ce e in definitiv dependenta? Greu digerabil dar cumplit de adevarat raspunsul: un raport de subordonare, de supunere. Adica oamenii simt ca au capatat valoare, simt ca detin fraiele a tot doar atunci cand au in spate “un supus”?  In lumea asta in care vrem sa traim fara limite si fara bariere, nu e oare un neajuns?

In medicina cand vorbim de dependenta ne referim la o intoxicatie ce rezulta din administrarea repetata si continua a unui medicament, care nu face altceva decat sa ceara alte si alte administrari. Nici macar spitalizarile repetate nu ajuta; nici psihoterapia. Nimic.

Nici cu oamenii nu sta diferit; da-i unuia sentimentul ca le poti pe toate, oricand, oricum si nu vei face decat sa-l transformi intr-un handicapat, caci el nu concepe sa toarne macar apa intr-un pahar fara sa il supraveghezi. Si ma intreb eu oare, cum si mai ales de ce dependenta ne face puternici? Pentru ca stim ca de noi depinde omenirea din patratul din care facem parte? Oare atat de mult sa ne fi estompat simturile, dorintele, nevoile de noi, incat sa acceptam la nesfarsit ca NUMAI noi putem da ora exacta?

Si ma intreb daca nu cumva oamenii acestia care se autodenunta dependenti, fac asta ca o metoda de control? Se dau nesiguri, se tem de abandon si folosesc fix tactica inversa? Transpun asupra celor de langa ei aceste temeri, tocmai pentru ca vor confirmari, pentru ca nu cred in propriile lor crezuri?

Am crezut mereu ca nimeni nu e de neinlocuit, desi tot eu am afirmat ca pe mine ma inlocuiesti cel putin cu doi-trei; cu exceptia oamenilor pe care i-am luat in spatiu in propria-mi viata. Fara ei, lumea mea ar deveni din ce in ce mai arida. Sunt unii pe care nu-i voi mai intalni niciodata si fara acestia cred ca universul meu s-a ingustat considerabil, dar mai ales cred ca in locul lor oricate lupte s-ar da, nimic nu va mai creste. Sunt unii pe care imi doresc sa ii vad in fiecare zi si doar gandul asta imi da incredere. Sunt altii pentru care am cateun cuvant si cred ca e de ajuns.

Dependenţa e rea. Inclusiv dependenţa în dragoste, pentru că lanţul rămâne lanţ chiar dacă e de aur.(T.Burnar)

Nu vreau sa zic nimic despre alte dependente; cred ca toate se pot trata, iar daca nu, macar inlocui. Cafeaua cu ceaiul negru, Facebook-ul cu Instagram, ciocolata cu pudra de roscove, televizorul cu mersul pe strada (varietatea stirilor e mai mare) si am putea continua.

Eu sunt dependenta de viata. De viata mea. Desi, de fiecare data cand ma atasez prea tare de ea, are grija sa imi arate ca sunt toxica si ca trebuie sa imi reconfigurez traseul si comportamentul. O cred si o inteleg…nicio dependenta nu poate fi benefica; insa tocmai dependenta de ea ma determina sa scriu.

Sa ma schimb oare?…

 

 

 

 

 

 

 

Ploaie gri. Fara curcubeu

descărcare

Ploua. Verde crud in parcuri si pe strazi. Umbrele colorate la tot pasul. Atata gri de jur imprejur, incat ai crede ca cerul si-a schimbat paleta de culori. Am realizat ca orice culoare as pune pe mine, se va asorta invariabil cu vremea asta de primavara tarzie.

Intr-un oras mare ploaia miroase a asfalt prafuit; in parc miroase a iarba cruda, bancile miros a lemn mucegait pe alocuri, terasele miros a lumanari cu parfum de iasomie si a ceaiuri cu gust de ghimbir. Acum, cand ar fi trebuit sa miroasa a limonada cu soc. Strazile sunt inundate. Pisica cu care ma mai intalnesc dimineata cand plec, statea ascunsa sub scari, zgribulita si uda. Atata ploaie nici la Bacovia nu am intalnit.

Mi-aduc aminte de ploaia de la tara. Acolo unde toata gradina miroase a parfum de trandafiri, a cires copt si a menta. Acolo unde ti s-afunda sosonii in pamant ud, dar unde mirosul ploii nu e inecacios. Lemnul umed al gardului miroase a var de mult stins, sau a praf inmuiat. Drumul pietruit care alta data lasa dara de praf cand o masina gonea in viteza, acum miroase a proaspat; parca e o placere sa auzi pietrele mici si arse de soare si de vreme calcate in picioare de rotile unei masini.

Florile sunt din ce in ce mai viu colorate; au broboane de apa pe petale si frunze, pe care mai poposesc din cand in cand gaze care au stat ascunse sub stresini. Tigla e de un maro ud, podetul are un gri soriciu, pomii sunt incarcati de picaturi reci si mari, care ii apasa.

Ploaia de la munte e dumnezeiasca. Padurea miroase a rasina cruda, aburii grei care se ridica spre inalt spun cat de fierbinte e pamantul si cat de insetat e de apa. Potecile de munte sunt alunecoase si reci. Desisul padurii e din ce in ce mai intunecat, insa intunericul acela iti da pacea si linistea pe care o poti gasi doar in inima pamantului. Apele repezi alearga cu viteza si cara dupa ele pietre, nisip, crengi, frunze. Linistea din munte te arunca intr-un timp indepartat in care existenta umbrelei nu era o necesitate. Timpurile spun multe despre linistea ce ni se asterne astazi la picioare; dar si mai multe de zgomotul asurzitor pe care il adapostim si il hranim in fiecare zi in noi.

Pe marginea drumului, cand muntii ti se arata in toata maretia lor, stai mut si surd, ascultandu-ti inima si ploaia. Atat. Niciun gand nu poate sa te tulbure intr-o lume in care domneste linistea. Acea liniste de care am uitat. Pe care am ascuns-o in noi. Si am pierdut-o in noianul de ganduri care ne urla in fiecare zi in minte sa vrem altceva. Mereu altceva. Niciodata doar liniste.

M-am asezat. O mare de liniste asurzitoare in fata mea. Am incercat sa o patrund si am inteles ca trebuie sa-mi faca ordine in minte, in simturi, in mine. Nu mai pot indesa nimic intr-un preaplin sufletesc. Ar trebui sa golesc toate sertarele in care am ascuns ganduri, oameni, tristeti si bucurii de care nu am vrut sa-mi mai amintesc pentru o vreme si sa las linistea sa patrunda. Nimic nu trebuie pastrat la nesfarsit, gandind ca dupa o vreme, mai apropiata sau mai indepartata, vei avea nevoie sa deschizi acele sertare si sa le redai libertatea. Mai bine as incepe de acum…si asa imi voi castiga eu libertatea.

In linistea ploii si a drumului, mi-am regasit linistea. Mi-am redat locul pe care mi l-am reprimat in ultima vreme. Acela pe care ar fi trebuit sa il detin.

Locul meu. Fara sertar. Fara ascunzis. Fara teama de a-l fura de la cineva sau de a-l darui cuiva.

Intamplator sau nu, l-am regasit intr-o zi cu ploie…

Cand strazile nu mai au nume

mjpomp.jpg

Traiesc intr-un oras mare; uneori il simt un fel de New York, pentru ca doar gandului ii ia cateva zeci de minute pentru a traversa sectoare, cartiere, strazi si alei.  Alteori am senzatia ca este mai mic decat un Marasesti, pentru ca reusesc sa intalnesc oameni pe care nu i-am mai vazut de o viata, oameni pe care poate i-am proiectat intr-un coltisor al mintii ca acei Supermani al sufletului; despre ei pot spune ca sunt acolo exact cand un gand imi striga neincetat ca am nevoie sa ii vad, sa ma tratez de cate un delir sufletesc.

De cele mai multe ori, insa, pot sa ma ascund de mine stiind ca nimeni nu este atat de iscusit si de dibace incat sa ma poata gasi intr-un loc stiut doar de gandurile mele, astea atat de inchegate, de patrunzatoare, de imposibile pe alocuri. Pot spune ca exist peste tot si nicaieri, ca sunt asemenea ploii care se arunca in galeti asupra noastra in nordul orasului, in timp ce in sud doar ce ne apare ca o roua pe maini.

Sunt departe de a-i cunoaste cotloanele, sunt departe de a sti ce se ascunde in inima Bucurestiului, insa stiu ca nu de putine ori inima lui a batut la unison cu a mea. Stiu ca oricat de mare si de incapator este universul asta, uneori exista doar pentru noi, pentru fiecare dintre noi, acesti cativa oameni care salasluim intr-o lume plina de ritm si uneori chiar, de rima. E locul in care ma simt cel mai aproape de mine, e locul care imi dicteaza pulsul. Uneori am sentimentul ca este imposibil ca coexist intr-un oras atat de mare, alteori cred ca pot cu usurinta sa-l impachetez si sa il iau cu mine in buzunarul cel mai mic si mai ascuns al hainei, pentru ca oricat de incapator ar fi, pentru mine are dimensiunea unui secundar.

Nu am avut niciodata sentimentul ca m-as putea rataci; am stiut, cumva dictandu-mi-se o coordinata spatio-temporala, ca orice alee duce undeva. Niciun sistem de navigatie nu are o atat de mare precizie cum are un gand, acela ca oricunde m-as afla pentru mine va exista mereu un liman.

Ma pierd de nenumarate ori pe strazi, uneori sofand, alteori la pas. Imi ravasesc mintea si gandurile cu tot felul de idei dintre cele mai grozave si mai imposibile pe alocuri, insa stiu ca destinatia e intotdeauna acolo. Poate ca numele strazilor se mai schimba pe alocuri, mai vine un presedinte, mai decedeaza un monstru sacru al muzicii sau al cinematografiei al carui nume trebuie imprimat pe un colt de strada, mai apar statuete pe care nici ploaia nu le spala, tablite pe care nici macar scrisul nu se mai vede de la atata fum si ceata, insa acel loc pe care il caut prin cotloanele mintii, acea destinatie este acolo. Invariabil.

Azi am facut kilometri alergand dintr-o parte in cealalta a Bucurestiului incercand sa-mi alung din sufletul gandul ca departarile mari sunt cele care aduc inimile impreuna. Doar ploaia ce m-a insotit, insa in definitiv ce sunt eu fara ea?!

Tu unde-mi esti?

Unde mi-ai fost?

 

Postfata „Umbrelei”

Lansare Carte_Umbrela trairilor mele_Roxana Mihalcea_Iasi (224)

Mi-a luat ceva timp sa pot scrie despre ce a adus “Umbrela” in viata mea. Si nu pentru ca nu as fi avut ce spune, ci pentru ca nu reuseam sa imi pun toate gandurile si sentimentele intr-o ordine pe care sa o pot aduce si exprima si in cuvinte.

Stiu foarte bine tot ce am trait in tot timpul acesta pana am vazut cum umbrela prinde viata. Stiu fiecare traire, fiecare vis visat de cel putin 10 ori, stiu fiecare inchipuire, fiecare miscare, fiecare atingere, tot, imi amintesc absolut tot. Si oricat de mult mi-am imaginat acest eveniment, tot nu am putut sa-I patrund si sa il simt asa cum mi s-a daruit. Ca-ntr-o poveste: trei zile si trei nopti. Numai ca de data aceasta a fost povestea mea. Nu intamplator am citit si trait atatea povesti minunate, insa chiar si asa, atunci cand iti vine randul, crezi ca totul e doar o plasmuire a mintii. Nici azi nu stiu daca am trait tot ce mi s-a intamplat sau daca am visat cu ochii deschisi. Si ce vis…

De atatea ori am fost la teatre, la spectacole, si la final in aplauzele acelea frenetice imi ziceam in gand “oare vreodata voi trai un timp, un moment al meu in care sa fiu acolo, pe scena si toti ochii sa fie atintiti asupra mea? toti acei oameni sa ma priveasca de parca eu le-am deschis o cale, un drum, o poteca?” Si uite ca vreodata a luat locul spectacolului vietii mele.

Cred ca nimic nu a fost intamplator si pentru prima data in mult timp Umbrela a adus zeci, sute de oameni impreuna. Scena mea a fost uneori neincapatoare. Mi-aduc aminte un moment din prima seara, cand ma asezasem pe scaun, cumva sa incerc sa ma integrez lumii, evenimentului, sunetului si intr-un moment de detasare am simtit ca eu, cea pe care o privesc, sunt omul pe care l-am cautat intotdeauna, omul acela despre care am scris, uneori dandu-I un nume, alteori, fara nume, fara haine, doar un amalgam de sentimente, iluzii si nostalgii. Am simtit cum eu sunt acel cineva dupa care tanjesc, acel cineva pentru care imi configurez zile, nopti, vise…Si asa am continuat sa cred pana cand intr-o noapte tarzie, cu doua brate pline de flori multicolore, purtand o rochie cu care clar as fi putut-o substitui pe Alba-ca-Zapada, cu un zambet de milioane, am patruns in sufletul casei mele, m-am asezat in pat, rememorand o seara de exceptie. Am tras aer adanc in piept si am gandit ca printul din poveste va gasi drumul, cu sau fara caleasca, cu sau fara pitici, cu sau fara vrajitoare.

Urmatoarele doua zile si nopti de poveste au scris cu cerneli dintre cele mai fine povestea fetitei care fie ca era vara sau toamna, cer cu ploaie sau soare fierbinte, plimba o umbrela pe umeri…Dupa aproape o saptamana as putea spune ca simt cum aceste trei zile fac parte dintr-o alta viata pe care am avut fericirea sa o traiesc.

In lumea mea in care ploua chiar si atunci cand se anunta soare arzator, in lumea mea in care oamenii au scris alaturi de mine povestea “Umbrelei” care aduce zambete pe chipurile celor din jur, in aceeasi masura in care aduce lacrimi, suspine si puls alert; in aceasta lume cred ca nu mai exista cale de intoarcere dupa ce lumina s-a oglindit cu asa o intensitate intr-un rogvaiv impermeabil.

Poate se cere un alt timp, o alta poveste care sa ia forma unei masini, a unui avion, sau de ce nu, a unei banci pur si simplu – desi cred ca mi-as dori in sinea mea sa fie o banca din Central Park al carei mesaj l-am citit cel putin odata cu ochii mintii. Da, e adevarat, ca nu ma pot opri aici…si asta pentru ca stiu ca sunt multe care au ramas nespuse.

Azi sunt inca nespuse…