Pe aici nu se (mai) trece…

depositphotos_80153534-stock-photo-road-in-the-woods

Vine o vreme în viață când simți că nu mai poți; când simți că oricât de mult ai încerca să înaintezi pe un teren nebătătorit, pe care ai încercat din răsputeri să îl aduci la standardul unui drum de cel puțin talie județeană, nu mai poți continua. Simți cum toate încercările tale de a-l netezi, de a-l asfalta nu vor duce nicăieri. Și asta pentru că pe drumul acela oricum nu circulă nimeni. Și tot ce ai face tu ar fi să îl scoți din circuitul agricol și să îl introduci în intravilan.

Am asfaltat atâtea drumuri în viața mea de până acum, cât nu are toată țara asta la un loc!!! Am dăruit atâția ani din viață doar încercând să construiesc, să rânduiesc, să aduc la o linie a supraviețuirii cele mai neînsemnate poteci, cele mai absconse, cele mai nepietruite sau cele mai noroioase. Ani, nu luni! Am căutat de fiecare dată cel mai bun constructor, cele mai bune materiale, chiar dacă asta m-a sărăcit și m-a epuizat de toate resursele pe care un om le poate poseda. Am făcut toate sacrificiile și compromisurile posibile și imposibile și asta din credința mea de neînfricat că acel drum TREBUIE și MERITĂ a fi unul pe care oricine să poată merge cel puțin în siguranță. Însă peste toate acestea am pus și pasiune, atâta pasiune și daruire, încât pot spune cu toata puterea și determinarea de care dau dovadă, că am reușit să le transform în cele mai minunate autostrăzi. De oriunde ai fi venit, în stanga și în dreapta, ai fi văzut lanuri de flori, locuințe, fântâni cu apă curată, copaci cu tot felul de fructe, bănci unde să poposești și unde să poți să îți tragi sufletul.

Cred că până acum am făcut mai mult decât a făcut în toți anii aceștia CNADNR-ul. Si nu a contat o secundă ca era vară sau iarnă. Că ploua sau că zăpada era spulberată în toate direcțiile. Că eram sfârșită, sleită de puteri sau sătulă.  Nu a contat. Am desăvârșit  orice lucrare cu o abnegație de neegalat.

Până acum.

Nu știu câte am dăruit omenirii, știu însă că toate chinurile mele vizibile și invizibile au fost date uitării. Sau, mai rău de atât, au fost transformate în lucrări ” de-a gata” pentru oricare alt trecător care a pășit pe fiecare șosea asfaltată, nivelată, marcată și curățată. Nici nu vreau să pomenesc despre șoselele în sine. Toate, fără excepție, au considerat că au ajuns la statutul pe care îl meritau, li se cuvenea. Și asta, pentru că cineva în lumea aceasta a avut răbdarea, dorința, încrederea și mai ales resursele, de a le  transforma într-un lucru mareț.

Am obosit. Cred că am ajuns la momentul la care trebuie să spun: pas. Să nu mă mai intereseze. In definitiv nu sunt drumar de profesie, iar de aș fi, cred că primul drum pe care ar trebui să îl asfaltez este acela pe care eu însămi pășesc. Așa cum pot și cum am putut. Când mai greu, când mai ușor, când încălțată, când desculță.

Nu știu să fi existat prea mulți drumari care să fi vrut să ma ajute cu drumul meu. Sau dacă au vrut, au renunțat repede, justificându-se în fața mea că ” sunt o resursă scumpă” , că materialele pe care le socotesc necesare pentru drumul meu sunt prea scumpe sau prea greu de găsit! Mulți dintre ei fiind aceiași drumari care astăzi pășesc pe adevărate comori.

Poate că mai am resurse, poate că mai dispun de materiale de calitate și de putere de muncă. Dar nu mai vreau să depun muncă în folosul comunității. Cred că este timpul să se schimbe lucrurile. Și oamenii. Și prioritățile.

Insă câți oameni sunt dispuși să renunțe la confortul lor, la viața lor mai mult sau mai puțin minunată, la obiceiuri, la timpul lor,  pentru a dărui, pentru a se băga la o construcție pe care nu sunt convinși că o pot finaliza?! Sau pur și simplu nu vor să investească niciun sfanț pentru a o transforma într-o adevărată capodoperă. Dacă ați gândit că asta este o întrebare la care aștept un răspuns, vă înșelați, căci în mintea mea știu deja ce urmează a fi spus – NIMENI.

Cred că azi pot spune cu tărie:  până aici! Să știu că voi rămâne o potecă toată viața mea, una nepietruită, mocirloasă și tot nu mai sunt dispusă să cedez în fața niciunui așa-zis meștesugar ce s-ar da interesat de priveliște, de culoare, de anduranță și de miraj…

În definitiv, e musai ca peste ani să mai poată exista și drumuri despre care să ne amintim că datează dintr-o eră îndepărtată și care peste ani, să fie transformate în adevărate patrimonii. Și în istorie. Acea istorie despre care, înfricați sau nu, unii vor citi, iar alții vor suspina în momentele lor de stoicism, gândindu-se cât de mult și-ar fi dorit să poată transforma un drum  de poveste, într-o adevărată poveste.

Păcat ca vremea poveștilor e demult apusă…

 

 

Reclame

Tatalui meu

N-am mai scris de mult. Nici nu am simtit ca puteam sa o fac. Uneori se cere sa mori cate putin, ca sa ai de unde renaste.

Ziua de azi nu este despre mine; de cele mai multe ori, in ultimii ani, zilele nu sunt despre mine. E si asta un fel de a trai; pentru si inspre ceilalti. Eroismele nu se vor plati niciodata, nici nu cred ca este loc in viata asta pentru asa ceva, cand noi de-abia daca putem trai ce ni se da. Nu stiu daca voi primi inapoi ceva din ce am dat, insa o certitudine am: timpul daruit nu se va intoarce niciodata. Sub nicio alta forma, sub niciun alt chip. Sa fie asta pierderea mea cea mai mare…caci pe restul le socotesc doar investitii proaste.

Astazi e despre tata. El nu va imbatrani niciodata. Nu are voie. E musai sa ramana asa cum eu il stiu de cand il stiu. Nu are voie sa lase timpul sa se astearna peste el si nici sa ii fure din energie, din dedicatie, din agitatia uneori dusa la extrem, din tot ce este el pe de-antregul.

Nimeni si nimic nu poate interveni asupra lucrurilor pe care el le daruieste. Sa fie tata cel mai intelept om pe care eu sa il fi intalnit in viata asta?

Cand simti ca iti vine sa arunci cu toporul in cer, cand vrei sa te manance pamantul de durerea si necazul ce il ai: suna-l pe tata. Nu stiu daca sentimentele de mai sus vor fi alterate, insa macar se va naste o intrebare in mintea ta: de ce ai face toate astea? Nimeni si nimic nu merita sacrificiul sau durerea ta, caci oamenii sunt mai trecatori decat timpul. Cu toate astea, si el se macina si se fierbe si ajunge sa traiasca doar pentru restul lumii si niciodata pentru el.

Pur si simplu nu am cum sa fac ceva in sensul asta, caci si eu am aceeasi samanta proasta in mine. Si ma roade.

De ziua lui as vrea sa stiu ce gandeste, ce simte. Nu am stiut niciodata cu adevarat, decat atunci cand l-am vazut plangand. Si atunci am stiut ca daca sunt apocalipse pe pamantul asta si nu sunt doar minciuni si trucaje, inseamna ca tata le-a trait. Mai ceva ca un Noe care ar fi vrut sa salveze lumea. In lumea lui, este un Noe.

Si lucreaza la arca aceea de ani incoace…si smirgheluieste si aduna si masoara, doar-doar o iesi perfecta pentru ce are el nevoie.

Ii e frica doar de Dumnezeu. Pe noi toti ceilalti ne pretuieste, uneori fara sa meritam sau sa dovedim.

Sa aveti cu totii un tata ca al meu, ati fi bogati! Nu ati mai cauta averi. Ati avea cea mai mare mostenire si cea mai mare bogatie.

Nu am luat multe de la el; dar nadajduiesc ca ceea ce am luat e ceva bun. De n-o fi asa, e tarziu sa mor si sa ma nasc din nou, imprumutand de la el doar bogatia cea mai de pret.

Pentru el si doar pentru el „la multi ani”. Sa mi-l tina Dumnezeu pana eu nu am sa mai stiu numara. Ca de iubit si de trait, mor si o iau de la capat, in fiecare zi.

Fara titlu. Caci fotografia e elocventa

Oamenii te vor judeca oricum pentru orice eşti, orice faci, orice gândeşti şi transmiţi, pentru ce crezi. Întotdeauna vei deranja pe cineva, vei atinge o coardă sensibilă, vei trezi o rană veche şi nici măcar nu depinde de tine. Fiecare e la nivelul lui de înţelegere pe care odată şi odată îl va depăşi. Dar până atunci, pentru ce preferi să fii judecat? Pentru măştile tale sau pentru autenticitatea ta ? (Pera Novacovici)

De ziua scriitorului. Pentru dascalul care mi-a adus marea in suflet.

wave-1487321_960_720

3 martie.

Pana azi, o zi despre care nu am stiut mare lucru. Intamplator am aflat ca este ziua scriitorului. Nu stiu nici pana in acest moment daca ma pot denumi astfel, insa stiu ca de cativa ani incoace, asta imi place sa fac, atunci cand simt ca ma sufor in propriile-mi ganduri, atunci cand simt ca lumea asta, prea mare si prea prinsa in propriile-i capcane, ma absoarbe cu totul. Si am atatea momente pe care le traiesc din ce in ce mai acut.

Am cautat sa ma lipsesc de lume. Am crezut ca ascunzandu-ma intr-o carapace, nici mai mica, nici mai mare, voi fi la adapost de tot ceea ce ma inconjoara si ma consuma, uneori inutil. Am dat deoparte sentimente si infrangeri sufletesti, insa niciodata nu am dat deoparte oamenii care au contribuit in egala masura la cresterea si descresterea mea ca om.

I-am tolerat si le-am cautat scuze atunci cand poate nu meritau. I-am ascultat atunci cand poate urletul meu interior era mai puternic decat o avalansa pornita de la 5000 de metri. Am dat deoparte timpii mei si durerile mele, cautand sa le intind o mana, cand poate tot ceea ce ar fi meritat era un sut in fund. Am scris despre lume si am trait prin lume. Uneori mai anost, mai inghesuit intr-un spatiu care nu ar fi putut adaposti nici macar o umbrela. Alteori mai adanc, mai supus si mai inchis decat cerul acesta care ne apasa.

Indiferent ca am trait sus sau jos, am fost mereu cu ochii deschisi si cu mintea aproape de tot ceea ce ma inconjura. Am alergat dupa o naluca. De prea putine ori as putea spune ca am fost o pasare Phoenix, insa am stiut ca de oriunde m-as renaste, viata va fi infinit mai aspra, dar mai grozava.

De fiecare data cand ma gandesc cum am inceput sa-mi creez in minte parghii care sa ma indrepte spre o literatura, mai mult sau mai putin plina de simboluri si de profunzime, imi amintesc ca si cum ar fi ieri, prima ora de limba romana din clasa a V-a, cand prof. de romana ne-a spus ca scriem un eseu plecand de la motto-ul “un val se sparge, moare, dar cate picaturi se nasc”. Facand un exercitiu de memorie, cred ca pot spune ca si atunci, ca si acum, am scris, cu resursele pe care le detineam, despre viata. Asa cum o intelegeam atunci. Asa cum mi se arata ea mie. Prea mult nu stiu daca am evoluat, insa stiu ca si acum ma aflu tot in mijlocul unei mari involburate.

Azi, cand as putea sa scriu despre orice m-a determinat pe mine sa ma apuc de scris, as vrea sa scriu despre omul care m-a ajutat si care m-a impulsionat sa pornesc pe un drum, pe care inca de la inceput nu l-am inteles pe deplin, asa cum nu as putea spune ca il inteleg nici acum.

Janet, astazi as vrea sa scriu despre tine. Caci fara tine, nu as fi ajuns acum in lumea asta, a oamenilor de litere, insa e o lume atat de frumoasa si de incapatoare, incat pana si eu imi pot gasi un locsor. Imi amintesc toate tezele, lucrarile si cartile citite. Imi amintesc toate orele de limba romana si toate momentele in care, ascultandu-te cum povesteai cu maiestrie si emotie despre limba si literatura, dar mai ales despre literatura vietii, iti marturisesc ca mi-ai insuflat si nu doar ca un dascal, dorinta de a fi acolo unde erau toti cei despre care studiam. Toti cei pe care ii citeam si de care ma gaseam fascinata. De dragul tau, am citit si am scris despre Eugen Ionescu, am patruns intr-o alta lume, a omului de litere.

Astazi, cu aproape 20 de ani mai tarziu, stiu ca daca ar fi sa o iau de la capat, as porni pe acelasi drum. Ar fi trebuit sa intuiesc inca de pe atunci ca lumea asta a scriiturii si a literaturii, de orice fel ar fi ea, nu este una usoara. Ca cererile sunt uneori prea mari pentru potentialul nostru intelectual si uman, insa, in definitiv, cine poate spune, incercand sa rememoreze cel putin douazeci de autori pe care i-a citit sau studiat in timp, care e potentialul lumii in care ei au trait sau au scris?!

Stii, acum, in vremurile astea prea matematice si prea analitice, cand intrebi pe cineva ce a mai citit, arareori primesti un raspuns despre vreo carte care sa fie altceva decat un self-help, o parodie a vremurilor sau pur si simplu o revista de taraba. Asa ca imi caut in tot felul de review-uri carti care aduc ceva in existenta celor ce le citesc. De cele mai multe ori, insa, gasesc review-uri despre carti premiate si pe care mi le cumpar si le citesc cu sufletul la gura, incercand sa patrund intelesul acela care le-a facut demne de o medalie. Si ma cam pierd si sunt dezamagita.

De la tine am invatat sa citesc carti care nu apar pe toate retelele ca fiind best-seller-uri, ci carti care te duc intr-un loc de unde mintea si sufletul devin cu adevarat subiecte de mari ecranizari.

Poate mica mea literatura nu va ajunge niciodata atat de bine cotata, insa mi-ar placea sa stiu ca patrunde acolo unde doar un cunoscator poate ajunge.

Iti multumesc.

Pana cand voi ajunge pe treapta cea mai inalta a existentei mele literare, as vrea sa stii ca toate treptele pe care le-am urcat pana acum au fost fost atinse de valul care se zdrobea de mal in mii de picaturi.

 

Puzzle (2)

SONY DSC
Sa tot fi trecut vreo saptamana de la prima noastra intalnire, cand, intr-un acces de nerabdare si furie am pus mana pe telefon, sa-l sun pe domnul V. (asa o sa-l intitulam de aici inainte) sa-l intreb in ce stadiu se situeaza cu problema mea. Are de gand sa ma ajute? Are de gand sa nu ma ajute? Orice ar fi, macar sa stiu.

Domnul V. este un tip extrem de ocupat de felul lui. Acum, nu stiu daca chiar asa stau lucrurile sau asta era ceea ce trebuia sa ajunga la urechile mele.

Mi-a raspuns la telefon cam sec, probabil deranjat de tonul meu tafnos si de sirul de intrebari pe care le aveam pregatite in maneca.

Nu avea, din cate mi-am dat seama destul de repede, un raspuns pentru mine sau vreun mesaj care sa fi aratat ca s-a chinuit intr-o oarecare masura sa caute o solutie. Ba dimpotriva, as putea spune ca exact aceeasi detasare il caracteriza si in acest moment.

Ma tot intrebam in sinea mea: “ce fel de om e asta? Tot unul dintr-aceia care bat moneda ca ar putea revolutiona omenirea, numai ca atunci cand chiar vine momenutul sa ceri ajutor, ori dispar in negura timpului, ori realizezi ca doar gura e de ei?

Domnul V. este un avocat renumit in protipendada bucuresteana. E un individ cult, cumva asezat in lumea lui, insa putin laudaros si destul de mandru de el.

Are critici bune in ceea ce priveste activitatea lui profesionala, solicitat in tot felul de procese, dorit de oameni cu bani sau de oameni cu foarte multi bani. Personal nu stiam mare lucru despre el, nici nu aveam de unde, nici nu cred ca ma interesa prea tare. In definitiv in viata mea se presupunea ca avea un scop bine definit, sau cel putin asa speram.

Dupa ce vizibil deranjat de telefonul meu, mi-a dat cele mai neinspirate raspunsuri, mi-a sugerat sa astept eu o veste de la el, altfel paream deranjanta. S-o creada el pe asta! Adica eu sa stau cu mainile in san, asteptand, Dumnezeu stie cat sau ce, pana s-o hotari (sau daca, nu stiu care e formularea corecta) sa faca ceva in ceea ce ma priveste?!

De felu-mi am tot felul de porniri, care mai de care mai nesanatoasa, atunci cand este vorba despre mine sau despre ceva ce mi-ar putea afecta linistea sau gandirea. Astfel incat, dupa ce l-am injurat bine – mi intai a trebuit sa-mi cer scuze ca il deranjez-  m-am hotarat sa il las sa revina el. In afara de un mare consum nervos, nu aveam cu ce sa ma aleg, astfel ca Solutia salvatoare era indiferenta. M-am afundat in munca si am incercat sa ignor orice gand care-mi spunea ca nu am dat tocmai peste cine trebuie.

Mi-a lasat suficient timp sa gandesc sau mai degraba sa uit. Aproape vreo saptamana, pana cand s-a incumetat sa scrie primul mesaj. Din care nu reiesea ca ar avea vreun raspuns pentru mine, ci voia sa stie ce fac si daca nu am chef sa ies la o prajitura.

Cum incerc sa-mi stapanesc impulsurile calorice, cat sa nu ajung sa imi schimb toata garderoba si inca destul de repede, i-am spus ca nu am chef sa ies din casa, ma simt destul de obosita, iar prajitura nu era chiar ceea ce imi lipsea mie la ora aceea. A parut sa inteleaga, chiar nu parea deloc deranjat de lipsa mea de interes vis-à-vis de invitatia lui, astfel incat a continuat sa ma intrebe cum imi peterec weekendul. Niciun plan concret. Nici la mine. Nici la el.

Nu-mi starnise interesul in niciun fel. Putin cam prea pretentios pentru mine, prea ocupat sau prea interesat de persoana lui si oarecum convins ca nimeni nu-i poate rezista. Ghinion. Nu stiu ce convingeri ai, insa eu am unele si mai si! Cam multe experiente care nu au dus nicaieri, cam multe intrevederi fara subiect sau predicat, mult prea multe ore de discutii, fie la telefon, fie in intrevederi, prea multe promisiuni neonorate, laude care mai de care mai grozava, incat as putea zice, fara sa stau o clipa pe ganduri , ca tot ceea ce am intalnit in viata mea, pana acum cel putin, a fost o insiruire de Brad Pitt, George Clooney sau Keanu Reeves. In rest, ceilalti erau toti frizeri, zugravi sau agenti de circulatie (fara sa se inteleaga ca am ceva cu profesiile astea). Si din tot amalgamul acesta de printi si cersetori m-am ales cu buza umflata si cu un mare ulcer pe care il mai tratez martea si joia, in functie de cat de des imi amintesc ca mi-e rau si ca voi sfarsi poate si mai rau.

Pentru domnul V. mi-am promis ca n-o sa cultiv niciun fel de pasiune, ca nu trebuie sa afle sau sa stie prea multe despre mine, nu de alta dar fie m-ar gasi prea interesanta, fie prea putin interesanta. Ambele variante ar face grave ravagii in viata mea, astfel ca am gandit ca e mai bine sa refuz orice invitatie la prajitura, ceai, film sau mai stiu eu ce s-ar putea lasa cu nopti nedormite si alte alte.

Sa tot fi mai trecut vreo cateva zile, in care in afara de intrebari despre vreme, mancare, politica, vacante si alte lucruri total pe dinafara subiectului, V. nu a vrut sa imi dea nicio stire. Stiam ca avea cateva dosare in afara Bucurestiului si asta ar fi insemnat sa fie cateva zile pe drumuri, dar chiar si asa nu se justifica lipsa lui de interes catre chestiuni de business. M-am potolit si i-am raspuns cam la toate intrebarile; nu stiu daca astea mi-ar fi ajutat la proces sau nu, dar nu era neaparat in detrimental meu sa ii furnizez cam toate informatiile, de altfel de interes public. M-am gandit daca e bine sa par mai inteligenta decat sunt, formuland tot felul de raspunsuri dichisite, insa mi-am dat seama ca la un moment dat voi fi prinsa in capcana cuvintelor mele si de acolo nici dracu’ nu ma mai scoate.

Am decis sa raman mediocra, sau cel putin nu atat de interesanta pe cat probabil si-ar fi dorit sau ar fi intuit despre mine. Din cand in cand ma intorceam si eu catre el cu intrebari mai mult sau mai putin incomode, insa de fiecare data imi raspundea atat de sigur pe sine, incat as fi crezut ca avocatura este de fapt viata pe care o traieste. Si in definitiv, avocatul isi apara clientul, nu adevarul…

Deci, ce putea fi mai frumos decat sa am de-a face cu un individ despre care nu prea stiam niciodata cand minte sau cand spune adevarul?! Jocul lui putea sa se sfarseasca oricand si eu as fi ramas, a nu stiu cata oara, in afara subiectului si as fi dat din civil in penal intr-o secunda.

Incepusem sa cultiv o dependa de omul acesta. Desi il intalnisem de vreo cateva ori, mesajele lui erau cel mai de pret lucru pe care il aveam. Stia meserie. Incontestabil. Imi povestea cu mare lux de amanunte ceea ce facea si incepusem sa ma interesez de fiecare client sau dosar, daca s-a finalizat procesul sau daca mai avea infatisari.

O meserie pe care mi-am dorit-o dintodeauna. Ma fascina. Imi aminteam de vremurile cand eu insami as fi studiat dreptul, cand mi-ar fi placut sa fiu un pion in universul asta plin de conjuncturi nefavorabile care apar in viata oamenilor cu interese.

Si acum, cand ma gandesc cum imi zambeau ochii de fiecare data cand il intalneam sau cand imi povestea tot felul de lucruri, simt o tensiune pe sira spinarii si un tremor in mana dreapta.

Cine e el?

 

(va urma)

Puzzle

puzzlewideVreme de toamna tarzie. Un vant urat care iti usca pielea si madularele. O semi burnita nu iti dadea voie sa te misti pe strazi in voie, iar stergatoarele scartaiau in continuu. Nu-ti venea sa iesi la plimbare, nici daca ar fi fost ultima din viata ta. Cu toate astea, mai vedeai razlet cateun om pe ici pe colo, fie ca iesise la cumparaturi sau sa resolve ceva ce nu suporta amanare. Umbrele multe, mai negre sau mai viu colorate.

Trebuia sa ma intalnesc cu un domn despre care nu stiam nimic, intr-o problema care ma framanta de ceva vreme. Mi s-a zis ca e de incredere, nu foarte scump, de buna credinta si destul de saritor. De cate ori auzisem asta…cine mai crede ca sunt oameni din-astia pe pamantul asta, in care toata lumea are un interes? Mai ascuns sau nu…

Nu m-am pregatit deloc pentru intalnirea asta. Si asa stiam ca nu folosea la nimic. Din pacate oamenii nu mai sunt interesati de cine esti si ce faci, ci de cat de “folositor” le-ai putea fi. Nu mai cred de mult in oameni care apar in calea ta ca trimisi de undeva dintr-un univers miraculous, cred doar ca orice ti s-ar intampla si oricat de mult cineva ar contribui intr-un moment de neajunsuri in viata ta, va trebui sa platesti destul de mult si de greu.

Nici ziua aceea nu se arata prea incurajatoare, dar de cate ori nu mi-am zis “hai s-o fac si p-asta”?!

Pana la urma, mai mult decat inca o intalnire nereusita, nu avea cum sa fie…

Am ajuns mai devreme la cafenea. M-am uitat de jur imprejur la toti oamenii de acolo, unii mai eleganti, altii mai simpli. Ma uitam si dupa el, desi nu prea stiam exact ce caut. M-am asezat la o masa oarecum in mijloc, sperand sa pot atrage atentia, in cazul in care fie ar fi acolo, fie ar intra in urmatoarea secunda. Nu mi-am comandat nimic, nestiind daca vine; nu mai voiam sa ma imbib de atata cafea sau ceai, in cazul in care fie nu apare, fie va trebui sa stau de vorba cu un ilustru necunoscut despre vreme, aberatii intelectuale, pana cand spuma din cafea se va fi transformat de mult in lapte, iar eu voi fi fost plictisita pana in maduva oaselor. Am asteptat.

Au tot intrat cativa domni, unii mai tineri, altii mai in varsta, parand sa caute pe cineva…din privirile lor n-as fi stiut daca am o fata nerabdatoare sau arat ca si cum mi s-ar fi terminat rabdarea si nu stiu cum sa ma ridic mai repede sa plec.

Intr-un final un domn pana in 40 de ani s-a apropiat de masa mea si m-a intrebat cum ma cheama. Un tip cu o fata oarecum expresiva, nici pe departe elegant, asa cum poate mi-as fi dorit, oarecum grabit – judecand dupa cafeaua cu care s-a asezat la masa – si fara niciun fel de interes fata de persoana mea sau de motivul intalnirii. Nu m-a intrebat mare lucru, nu stiu daca avea vreo intentie catusi de mica sa ma ajute, cred ca mai degraba venise sa onoreze o intalnire si cam atat. Tot ce am vorbit in cele cateva minute nu avea nici pe departe legatura cu motivul intalnirii noastre. De parca avea o lista cu “de bifat” si punea steluta la raspunsuri. M-am intrebat ce dracu caut eu aici si mai ales ce stie omul asta? Inca unul care vine doar sa vina? Lipsit de chef si de interes? Daca as face o lista cu oameni ca el nu mi-ar ajunge un caiet A4.

Am incercat sa intru si eu in jocul lui, raspunzand la niste intrebari aparent fara logica cu alte intrebari mai mult sau mai putin inspirate. Raspunsurile erau cam simple si cam seci.

La finalul celor 30-40 de minute de discutie paream mai proasta decat cand am ajuns. Nu am inteles nici pana in ziua de azi daca intalnirea aceea trebuia sa se intample sau nu.

M-am ridicat de la masa cam stanjenita si oarecum mai incurcata decat atunci cand ajunsesem. El era deja cu telefonul in mana, pregatit sa iasa si oarecum grabit. Am intins mana in semn de multumire (probabil pentru ca imi luase mintea de la problema mea, pentru ca, de altfel, mari lamuriri nu-mi daduse) si am plecat spre masina.

Cam incurcat de cat de dezinteresat s-a aratat de intalnirea noastra, m-a intrebat unde parcasem…nu stiu daca sa afle ce masina conduc, sau sa ma insoteasca pana la ea.

Daca as alege acum sa dau filele inapoi si sa ma intorc in timp, la timpul acela indepartat, as zice ca a fost unul dintre momentele acelea cand simti ca viata iti joaca o festa; iti promite ca iti arunca norocul in cale, iar tu, in universul tau ingust si limitat cauti minunea in toate cotloanele. Tu, tocmai tu, cel care nu stii ce e ala noroc sau cum s-ar putea manifesta. Si il intorci pe toate fetele si te gandesti daca nu cumva fiecare cuvant era cu directie? Daca nu cumva fiecare gest spunea ceva?

Am tot scris file peste file…de fiecare data ma intorc cate 100, 1000 de pagini inapoi cautand tot felul de raspunsuri…niciodata nu ajung la pagina care trebuie.

(va urma)

Cazut dintr-un roller coaster

o-ROLLER-COASTER-facebook

Povestea mea este una simpla, simpla de tot. Am inceput sa o inteleg atunci cand m-am intalnit a nu stiu cata oara cu mine. Pentru o vreme am incercat sa ma inlatur din viata de zi cu zi, am incercat sa pun deoparte toate lucrurile care ma macinau si nu imi dadeau pace in milioanele de ganduri pe care le scot si le adaug in fiecare zi in casutele acelea la care nu are acces nimeni. Si am facut permutari si le-am ingramadit, cat sa uit de ele, cat sa nu mai vreau sa stiu cine sunt eu cu adevarat, caci dorinta de a insemna ceva in viata cuiva era infinit mai mare. Mereu pana acum mi-am spus si am spus ca doar tu esti singurul si principalul vinovat de tot ceea ce ti se intampla…providenta apare secvential in viata noastra si niciodata nu are un cuvant de spus pana la capat, caci chiar si minunile au viata limitata. Oare e cineva care sa poata tine o evidenta a lucrurilor inaccesibile pe care le trimite in viata noastra ? Sa poata adauga un termen limita pana la care se adeveresc sau dimpotriva, un termen pana la care vor fi sterse cu adevarat din plan ? Traim intr-un univers atat de organizat, care sa poata stabili inceputurile si sfarsitul neputintelor noastre ?

Niciodata.

Nu m-am dat niciodata intr-un roller coaster, dar cred ca este construit pe scheletul vietii noastre. Viteza nu este inca de la inceput ametitoare, drumul nu pare deloc sinuos, privelistea pare incantatoare pe alocuri. Si urcam. Si vedem totul de la o inaltime care ne permite sa zambim si sa ne rostogolim mintile si trairile intr-un preaplin. Si traim o senzatie unica, de bucurie, de maretie. Si dintr-o data trenul ne duce sus, intr-un varf, de unde totul arata senzational, si nu stim daca sa zambim, sa ne inclestam mainile pe bara de sustinere, sau daca sa urlam. Momentul acesta de cele mai multe ori dureaza poate doua secunde. Si de acolo, din maretia aceea, urmeaza o cadere ; atat de puternica, de fortata si de ametitoare, incat cu greu putem intui pulsul care ne sparge pieptul, caci toate gandurile si simturile sunt ingrozite ; ne intrebam cat mai e pana jos si mai ales cat de jos vom ajunge. Aproape de fiecare data acel punct de «  cel mai jos » este acela care ne rupe din ritmul vietii. Acel punct din care greu ne ridicam, mai rupti, ametitit si transfigurati de frica, de un paroxism al simturilor, in care cu greu reusim sa intelegem cum am ajuns. Fie ca tipam sau nu, inima bate cu o putere cat sa smulga orice alt sentiment existent in madulare, mintea e pur si simplu pierduta iar simturile….tremuram si ne rugam ca drum acela sa nu fie ultimul. De fiecare data cand ajungem jos simtim ca am primit aer in plamani si ne ajunge. Pentru o clipa, cel putin. Si mai cu incredere sau cu teama, cautam resurse sa ne remontam pentru urmatorul drum. Care pentru inceput va fi unul lin, simplu, insa mai avem oare putere sa vedem peisajul ? sau suntem doar morti de frica si de iluzia unei senzatii de netrait ?

De cate ori v-ati ridicat de jos ?

De cate ori m-am ridicat de jos ?

De atatea ori, incat stiu ca desi nu am urcat niciodata intr-un roller coaster, senzatia pe care am trait-o aici pe pamant, cu gandurile si strafulgerarile mintii e la fel, daca nu chiar mai puternica decat aceea de a zbura intr-o masinarie pe sine. Niciodata nu stii daca acea calatorie se va sfarsi cu bine sau daca drumul de coborare nu va fi ultimul. Ceea ce am invatat in timp este ca invariabil, niciodata nu vom ramane sus. Absolut niciodata. Niciun drum, oricat de minunat ar fi el nu va ramane o poveste memorabila.

De aici de jos, de unde m-a aruncat trenul asta, lumea imi pare stearsa. Nici nu stiu daca e vara sau iarna. Nu imi amintesc nimic din peisaj. Stiu doar ca bataile inimii nu le pot redresa, iar mintea e dusa dracului de mult.

De ce pentru experienta asta nu exista ghid ? Sau instructiuni ? Sau orice ne-ar putea descrie nebunia in care urmeaza sa ne aruncam ?

Toti, fara exceptie, afirma ca este o experienta de nedescris, fie ca ar mai repeta-o sau nu.

La fel e si cu viata. Insa nu am auzit pe nimeni niciodata spunand ca nu ar mai vrea sa fie macar inca o data sus….indiferent care ar fi pretul.

De aici de jos, ma gandesc sa merg sa inchiriez o bicicleta. Nu ma va duce sus, o stiu, dar pana mi se normalizeaza bataile inimii, pana mi se asaza creierii in ordine, pedalez si privesc.

E iarna…