Landing on water!

water-landing

Vara asta am trait vacanta vietii mele. Acea vacanta despre care se povesteste in filme sau despre care citesti in carti cu batista in mana. Acea vacanta pe care constient sau nu, ai asteptat-o toata viata, ai visat-o, ti-ai imaginat-o, ai trait-o in toate felurile pamantului in visele si in gandurile tale, acea vacanta despre care ti-ai imaginat ca vei povesti peste o vreme cu atata efervenscenta si caldura, exact ca in momentul in care ai trait-o.

Vacanta vietii mele nu a fost una oarecare; locul in care trebuia sa ajung e unul mai greu accesibil circuitului turistic, caci ai nevoie de viza si de garantii suplimentare. Mi-am facut bagajul, cred, timp de o saptamana, timp in care am tot pus si scos din valiza lucruri pe care nu le puteam purta; am adaugat palarii, esarfe, tenisi si tot felul de crème cu factori de protectie de la cei mai mari la cei mai mici, sa nu ma ard, parlesc, usuc de la atata soare si de la cele peste 40 de grade. Cred ca m-am pregatit cu atata constiinciozitate cum n-am facut-o niciodata. Cu un geamantan de aproape 30 de kilograme din care cred ca doar prazul lui Nea Marin mai lipsea, am purces spre cea de-a doua (sau prima?!) casa a mea: aeroportul. Acela unde mi-am trait cele mai multe experiente si despre care am scris in nenumarate randuri. De ce acum ar fi altfel, nu?!

Acolo un super domn mi-a facut onoarea de a-mi da un loc la emergency exit, caci spatiul pentru picioare este putin mai mare, puteam sa stau comod, sa dorm, sa ascult muzici sau sa ma culturalizez cu tot feluri de filme de actualitate. Nu-s eu neaparat fan emergency exit, insa de fiecare data ascult insotitoarele de bord cum te instruiesc ce sa faci in caz ca va trebui sa fii tu (ne)fericitul ala care trebuie sa deschida usa avionului pentru vreun caz de extrema urgenta. Marturisesc ca de la atatea zboruri, nu ma mai obosesc sa citesc instructiunile, sa aflu cum cade masca de oxygen, unde-I vesta de salvare si cum sa fii pregatit pentru toate evenimentele acelea pe care le vezi la “Dezastre in aer”. Si mai mult decat atat, de fiecare data imi spun “hai ca n-o fi asta unul dintre zborurile alea”. Mai spun o rugaciune in gand, imi fac o cruce si ma rog sa decolez si sa aterizez acolo unde trebuie in conditii de maxima siguranta.

Serviciul la bord ireprosabil. Probabil cum era de asteptat. Rabdarea mea insa mai are de trait si de invatat multe, insa mai pui un film, mai pui o perna sub cot, sprijinita de usa avionul, mai faci ceva miscare pe culoar, se aprinde semnalul “legati centurile”, se stinge, la ceva turbulente mai puternice care iti strang inima mai faci o rugaciune si te rogi sa fie totul bine.

Pe la al doilea film cred ca m-a apucat si o stare de plictiseala, amestecata cu nerabdare si agitatie, drept pentru care am pornit si monitorul de alaturi sa vad unde ne aflam, deasupra carei tari zburam. Sunt putin exagerata la chestiile astea, dar cred ca asta este si unul dintre motivele pentru care port ceas intotdeauna: imi place sa stiu cat e ora, unde sunt, ce am in stanga si-n dreapta. Dar noaptea nu poti vedea decat mici licariri acolo jos, la 10.000 de metri dupa care incerci sa te ghidezi, ca atunci cand te uiti dupa muschi de copac in paduri dese. Ma incerca si o oarecare oboseala, dar emotia vacantei in sine nu ma lasa sa pun geana pe geana, nici macar pentru a visa cu ochii deschisi. M-am invelit, m-am dezvelit, am mai luat o perna pe care am sprijinit-o de geam, cumva migrandu-mi gandurile inspre acolo.

Mi-am inabusit zeci de ganduri, de emotii, mi-am zis hai fata, traieste si gata! Nu mai gandi atat ca ajungi sa-ti omori tot ce a mai ramas viu in tine!

Pe la jumatatea celui de-al doilea film – prost rau, de altfel –  comandantul a anuntat ca in 20 de minute vom ateriza, sa ne fixam centurile si sa ne pregatim (sufleteste!!!). Cu un ochi la monitorul din dreapta si cu unul pe geam mi-am luat emotia in mana si i-am zis sa se potoleasca, caci ajungem in curand. Si am continuat sa imi ucid neuronii cu filmul ala, in numaratoarea inversa. Numai ca la un moment dat pe monitor apare un anunt intr-o limba necunoscuta mie, care spunea lucruri de neinteles. Destul de lung, caci m-au luat tot felul de ganduri si de intrebari. Am asteptat varianta in engleza care spunea cam asa: pregatiti-va pentru o aterizare de urgenta pe apa! Si furniza toate instructiunile pe care trebuie sa le urmezi intr-o astfel de situatie. Am inlemnit. Am dat dracu filmul, m-am uitat pe monitorul din dreapta care chiar asta arata: zburam deasupra apei!! Pulsul se ducea spre 150 in fiecare secunda. Am aruncat pernele, patura si in lumina difuza a avionului m-am chinuit sa citesc ce scria pe scaunul din fata: cum sa deschizi usa avionului in cazuri de urgenta! De ce eram eu, doamne, la emergency exit fix acum? Unde naiba au spus fetele alea ca e vesta de salvare? Cum se umfla? Cum dracu afla lumea de mine unde sunt? Sau ma trezesc ca in titanic plutind pe apa?!

Doamne!!! Dar eu nu stiu sa inot! Ce sa iau cu mine in apa? Cum imping eu usa asta, ca nu ma vad atat de zdravana si de puternica! N-as sti sa zic cate mi-au trecut in minte in cele 3-4 minute care s-au scurs. Ma uitam stanga, dreapta, insa la ora aceea tarzie din noapte oamenii dormeau, nu cred sa fi auzit minunea minunilor. Vad o insotitoare trecand in viteza pe culoar, si un domn din fata mea o opreste sa o intrebe ce se intampla. Panica totala pentru inca vreo 30 de secunde. Doamne, ce caut eu in avionul asta?! Oi fi eu la emergency exit, dar chiar trebuie sa fiu eu ACEEA care trebuie sa deschida usa avionului? Am simtit presiunea mea si a cel putin unui sfert din oamenii din zborul acela. Eu? De ce tocmai eu? Plec in vacanta, nu stiu sa inot, nu vreau sa aterizez pe apa! Nu stiu daca sunt in stare sa ma salvez pe mine, daramite cel putin inca 30 de oameni?!

Cred ca am uitat toate rugaciunile pe care le stiam. De fapt, sunt aproape sigura!

Dupa alte cateva secunde un alt anunt: ne cerem scuze pentru anuntul anterior, a fost o greseala!!!! Am tras aer in piept. Atunci cred ca mi-am facut o cruce mare. Au mai trecut cateva secunde (pe care cred ca le-am simtit ca niste saptamani bune) in care am incercat sa ma linistesc, sa-mi controlez pulsul si emotiile, sa-mi reglez respiratia si sa inteleg ca singurul om pe care va trebui de-acum inainte sa fiu pregatita sa il salvez sunt eu.

Nu mai vreau sa zbor prea curand la emergency exit. Cred insa ca de-acum inainte voi citi absolut toate instructiunile, voi citi toate pliantele, chiar si pe cant, voi sti de unde cade masca, unde e vesta. Nu mai vreau sa ma prinda nepregatita! Oricat ar fi ea de vacanta, oricare ar fi destinatia, fara doar si poate trebuie sa invat sa fiu comandantul. Zborului. Al meu…

 

Vacanta vietii mele s-a terminat cu un cutremur de 5.6 (5.3) pe scara Richter!

Nu stiu ce mi-am zdruncinat mai mult, insa stiu ca pamantul si cerul imi sunt aproape…

 

Lungul drum spre acasa

descarcare-1

Saptamana asta ma pregatesc sa-mi inchei un drum; un drum care pentru patru ani si ceva m-a purtat de-a lungul si de-a latul tarii asteia si nu numai. Un drum care mi-a deschis tot felul de orizonturi, care mi-a aratat ca viata poate fi traita si altfel.

A fost un drum din care mi-am insusit multe, am experimentat multe, am trait la maxim fiecare minut. Fiecare intarziere, fiecare ora petrecuta in aer sau pe pamant. Am fost “Up in the air”. Mi-au placut inaltimile, am inceput sa le iubesc chiar, desi la inceput simteam cum mi se scurge sangele din vene de diecare data cand trebuia sa urc intr-un avion. Mi-am invins o temere. Inca una! Am stiut ca tot ce mi s-a dat a fost o proba, un exercitiu de viata pe care trebuie sa il traiesc. Astazi stiu ca sunt omul care nu ma mai tem de inaltime, caci sentimental de a fi acolo sus este echivalent cu senzatia unei trairi dintre cele mai puternice. Am inteles ca nu intamplator am avut drumul asta; am intalnit oameni care prin povestile lor, prin ei insisi mi-au dat teme de scris si de meditat, mi-au furat din suflet, dar m-au ajutat sa mi-l pun la loc, mai puternic, mai curat, mai deschis catre noi orizonturi. Oameni cu care am invatat sa scriu si sa citesc tainele unei meserii. Oameni pentru care aceasta munca nu a mai fost un chin, caci cu si prin mine au pus o piatra intr-o constructie durabila. Oameni care astazi, cand ne luam la revedere, ma imbratiseaza cu drag spunandu-mi “o sa-mi lipsesti”. Plang cu ei si alaturi de ei, stiind ca pentru astia patru ani ei au fost parte din viata mea. Asa cum poate multe alte lucruri au lipsit.

Mi-e greu sa nu privesc in urma, mi-e greu sa nu am tot felul de remuscari si intrebari daca drumul asta nou de il am in fata va fie cel de care am eu nevoie pentru a-mi gasi acel ceva ce mi-a lipsit dintotdeauna: fericirea sau macar dreptul meu la fericire.

Simt ca ma rup in bucati si cum ma imprastii fasii in toate colturile tarii asteia. Simt ca intr-un fel sau altul am sa las din fasiile astea cate putin in fiecare loc, caci asa am ajuns in locul in care sunt astazi.

Am inteles un alt lucru crunt pe care astazi cand il scriu si il constientizez pe deplin, simt ca-mi vine sa urlu din toti rarunchii: toate zborurile, toate calatoriile, toate intarzierile, pierderile, toate, dar absolut toate m-au adus acasa.

Pacat ca astazi acasa nu mai inseamna acasa.

Patru ani mai tarziu, dupa lungi drumuri, am inteles ca acasa este acolo unde iti este sufletul. Iar sufletul meu a ramas intr-un loc in care nu stiu cum voi ajunge sa-l recuperez. De-o saptamana si ceva il caut in toate locurile in care merg, insa stiu ca nu-l voi lua inapoi prea usor; l-am lasat cu buna stiinta acolo, l-am abandonat pentru ca am stiut si stiu ca acolo i-a fost, ii este si ii va fi cel mai bine.

De pe scarile unui aeroport mic, intr-o seara in care luna este in primul patrar, privind un cer tulbure, zambind si plangand in acelasi timp, simt ca este timpul sa-mi iau ramas bun. De la o lume in care m-am abandonat pentru o vreme, sperand ca imi va arata drumul pe care trebuie sa-l caut.

Si mi l-a aratat; frumos, uneori crud, alteori deznadajduind, simtind ca universul se va frange cu mine in el.

Dar mi-a dat aripi sa zbor; si stiu ca incheind o etapa mi-a pus in brate mansa unui avion pe care doar eu trebuie sa il pilotez de-acum inainte. Dupa patru ani de lectii de zbor sunt totusi un novice, insa stiu ca asa cum am reusit dintotdeauna sa gasesc gasesc drumul in cea mai adanca mlastina, voi reusi si acum sa ma indrept spre pista pe care trebuie sa aterizez.

Si e doar una.

Cu sau fara un turn de control in spate, voi reusi.

 

….

Nu degeaba se spune ca a pleca inseamna a muri putin. Asta simt azi prin fiecare por. Prin fiecare zambet care ascunde o lacrima, prin fiecare imbratisare.

Sunt atatea cuvinte care pot spune ce inseamna o traire, un sentiment, atatea cuvinte care pot lua pulsul unui om; dar sunt tot atat de multe respiratii, taceri, grimase, imbratisari care nu fac cat toate cuvintele din lume…

Mi-e dor….

Naufragiatul

descărcare

De cate ori am aplicat pentru un job in ultimii ani, am trimis si o scrisoare de intentie in care am scris, fara exceptie si fara sa mint ca imi doresc sa lucrez si sa ma dezvolt intr-un mediu multicultural. Insa niciodata, pana acum, cel putin, nu cred ca am stiut cu-adevarat ce inseamna asta. Sau nu am simtit. Stiu ca am deprins si mi-am insusit multe in drumurile, calatoriile, plimbarile sau nenumaratele mele ore in care am lucrat atat in tara, cat si in afara ei. Am cunoscut oameni. Pe unii i-am inteles, pe altii nu. De la toti am vrut „sa fur”cate ceva, sa traiesc sau sa inteleg lumea prin trairile, intelegerile, religiile si durerile lor. Cu unii am empatizat intru-totul, prin altii pot doar sa spun ca m-am cunoscut mai bine; ca mi-am recalibrat existenta si gandirea. Am incercat sa citesc istoria religiilor, cumva sa vad viata prin ochii lor. Mi-am dorit sa citesc cartile sacre ale multor religii, desi cu rusine pot afirma ca Biblia nu am citit-o niciodata.

Am trait prin filme; sunt altfel de calatorii menite sa te duca mai aproape de un loc, de un spatiu, de o energie nebanuita. Am vazut „Sapte ani in Tibet” pe putin de cinci ori. Am urmarit „Clona” de vreo doua ori si nu pentru povestea de dragoste, ci tocmai pentru aceasta diferenta culturala pe care mi-am dorit sa o cunosc. Mi-am dorit lumea si am primit in dar lumea, asa cum tot eu am afirmat acum vreo doi ani inainte de Craciun. M-am identificat cu multe spatii, cu multi oameni, am invatat de la toti cate ceva, chit ca era vorba de un mister culinar ascuns in nu stiu ce condimente pe care nici acum nu as sti sa le pun in mancaruri, de o poveste de viata care a necesitat traversarea globului pe jumatate, pentru a indeplini un vis sau pentru a trai un vis; am citit carti pe care nu le-as fi cumparat niciodata dintr-o librarie, daca nu ar fi fost unul dintre „pasagerii” intalniti in drumurile mele care sa ma indrume inspre ele. Am vizitat, am rupt harti in bucati, am poposit in tot felul de hoteluri, moteluri sau pensiuni, mai mult sau mai putin luxoase, dorindu-mi de fiecare data sa ma apropii cumva de lumea in care ma aflam.

N-am vazut nici macar pe jumatate din tot ce mi-as dori sa vad; n-am trait nici macar o zecime din cate mi-as dori sa traiesc. Insa atat cat am fost prezenta in viata mea si a lumii care mi s-a asternut la picioare, m-am atasat. De tot si de toate. Atatea locuri despre care as putea scrie zile in sir, amintindu-mi fiecare amanunt, dar mai ales fiecare senzatie pe care am trait-o atunci si pe care, fara sa ma spetesc cautand in desaga cu sentimente, o traiesc si acum.

Cred ca lumea asta este suficient de mare si de complexa, insa sa incapem cu totii. Indiferent ce religie, ce cultura, ce credinte sau ce dorinte avem. Absolut toti. Si cred cu tarie ca nu am putea trai unii fara altii. Ca suntem un tot, chiar daca in lungii ani de cand se scriu istoriile neamului, pana in zilele noastre exista tot felul de contradictii si de polemici, teme de talk-show-uri sau de scrieri de gazeta.

In ultimele saptamani mi-am gasit o familie; eu, tocmai eu, care am crezut ca sunt o alienata a timpurilor astora. O altfel de familie. La inceput am crezut ca sunt putin diferita, ca am un know-how, ca sunt construita pe un alt calapod, ca vin dintr-o cu totul alta lume, dar mai ales dintr-o alta perspectiva. Insa am inceput sa le cunosc nevoile, frustrarile, dorintele, trairile -alea pe care au vrut sa le vad, dar mai ales pe acelea pe care le-au ascuns bine, caci nu sunt pentru publicul spectator. Mi-am facut loc intr-un cuib, pe care poate nu l-am construit eu, dar in care am adus paie si nisip in fiecare zi, in dorinta mea nesabuita de a-l face acel cuib in care sa ma intorc si dupa ce zapezile se vor risipi, iar valurile vor aduce apa calda la mal. Usor am inteles ca nu sunt cu mult altfel, ca sunt unica, insa nu suntem cu totii unici in felul nostru?!

Am absorbit totul ca un burete uitat pe marginea chiuvetei, am privit un ochii larg deschisi marea ce mi se asternea in fata. Am trait in fiecare val, in fiecare raza torida, in fiecare centimetru de nisip, in fiecare cladire majestuoasa, in fiecare film pe care l-am vazut, dar mai ales in fiecare secunda care m-a adus mai aproape de ceea ce stiam eu ca pot simti.

Ieri m-am plimbat intr-o mare de oameni; acel mediu cultural de care scriu in scrisoarea de intentie. Am privit, uneori prin lentile, alteori pe sub lentine, incercand sa patrund misterele unei lumi care cumva ma fascineaza. Am simtit-o prin toti porii, am savurat-o efectiv, ca un nemernic care incearca sa-si gaseasca un loc in lumea lui, acea lume pe care a vanturat-o si a cernut-o intr-o sita mereu prea deasa. N-as da Parisul pentru nimic in lume din sertarul ala in care s-a asternut ca o poveste de dragoste nescrisa ca locul in care as putea sa ma simt „acasa”, insa am mai creat un sertar in care am pus lumea asta care m-a facut sa vad viata altfel. Si ordinea lucrurilor s-a schimbat. Ravisant.

Poate ca e adevarat ca in cele trei minute in care mi-am imaginat aterizarea pe apa mi-am rostit tot felul de intrebari existentiale, dar e la fel de adevarat ca apa asta pe care as fi putut ateriza este cea care m-ar putea aduce mai aproape de ceea ce am cautat de cand ma stiu.

Cred ca de poimaine ma voi simti un Naufragiat in propria-mi casa, viata, existenta si asta pentru ca tot ce voi cauta va fi o barca de salvare care sa ma duca, inapoi, in sertarul in care am gasit cheia pentru ACASA.

Si asta pentru ca am un colet de livrat; acela pe care, asa cum poate nu am trait-o sau simtit-o pana acum, stiu ca trebuie sa il duc doar intr-un singur loc.

Unui singur om.

 

Magicianul

minimalistic_ace_of_spades_magician_1600x900_wallpaper_Wallpaper HD_1280x960_www.paperhi.com.jpg

Incep sa inteleg teoriile conform carora o lectie neinvatata se repeta cu ciclicitate in viata noastra pana cand fie ii vom descoperi sensul, fie o vom aprofunda. Nimic nu ramane la voia intamplarii. Avem atatea etape de trecut, ca uneori le confundam si ne pierdem in fiecare dintre ele, incercand sa le facem fata pe deplin, dar fara sa le traim asa cum ne-au fost trimise spre intelegere. Insa nu noi decidem momentul in care ele se vor intoarce, acel moment in care ne credem pe deplin pregatiti sa ne fie predata inca o data acea materie la care suntem restantieri de ani buni . Momentele ne vin dintr-un alt timp si dintr-o alta galaxie a mintii sau a sufletului. Si tocmai atunci cand am fi gata sa juram sa suntem pregatiti sa primim ceea ce ne ofera viata sau momentul, apare o rastalmacire a intelesului primordial, care ne facem sa ne pierdem iremediabil intr-un sir de alte zeci de neintelesuri si de neputinte, mai mult sau mai putin impuse de un sine fie prea dur, fie prea egoist, prea abscons sau prea pueril. Nimic nu poate ramane nedepasit, atata vreme cat ne plasam cu totul acolo, cat ne dorim mai abitir sau ne impunem, cu o coordonata rationala sau emotionala, sa ii patrundem eul nedefinit.

Fiecare fiinta e o lume mai civilizata sau mai salbatica, intr-o pondere uneori greu de stabilit, alteori insa mult prea lesne. Suntem un cumul de liane si de zgarie-nori, pe care ni-i definim in termeni arhaici sau neologistici, uneori dupa bunul nostru plac, alteori manati de o turma in care noi insine vrem sa ne integram, sau ai carei lideri vrem sa fim.

Atunci cand lumea noastra insa este o constrangere, tot universul se destrama sau se ariceste intr-un puzzle imposibil de manevrat. Ca atunci cand te afli intr-o lume ale carei legi si religii restrictioneaza apropierea fizica dintre doi oameni de sex opus. Parca tocmai aceasta constrangere te face mai naravas in actiunea ta, aceea de n-o poti intreprinde sub nicio forma, decat pe propria-ti raspundere si atragand asupra ta un sir de pedepse mai usor sau mai greu de dus. Dar mai greu decat atat este atunci cand iti insusesti constrangerea si devii una cu ea, te situezi in mijlocul ei si devii o marioneta a propriei ratiuni, pe care nimeni n-o mai poate elibera vreodata. E ca si cum poti vedea maretia lumii, o poti masura cu sufletul, cu mintea, o poti palpa, dar n-o poti trai. E un paradox greu de dus.

La fel de greu este atunci cand te pregatesti de o calatorie si iti faci bagajul. Si tot pui lucruri in el si mai scoti, gandindu-te ca fie n-o sa ploua , fie soarele nu va fi dogoritor. Si-ti pierzi ore in sir masurand dimensiunile geamantanului, il cantaresti, il strivesti sa-ti poata incapea toate acareturile, de parca te-ai muta pe alt meridian pret de o saptamana si n-ai vrea sa platesti pentru orice kilogram in plus o avere pentru ca ai fost imbecil si ai indesat in el toate nenorocirile pamantului, tocmai pentru ca nu esti un maestru in ale organizarii. Dar uiti ca singurul lucru pe care ar trebui de-a dreptul sa il iei cu tine este sufletul, caci pe el il vei hrani cu adevarat cu toate momentele unei calatorii, cu toate imaginele ce-ti ies in cale, cu toate emotiile pe care le vei lua cu tine.

Ne pierdem in sute de amanunte; uitam sa cautam in noi insine acel ceva ce ne-ar zambi in coltul gurii la fiecare emotie. Ne-au sucit si rasucit atata, lumea in care traim, mediile de socializare, turma aia de vrem sa o urmam sau pe care vrem sa o dovedim, nevoile materiale, dorinta de autodepasire, nenorocitul asta de ego, incat consideram irelevanate nevoile primordiale si tot ce deriva din ele.

Ma declar nebuna de legat. Tocmai pentru ca vreau sa vad acolo unde e ceata si vizibilitate redusa; pentru ca vreau sa simt acolo unde dau peste un suflet zavorat cu sapte lacate; pentru ca vrea sa ating aerul; pentru ca vreau sa sarut luna.

M-as face magician, dar ce folos? Nu voi putea face niciodata dintr-un porumbel o floare, daca el nu ar vrea sa zboare sau daca floarea a fost rupta de prea multa vreme.

Dar mi-ar placea sa invat lumea: sa simt dorinta unui porumbel de a zbura si puterea unei flori de a naste dintr-un boboc arid o adevarata mireasma presarata in zeci de petale perfect netede.

Dar lumea mea…cui sa i-o dau in arenda?

 

Licitatie

happiness

Am tot cautat fericirea in lumea asta, de-a luat-o dracu! Si dus a fost cu ea!!

Dar unde a dus-o, numai el stie!

Si, asemenea cautatorului de comori, am inceput sa-mi fac tot felul de planuri cum sa dau de ea.

Am cautat-o, mai intai, in oameni. Dar drumul e gresit din start. Ca nimeni nu-ti va darui niciodata ceva ce doar tie iti apartine. Oamenii nu se pot calibra pe dorintele, pe nevoile tale, pentru a scoate la iveala ceva ce doar tie iti face bine, ceva ce doar tie ti se potriveste. Fiecare are universul lui, mai ingust sau mai larg, mai comod sau mai incomod, un univers care povesteste si prevesteste ceea ce fiecare este, are sau isi doreste. Toti suntem prinsi si atasati de lumea noastra, aceea care ne ghideaza in demersurile noastre, in gandurile si in trairile noastre. Toti avem un plan, un ghid de supravietuire la care apelam in momentele noastre de declin sau de ascensiune, un ghid care nici acela nu e pe deplin explicat sau care sa aiba toate instructiunile bine definite. Mai taiem si mai adaugam in el de fiecare data cand un drum nu duce unde avem nevoie sa ne duca, cand un demers nu se sfarseste asa cum ne-am fi dorit. Si tot taiem si tot scriem, sperand ca intr-un final va fi complet. Atat de complet si de desavarsit, incat de fiecare data cand ne vom mai fi aflat in aceeasi situatie, sa putem cauta la pagina cutare si sa gasim intocmai raspunsul de care avem nevoie. Insa de fiecare data intrebarea este alta. Si niciun raspuns nu este acela de care avem nevoie azi, asa cum poate am avut nevoie mai demult.

Am cautat-o mai apoi in lucrurile mici. Acelea care ne fac sa vedem lumea in toata maretia ei. Intr-o zi cu soare, intr-un nor care poate lua cele mai frumoase dar si cele mai inumane forme, intr-un zambet, intr-un cer negru plin de stele, intr-un izvor, intr-o ceasca de cafea buna. Poate pe moment doar au relevat o licarire ce mi-a desavarsit o bucata din univers, insa universul e tot univers, tot la ghid te duce de fiecare data.

Am cautat-o in trairi, in sentimente, in tresariri. Am mizat ca fiecare dintre ele poate scoate la iveala ceva ce doar un suflet alergat si haituit poate intelege. Am simtit de nenumarate ori ca fiecare dintre ele poate tine locul unui dictionar explicativ pentru cineva care-si defineste iubirea in termenii cei mai complecsi. Am vazut in fiecare dintre ele un raspuns la ceva, m-am ghidat pe alocuri de semnificatia fiecareia dintre ele, le-am dat roluri si conotatii dintre cele mai frumoase si mai neiertatoare. Insa fiecare dintre ele isi trage seva din universul fiecaruia dintre noi, se alimenteaza cu acel carburant pe care doar lumea noastra interioara il fabrica. Carburant care nu se comercializeaza la liber.

Am cautat-o in drumuri lungi si calatorii frumoase. In fiecare colt de natura, in fiecare loc ascuns sau predat omenirii ca o binefacere sufleteasca. Am cautat-o cand cu harta in mana, cand doar manata de o intuitie iesita din comun, pe care nici cei mai mari guru n-ar intelege-o pe deplin. Fiecare coltisor de lume a reusit sa scoata la iveala ceva frumos, ceva inexplicabil, care intr-un timp si un spatiu mai mult sau mai putin incercat, au facut un bine. La care ma pot intoarce oricand cu mintea si cu sufletul, fara sa mai deschid nenorocitul ala de ghid, care are nevoie de atatea update-uri.

Am cautat-o in mine. Dar tot ce am gasit a fost un caiet de sarcini. La care tot scriu si scriu de ani incoace. Si de fiecare data cand cred ca am definitivat o specificatie, traiesc un paradox care imi da toata compunerea peste cap. Si o iau de la capat. De la un alt capat. Si scriu si scriu, pana cand un alt paradox va rastalmaci totul si va fi trebuit sa reincep de la un punct pe care il voi fi crezut definitivat sau rezolvat.

Intr-un final, ma intreb daca eu stiu ce e fericirea. Sau daca stiu ce caut. Ca nici dracu’asta nu e asa de negru. Si poate ca a pus-o pe aici pe undeva, in oameni, in lucruri marunte, in drumetii sau poate chiar in mine. Si poate ca traiesc cu ea in fiecare zi, dar nu-mi dau seama. Sau poate ca sunt atat de determinata sa o gasesc, incat nu dau atentie cuprinsului caietului de sarcini, caci poate chiar el este raspunsul.

Insa stiu ca ea exista. Si poate ca nu are o definitie, asa cum ma astept eu. Sau poate ca nu are o forma, asa cum imi imaginez. Si nici o spatialitate. Poate ca e ceva atat de simplu, incat de multe ori este trecuta cu vederea.

Poate ca ea rezida in toate noptile nedormite sau in cestile de cafea cu lapte baute. In toate mesajele de buna dimineata sau de noapte buna. In toate imbratisarile reale sau in cele virtuale, nerostite inca.

Stie cineva, cu adevarat, sa o defineasca?

Maratonist prin viata

runner1

In fiecare an, in preajma zilei mele de nastere, am tot felul de revelatii, de frustrari, de remuscari, de trairi inexplicabile. De parca acum, tot ce am trait intr-un an iese la suprafata, asa cum se separa uleiul de apa. E momentul unui fel de bilant pe care nici eu nu reusesc sa il inteleg pe deplin, insa singurul moment in care ma simt pe mine eliberata de tot ce am trait si, ca un contabil ce aduna si scade intrari si iesiri, fac un calcul pentru tot ce am trait. La rece. E unul dintre singurele momente, tulburator de real si de pamantesc, in care parca mi se sterge tot din cap si tot ce fac este sa-mi resoftez toate trairile de pana la acel moment. Pe masura ce imbatranesc insa, momentele astea sunt din ce in ce mai grele iar trairile sunt din ce in ce mai abisale. Nu stiu ce fel de om sunt, ce fel de om apar eu omenirii in fata, insa stiu cum am ajuns sa simt, cum am ajuns sa-mi vad si sa-mi inteleg existenta. Nu-mi amintesc prea multe momente dintr-astea in care sa ma rupa fericirea in bucati, in care sa nu stiu ce-I cu mine; ba dimpotriva, am senzatia ca pe masura ce trece timpul, intru intr-o bucla a timpului care nu doar ca-mi rastalmaceste intelesurile vietii, ci mi se amplifica pana la un grad de avarii.

Nici anul asta nu fac nota discordanta. Insa ceea ce mi se intampla acum, e parca mai dureros decat tot ce am trait pana acum. Ma cunosc de-acum ca fiind un om greu de linistit, de multumit. Stiu ca nu am limite, ca nu am liniste si nici rabdare. Dar mai stiu ca am trait tot timpul in viteza. A 7-a! Nici cei mai grei bolizi nu reusesc sa ma ajunga uneori. Poate doar un supersonic, dar pana si asta a fost scos din uz.

Pe ultima suta de metri, inainte de startul pentru cursa spre 36 am inteles ca marile multumiri sufletesti vin din nistre strafunduri greu de atins. Vin din cel mai frumos si nobil sentiment din lume: iubirea. Am inteles ca tot zbuciumul si tot efortul meu de pana acum, ca toate miile de mile acumulate in aer si pe pamant nu mi-au adus decat experienta. Ca nimic, dar absolut nimic in lumea asta nu face un suflet sa-si gaseasca locul in bucla universului decat dragostea. Toate celelalte sunt pierzatoare din start. Am inteles ca am trait frumos si mult. Ca am alergat si mai mult. Ca am ascultat enorm si am oferit enorm. De multe ori fara sa primesc nimic in schimb. Ca am dat uneori mai mult decat mi-as fi imaginat. Ca de prea putine ori am avut remuscari sau pareri de rau. Ca am rupt din mine bucati intregi, incat nici eu nu stiu cum am reusit sa ma pun la loc, intr-un tot atat de imperfect, dar atat de frumos. Azi stiu ca sunt un intreg frumos. Si am vazut asta prin ochii unui singur om, pentru care simt ca trebuie sa mut punctele cardinale, sa inversez cursul izvoarelor, sa mut continentele.

Stiu ca, fara voia mea uneori, am fost inscrisa la niste teste si examinari pe care n-am crezut ca le pot trece. Stiu ca mi s-au testat increderea, vointa, puterea, dorinta, dar mai ales rabdarea. Pe toate le-am trecut, mai greu sau mai usor. Cu toate m-am luptat deopotriva. Insa singura cu care nu ma pot lupta este dragostea. Pana azi, aici am pierdut toate testele. Sau maxim am obtinut nota de trecere.

Stiu ca testul de acum nu este ultimul, dar stiu ca este cel mai greu de pana acum. Ca am de luptat cu timpul, cu departarea, cu lumea. Dar mai ales cu mine. Si asta mi-e din ce in ce mai imposibil. Eu imi sunt cel mai de temut adversar; de mine ma tem cel mai tare. N-am reusit aproape niciodata sa ma inving, caci am o forta de nebanuit.

Dar daca e adevarat ca astrele se aliniaza atunci cand iti doresti ceva cu toata fiinta ta, daca este adevarat ca universul asta face ca cele mai de temut lucruri sa se aseze, insa doar dupa o ordine pe care el o dicteaza, atunci ma inscriu si in cursa asta. Cu orice pret! Azi nu stiu daca voi ajunge la linia de sosire, insa sper ca cel putin peste un an de-acum, peste un an cand ma voi fi aflat in acelasi moment in care socotesc ca un contabil tot ce am pierdut si tot ce am castigat, sa fiu cat mai aproape de finish! Si nu oricum, ci doar invingatoare! Cu toate riscurile din lume.

As vrea insa ca tu sa fii acolo sa opresti cronometrul! Sa-mi spui ca desi drumul a fost greu si anevoios si ca ai numarat orele, zilele, lunile impreuna cu mine, ai stiut intotdeauna ca voi ajunge. Ca voi reusi! Sa-mi spui ca ai crezut si crezi in puterea mea si ca nu ai deznadajduit niciodata, nici macar atunci cand fara vlaga am incetinit ritmul in cursa asta dementa, atunci cand nu-mi mai puteam numara sau linisti bataile inimii. Sa-mi spui ca stii ca totul este un marathon si ca oricat de lung ar fi, nu vei abandona arbitrajul. Nu vei opri ceasul mai devreme. Si nici nu vei alege un alt castigator, care poate mai odihnit sau mai antrenat decat mine, va ajunge la finish inaintea mea.

Sa fie asta testul suprem pe care trebuie sa-l trec pana la 37, sa stii ca nu voi abandona. Si ca, memorabil sau nu, intr-un an de acum, voi spune cu tot ce-mi va mai fi ramas intreg in mine, cum va fi fost sa traversez o lume alergand. De la viteza intai pana la a saptea.

Oricum voi intra in cartea recordurilor.

Tot ce-mi doresc sa stiu azi este ca tu vei fi cel care va scrie despre asta…

Fara titlu…

images

Am ajuns in aeroport; e ca si cum as fi acasa. Aeroportul este acasa pentru cei care nu stiu de unde vin si unde se duc. Pentru toti cei pentru care acasa este doar un concept, o utopie. De atata vreme scriu despre cum e sa fii pe drumuri, incat pana si eu am obosit. Parca mi s-au terminat trairile, parca simt redus, din ce in ce mai redus si fara sansa de recuperare. Toti cei care imi sunt cunoscuti, prieteni sau pur si simplu oameni cu care traiesc in drumurile mele infinite spun ca tot ce mi se poate intampla mie in viata asta nu poate sa aiba alta locatie decat un aeroport. Sau un avion. Sau un drum.

Si pot sa jur ca au avut dreptate. Lucrurile banale si comune nu-s de mine. Toate gandurile alea marete au fost create in tot periplul meu. Imaginatia si trairile au ajuns la cote de avarii in lungile calatorii pe care uneori le-am iubit, alteori le-am urat. Cred ca daca n-as fi avut parte de toate astea eram cel putin la jumate ca intensitatea tuturor marilor creatii, dorinte, suferinte pe care le-am trait si acumulat pana la momentul de astazi. Am afirmat mereu ca toti suntem oamenii timpului si Dumnezeu mi-e martor de cate ori am cersit timp, am cerut ca lucrurile sa treaca, sa se intample, de cate ori am urlat ca timpul mi-e prieten si dusman in aceeasi masura. Of, si cat am sa mai urlu! De acum inainte…

De doua saptamani incoace nu mai vreau sa treaca timpul; vreau sa ramana in loc, suspendat in universul meu, asta pe care l-am blamat, judecat, terfelit de atata vreme. De doua saptamani stau in genunchi in fata timpului si il rog cu tot ce mi-a mai ramas viu in mine sa se dilate. Sa-mi lase timp sa traiesc. Sa nu ma mai alerge, sa nu-mi mai puna pistolul mereu la tampla. Mi-am cerut intotdeauna dreptul la timpul meu. Mi-am anesteziat toate simturile in speranta ca timpul acela va veni. Si cu cat se lasa mai mult asteptat, cu atat si eu ma afundam intr-un amalgam de trairi care mai de care mai incerte. Am incercat tot felul de remedii crezand ca poate lucrurile se vor intampla. Am zbierat cat m-au tinut plamanii ca imi doresc, ca as da orice pentru timpul si linistea mea. Si acum imi dau seama ca am gresit teribil, caci as face orice ca timpul sa-mi fie aliat. Sa uite pentru o clipa de mine si sa asculte de rugile altor nenoriciti care cred ca doar asa isi vor gasi linistea si locul acela pe care l-au cautat disperati in toate colturile lumii.

Locul meu este acolo unde nu l-am vrut niciodata; timpul meu l-am gasit acolo unde nu am mai sperat, acolo unde mi se terminasera deja asteptarile. Si acum sunt irecuperabil pierduta. Ma usuc de dor. Mi se atrofiaza toate nervurile. Mi-am luat-o cum nu se putea mai bine si mai frumos! Si mai ales atunci cand am jurat, batand cu pumnul in masa si-n univers, ca nu se poate altfel!

Acum chiar cred ca NIMIC, dar absolut NIMIC in lumea asta nu este intamplator. Am trait atat de intens si atat de credibil in lumea mea aceste ultime doua saptamani, incat cred ca pana si infinitul nu mi se pare atat de imposibil de atins. Am rememorat timpi si trairi de altadata si stiu – acum stiu – ca am meritat tot ce am primit pana acum. De la sperante pana la iluzii, de la iubiri pana la suferinte, de la promisiuni pana la finalizari neasteptate, de la chinuri si revarsari emotionale pana la un preaplin sufletesc. Le-am meritat pe toate cu varf si indesat, cu toate ca in toti anii astia pe care ii vad acum in minte in diverse culori mai mult sau mai putin calde, am crezut ca e o pedeapsa pe care o port pe umeri pentru ceva ce in inchipuirea mea n-am facut; pentru ceva de care nu-s vinovata. Ei bine, le merit, asa cum cred ca merit tot ce mi se intampla astazi. Acest ceva de nedescris. Parca nu-mi mai vin cuvintele si doamne, daca nici eu nu mai am cuvinte, atunci nu mai are nimeni…

M-am hotarat sa traiesc si atat. Asta o sa fie mai greu decat toate prin care am trecut pana acum. Mi s-au ridicat atatea stachete in cale, ca musai trebuie sa ma inscriu la un curs de sarit cu prajina, ca altfel sanse de izbanda nu stiu cate am. Dar nu ma las. Nici de data asta. Orice ar fi…

Oricat de mult mi-am dorit sa-mi vad numele inscris pe aripa unui avion, crezand ca asa se atinge maretia, crezand ca doar asa as putea sfida timpul si inaltimea, acum mi-as dori cu toata puterea ce mi-a mai ramas in mine ca singurul loc in care sa-mi apara scrisa o initiala, macar, sa fie mintea si inima unui singur om.

Pentru restul…sa scrie timpul ce initiale vrea…

Cand timpul nu mai poate…

p_15803_766x350-10-85

Existenta noastra este o suma de variabile; uneori sunt atat de multe, incat nicio ecuatie nu le-ar putea rezolva, prin nicio formula. Oamenii sunt tot variabile in jocul asta, ale carui reguli nu le cunoastem niciodata pe de-antregul. De unii ne atasam atat de mult, incat ne-ar placea sa-i stim “ficsi” in viata noastra, sa nu existe nimic care sa le poata perturba locul sau suprematia. Pentru altii nu avem nicio strangere de inima sa-i stim variabili, ba dimpotriva, uneori asta este chiar colacul nostru de salvare intr-o relatie care nu ne aduce absolut niciun beneficiu sufletesc.

M-am temut intotdeauna sa imi fac o scara a valorilor pe care le pot tolera, digera sau ingera, caci odata ce am pus o pecete, greu mai pot reveni asupra gandului, sentimentului respectiv. E o acceptare tacita care nu poate face niciun bine. E mai usor, cred, sa nu dezvolti o putere de decizie prea mare in aceasta directie, de teama de a nu te indeparta prea mult de cei din jur. Oamenii insa pot percepe aceste temeri pe care le-am stantat deja intr-o biblie personala imaginara si de cele mai multe ori totul se intoarce impotriva noastra, ca un bumerang. Astfel ca e mai bine, pentru eul nostru interior, dar si pentru universul in sine, sa nu facem pronosticuri de niciun fel. O detasare e mai benefica. Intotdeauna. Iar departarea poate fi imperceptibila uneori, chiar si pentru cei mai agili dintre noi.

Cel mai greu este cand acei “ficsi” ai vietii noastre se detaseaza. Aceia pe care noi i-am vrea omniprezenti. Sau, pentru a mai taia din greutatea termenului, doar prezenti. Aceia pentru care universul nu da niciodata suficient timp de a-l trai impreuna. Aceia pentru care cea mai minunata zi nu e niciodata atat de lunga, incat sa traim tot ce ne-am dori, desi ne-am facut mii si mii de scenarii, de vise, de iluzii. Pentru acestia universul nu da timp, spatiu…ne arunca insa pe noi intr-o valtoare din care cu greu putem iesi.

Fiecare zi in care nu auzim o voce care ne face bine, devine searbada. Fiecare noapte in care nu ni se spune “noapte buna” este o noapte neagra, arida si nimicitoare prin multitudinea de ganduri nealiniate inca pe o scara a infinitului. Fiecare dimineata in care doar lumina patrunde timida si rece pana la noi, este o altfel de noapte. Cand dragostea ti s-a infipt in coaste, e ca si cum nicio respiratie nu mai ajuta. Numeri batai pe minut, pe secunda, o data, de doua ori, de trei ori, insa de fiecare data este altfel; mai intense, mai grele, incat simti ca inima se zbate sa-ti sfarame toracele, sa iasa si sa-ti arate cat traieste ea zbuciumul. Sa o vezi! Sa o percepi! Sa o intelegi! Dorul vine la pachet cu dragostea. Nu mai simti decat o durere care-ti perforeaza plamanii, caci nu mai stii a respira cum trebuie. Nu mai stii decat sa numeri. Si numeri secunde, minute, ore si totul este atat de indelung si de insuportabil, incat iti vine sa scoti totul din tine, sa pui pe masa si sa incerci sa faci ordine in tine, in organe, in cutia craniana, care crezi ca ascunde doar ecuatii cu necunoscute.

E un fel de moarte celulara. Cred ca de-ar mai fi trait, Eminescu m-ar intelege. Si poate ca am sta impreuna la umbra unui nuc, rememorand fiecare versuri scrise intr-o carte a vremii, pe care nici macar marii critici n-au avut curajul a o rasfoi.

E de departe o boala a sufletului. Pentru care nu exista leac. Nici macar timpul nu vindeca, caci nu poate. Suntem noi aceia care alegem sa o ascundem de omenire si atunci ni se zice ca timpul a iertat si a uitat.

Dar n-a facut-o si n-o va face niciodata. Nici chiar el nu este atat de puternic…

Nici chiar el…

Experienta mea dupa un curs PMP

Am scris despre nenumarate experiente pana acum; unele mai mult sau mai putin inaltatoare, altele mai mult sau mai putin sentimentale. In toate am investit. Pentru toate am simtit mult. Insa cea despre care voi scrie astazi este ceva diferit de tot ce am povestit pana acum.

Am pornit in experienta asta cu gandul ca voi merge la un curs, unul care promite mult, atat din punct de vedere al cunostintelor ce urma sa le asimilez, dar mai mult decat atat din punct de vedere al semnificatiei pe care il are. Nu se prefigura un curs simplu. Nicidecum. Am cautat si solicitat tot felul de informatii chiar cu vreo doua luni inainte de a-l incepe. Si am si incercat sa citesc parte din ceea ce am primit. Dupa ore de munca, inainte de culcare, mi-am luat chiar si o zi libera incercand sa parcurg macar pe sfert materialul. Dupa fiecare capitol pe care il citeam, nu doar ca aveam un sentiment ca parca acum invat pentru prima data alfabetul, ba mai mult decat atat incepusem sa acumulez atatea frustrari, incat ma intrebam, in definitiv, ce-mi trebuie mie asta? Ce vreau sa-mi demonstrez?

Dar pentru ca nu renunt niciodata, nici chiar atunci cand toate semnele imi spun sa stau linistita in patratul meu, am zis ca e timpul sa mai fac un pas inainte.

Si l-am facut.

Pentru cunoscatori, dar mai ales pentru necunoscatori, cei din care chiar eu fac parte, este vorba despre un curs PMP. O experienta atat de diferita, ca dupa cele cinci zile, am avut sentimentul ca am urcat pe Everest, eu, omul caruia nu doar ca ii este teama de inaltime, dar care habar nu are sa prinda un ham.

Fiecare zi a fost o provocare, a fost poate unul dintre putinele momente cand am reusit cu stoicism sa uit despre tot ceea ce fac eu zi de zi si sa trec la un alt nivel. Si greu si inalt si abrupt, dar si extrem de provocator. Jur ca dupa fiecare zi eram din ce in ce mai demotivata pe dinauntru, am senzatia ca am acumulat atatea frustrari si neajunsuri intr-o saptamana cat n-am acumulat in jumatate de an. Dar toate astea dintr-un singur considerent: cele mai multe notiuni imi erau straine si parca totul, dar absolut totul, anula pregatirea mea ca om de pana in acel moment. N-am zis niciodata ca le-as sti pe toate, insa acum am simtit cum fiecare neuron mi se transforma in cucui; vreo jumatate m-au si parasit pe la ziua a patra si degeaba am incercat sa-i recalibrez, caci imi era din ce in ce mai clar ca nu-s croita din stofa dintr-asta.

Am avut un trainer de nota 20 si nu vreau sa-i fac nici reclama mascata, nici nu-i vreo tehnica de PR, insa n-am ce sa-i reprosez. E adevarat ca mi-a sadit vreo doua sute de cuie in creier, dar totul doar ca pe un challenge despre care nu mi-e usor sa spun ca inca ma bantuie. Insa pentru ca tot eu sunt cea care am afirmat intotdeauna ca mi-am pus targeturi cat mai inalte, uneori chiar absurde si imposibile si pe care nu m-am lasat pana nu le-am doborat, iacata-ma-s si acum! Ma si tem sa scriu ce vreau de data asta, pentru ca cel putin in acest moment pare ca vreau sa trec Atlanticul inot.

Exact asa cum i-am si spus, m-am simtit ca un inginer care vrea sa faca chirurgie si nu oricum, ci ca la un nivel de profesionist; in sensul ca nu-mi doresc doar sa profesez, ci sa mai si salvez bolnavul.

Cursul in sine este extrem de complex iar daca nu aveti cunostintele necesare, decat poate un prag minim de informatii pe care l-ati acumulat in experienta anterioara, ati mai citit razant in revistele de specialitate sau ati mai ascultat diverse emisiuni cu tenta mai mult sau mai putin de management sau de project management in sine, veti fi nu doar novice, ci vi se va rastalmaci toata intelegerea anterioara in ale managementului de proiect. Daca aveti macar o scoala de profil in spate, aveti ceva mai multe sanse sa va integrati in context, macar pentru o analiza preliminara.

Terminologia si nivelul de informatii din cele cinci zile sunt covarsitoare. Niciun tratament nu ar putea ajuta la retinerea macar pe jumatate a materiei tratate, daramite la intelegerea si folosirea corecta a acesteia. De trei nopti adorm numai cu acronime, impropriu spus adorm, caci am tot felul de zbateri interioare cand nu-mi amintesc ce inseamna una sau cealalta si-mi vine sa ma duc sa mai deschid cartea, macar sa adorm satisfacuta ca am asociat bine o formula cu un termen.

Ca si experienta de viata, este iarasi un plus. MARE. Nu doar ca ai sansa de a afla unele notiuni, pe care macar o data in viata le-ai mai auzit intr-un context pe care nu doar ca n-ai stiut sa il interpretezi, ci ai mai si schimbat postul/canalul, gandindu-te cum naiba iti va ajuta asta vreodata in viata?! Et, voila, ca sa ma exprim plastic…

Tuturor celor care vor mai mult de la viata, le recomand acest curs; cu siguranta va ajuta ca macar intr-un moment al existentei voastre – unul pe care probabil nu-l puteti anticipa inca de pe acum – veti avea sansa de a pleca din pole position.

Nu ma simt deloc mai inteligenta ca acum cinci zile, ba chiar mi-a scazut self-esteemul la jumatate si am inca vreo zece frustrari in plus, insa doar pentru ca am inteles ca vreau mai mult. N-as vrea sa-mi impun niste limite sau limitari, insa daca si voi veti alege sa vreti mai mult (sau corectez, caci altfel ma simt apostrofata), CAND veti alege ca vreti mai mult, va trebui sa fiti constienti si cel putin determinati sa asimilati toate aceste informatii si inca de trei ori in plus in cel putin 80 la puterea “n”ore; prin “n” rog a se intelege sustinerea pisicului, a partenerului, numarul copiilor pe care ii cresteti si de care inca va mai trebui sa va ocupati (alaptati, plimbati, schimbati, etc), numarul orelor pe care nu le mai puteti aloca curateniei in casa si in afara ei, numarul orelor pe care inainte il alocati serialelor preferate sau barfelor de seara. Nu! Certificarea PMP va insemna muuuuuult studiu si, asa cum ne-a mentionat acest trainer de exceptie despre care va vorbesc, nici el, dar nici noi nu vom avea liniste pana nu vom fi profesionisti cu acte in regula.

O saptamana pe care cu siguranta mi-o voi aminti ceva vreme si despre care voi povesti. E un experiment, dar in egala masura o experienta pe care merita sa o traiesti. Chiar daca astazi inca mai folosesc termeni de revista de citit la semafor, cred si cred cu tarie, ca peste un timp, voi fi in stare sa folosesc macar intr-o propozitie, daca nu mai mult Procurement, Skateholder, Project Charter, Risk management…