Magicianul

minimalistic_ace_of_spades_magician_1600x900_wallpaper_Wallpaper HD_1280x960_www.paperhi.com.jpg

Incep sa inteleg teoriile conform carora o lectie neinvatata se repeta cu ciclicitate in viata noastra pana cand fie ii vom descoperi sensul, fie o vom aprofunda. Nimic nu ramane la voia intamplarii. Avem atatea etape de trecut, ca uneori le confundam si ne pierdem in fiecare dintre ele, incercand sa le facem fata pe deplin, dar fara sa le traim asa cum ne-au fost trimise spre intelegere. Insa nu noi decidem momentul in care ele se vor intoarce, acel moment in care ne credem pe deplin pregatiti sa ne fie predata inca o data acea materie la care suntem restantieri de ani buni . Momentele ne vin dintr-un alt timp si dintr-o alta galaxie a mintii sau a sufletului. Si tocmai atunci cand am fi gata sa juram sa suntem pregatiti sa primim ceea ce ne ofera viata sau momentul, apare o rastalmacire a intelesului primordial, care ne facem sa ne pierdem iremediabil intr-un sir de alte zeci de neintelesuri si de neputinte, mai mult sau mai putin impuse de un sine fie prea dur, fie prea egoist, prea abscons sau prea pueril. Nimic nu poate ramane nedepasit, atata vreme cat ne plasam cu totul acolo, cat ne dorim mai abitir sau ne impunem, cu o coordonata rationala sau emotionala, sa ii patrundem eul nedefinit.

Fiecare fiinta e o lume mai civilizata sau mai salbatica, intr-o pondere uneori greu de stabilit, alteori insa mult prea lesne. Suntem un cumul de liane si de zgarie-nori, pe care ni-i definim in termeni arhaici sau neologistici, uneori dupa bunul nostru plac, alteori manati de o turma in care noi insine vrem sa ne integram, sau ai carei lideri vrem sa fim.

Atunci cand lumea noastra insa este o constrangere, tot universul se destrama sau se ariceste intr-un puzzle imposibil de manevrat. Ca atunci cand te afli intr-o lume ale carei legi si religii restrictioneaza apropierea fizica dintre doi oameni de sex opus. Parca tocmai aceasta constrangere te face mai naravas in actiunea ta, aceea de n-o poti intreprinde sub nicio forma, decat pe propria-ti raspundere si atragand asupra ta un sir de pedepse mai usor sau mai greu de dus. Dar mai greu decat atat este atunci cand iti insusesti constrangerea si devii una cu ea, te situezi in mijlocul ei si devii o marioneta a propriei ratiuni, pe care nimeni n-o mai poate elibera vreodata. E ca si cum poti vedea maretia lumii, o poti masura cu sufletul, cu mintea, o poti palpa, dar n-o poti trai. E un paradox greu de dus.

La fel de greu este atunci cand te pregatesti de o calatorie si iti faci bagajul. Si tot pui lucruri in el si mai scoti, gandindu-te ca fie n-o sa ploua , fie soarele nu va fi dogoritor. Si-ti pierzi ore in sir masurand dimensiunile geamantanului, il cantaresti, il strivesti sa-ti poata incapea toate acareturile, de parca te-ai muta pe alt meridian pret de o saptamana si n-ai vrea sa platesti pentru orice kilogram in plus o avere pentru ca ai fost imbecil si ai indesat in el toate nenorocirile pamantului, tocmai pentru ca nu esti un maestru in ale organizarii. Dar uiti ca singurul lucru pe care ar trebui de-a dreptul sa il iei cu tine este sufletul, caci pe el il vei hrani cu adevarat cu toate momentele unei calatorii, cu toate imaginele ce-ti ies in cale, cu toate emotiile pe care le vei lua cu tine.

Ne pierdem in sute de amanunte; uitam sa cautam in noi insine acel ceva ce ne-ar zambi in coltul gurii la fiecare emotie. Ne-au sucit si rasucit atata, lumea in care traim, mediile de socializare, turma aia de vrem sa o urmam sau pe care vrem sa o dovedim, nevoile materiale, dorinta de autodepasire, nenorocitul asta de ego, incat consideram irelevanate nevoile primordiale si tot ce deriva din ele.

Ma declar nebuna de legat. Tocmai pentru ca vreau sa vad acolo unde e ceata si vizibilitate redusa; pentru ca vreau sa simt acolo unde dau peste un suflet zavorat cu sapte lacate; pentru ca vrea sa ating aerul; pentru ca vreau sa sarut luna.

M-as face magician, dar ce folos? Nu voi putea face niciodata dintr-un porumbel o floare, daca el nu ar vrea sa zboare sau daca floarea a fost rupta de prea multa vreme.

Dar mi-ar placea sa invat lumea: sa simt dorinta unui porumbel de a zbura si puterea unei flori de a naste dintr-un boboc arid o adevarata mireasma presarata in zeci de petale perfect netede.

Dar lumea mea…cui sa i-o dau in arenda?

 

Licitatie

happiness

Am tot cautat fericirea in lumea asta, de-a luat-o dracu! Si dus a fost cu ea!!

Dar unde a dus-o, numai el stie!

Si, asemenea cautatorului de comori, am inceput sa-mi fac tot felul de planuri cum sa dau de ea.

Am cautat-o, mai intai, in oameni. Dar drumul e gresit din start. Ca nimeni nu-ti va darui niciodata ceva ce doar tie iti apartine. Oamenii nu se pot calibra pe dorintele, pe nevoile tale, pentru a scoate la iveala ceva ce doar tie iti face bine, ceva ce doar tie ti se potriveste. Fiecare are universul lui, mai ingust sau mai larg, mai comod sau mai incomod, un univers care povesteste si prevesteste ceea ce fiecare este, are sau isi doreste. Toti suntem prinsi si atasati de lumea noastra, aceea care ne ghideaza in demersurile noastre, in gandurile si in trairile noastre. Toti avem un plan, un ghid de supravietuire la care apelam in momentele noastre de declin sau de ascensiune, un ghid care nici acela nu e pe deplin explicat sau care sa aiba toate instructiunile bine definite. Mai taiem si mai adaugam in el de fiecare data cand un drum nu duce unde avem nevoie sa ne duca, cand un demers nu se sfarseste asa cum ne-am fi dorit. Si tot taiem si tot scriem, sperand ca intr-un final va fi complet. Atat de complet si de desavarsit, incat de fiecare data cand ne vom mai fi aflat in aceeasi situatie, sa putem cauta la pagina cutare si sa gasim intocmai raspunsul de care avem nevoie. Insa de fiecare data intrebarea este alta. Si niciun raspuns nu este acela de care avem nevoie azi, asa cum poate am avut nevoie mai demult.

Am cautat-o mai apoi in lucrurile mici. Acelea care ne fac sa vedem lumea in toata maretia ei. Intr-o zi cu soare, intr-un nor care poate lua cele mai frumoase dar si cele mai inumane forme, intr-un zambet, intr-un cer negru plin de stele, intr-un izvor, intr-o ceasca de cafea buna. Poate pe moment doar au relevat o licarire ce mi-a desavarsit o bucata din univers, insa universul e tot univers, tot la ghid te duce de fiecare data.

Am cautat-o in trairi, in sentimente, in tresariri. Am mizat ca fiecare dintre ele poate scoate la iveala ceva ce doar un suflet alergat si haituit poate intelege. Am simtit de nenumarate ori ca fiecare dintre ele poate tine locul unui dictionar explicativ pentru cineva care-si defineste iubirea in termenii cei mai complecsi. Am vazut in fiecare dintre ele un raspuns la ceva, m-am ghidat pe alocuri de semnificatia fiecareia dintre ele, le-am dat roluri si conotatii dintre cele mai frumoase si mai neiertatoare. Insa fiecare dintre ele isi trage seva din universul fiecaruia dintre noi, se alimenteaza cu acel carburant pe care doar lumea noastra interioara il fabrica. Carburant care nu se comercializeaza la liber.

Am cautat-o in drumuri lungi si calatorii frumoase. In fiecare colt de natura, in fiecare loc ascuns sau predat omenirii ca o binefacere sufleteasca. Am cautat-o cand cu harta in mana, cand doar manata de o intuitie iesita din comun, pe care nici cei mai mari guru n-ar intelege-o pe deplin. Fiecare coltisor de lume a reusit sa scoata la iveala ceva frumos, ceva inexplicabil, care intr-un timp si un spatiu mai mult sau mai putin incercat, au facut un bine. La care ma pot intoarce oricand cu mintea si cu sufletul, fara sa mai deschid nenorocitul ala de ghid, care are nevoie de atatea update-uri.

Am cautat-o in mine. Dar tot ce am gasit a fost un caiet de sarcini. La care tot scriu si scriu de ani incoace. Si de fiecare data cand cred ca am definitivat o specificatie, traiesc un paradox care imi da toata compunerea peste cap. Si o iau de la capat. De la un alt capat. Si scriu si scriu, pana cand un alt paradox va rastalmaci totul si va fi trebuit sa reincep de la un punct pe care il voi fi crezut definitivat sau rezolvat.

Intr-un final, ma intreb daca eu stiu ce e fericirea. Sau daca stiu ce caut. Ca nici dracu’asta nu e asa de negru. Si poate ca a pus-o pe aici pe undeva, in oameni, in lucruri marunte, in drumetii sau poate chiar in mine. Si poate ca traiesc cu ea in fiecare zi, dar nu-mi dau seama. Sau poate ca sunt atat de determinata sa o gasesc, incat nu dau atentie cuprinsului caietului de sarcini, caci poate chiar el este raspunsul.

Insa stiu ca ea exista. Si poate ca nu are o definitie, asa cum ma astept eu. Sau poate ca nu are o forma, asa cum imi imaginez. Si nici o spatialitate. Poate ca e ceva atat de simplu, incat de multe ori este trecuta cu vederea.

Poate ca ea rezida in toate noptile nedormite sau in cestile de cafea cu lapte baute. In toate mesajele de buna dimineata sau de noapte buna. In toate imbratisarile reale sau in cele virtuale, nerostite inca.

Stie cineva, cu adevarat, sa o defineasca?

Maratonist prin viata

runner1

In fiecare an, in preajma zilei mele de nastere, am tot felul de revelatii, de frustrari, de remuscari, de trairi inexplicabile. De parca acum, tot ce am trait intr-un an iese la suprafata, asa cum se separa uleiul de apa. E momentul unui fel de bilant pe care nici eu nu reusesc sa il inteleg pe deplin, insa singurul moment in care ma simt pe mine eliberata de tot ce am trait si, ca un contabil ce aduna si scade intrari si iesiri, fac un calcul pentru tot ce am trait. La rece. E unul dintre singurele momente, tulburator de real si de pamantesc, in care parca mi se sterge tot din cap si tot ce fac este sa-mi resoftez toate trairile de pana la acel moment. Pe masura ce imbatranesc insa, momentele astea sunt din ce in ce mai grele iar trairile sunt din ce in ce mai abisale. Nu stiu ce fel de om sunt, ce fel de om apar eu omenirii in fata, insa stiu cum am ajuns sa simt, cum am ajuns sa-mi vad si sa-mi inteleg existenta. Nu-mi amintesc prea multe momente dintr-astea in care sa ma rupa fericirea in bucati, in care sa nu stiu ce-I cu mine; ba dimpotriva, am senzatia ca pe masura ce trece timpul, intru intr-o bucla a timpului care nu doar ca-mi rastalmaceste intelesurile vietii, ci mi se amplifica pana la un grad de avarii.

Nici anul asta nu fac nota discordanta. Insa ceea ce mi se intampla acum, e parca mai dureros decat tot ce am trait pana acum. Ma cunosc de-acum ca fiind un om greu de linistit, de multumit. Stiu ca nu am limite, ca nu am liniste si nici rabdare. Dar mai stiu ca am trait tot timpul in viteza. A 7-a! Nici cei mai grei bolizi nu reusesc sa ma ajunga uneori. Poate doar un supersonic, dar pana si asta a fost scos din uz.

Pe ultima suta de metri, inainte de startul pentru cursa spre 36 am inteles ca marile multumiri sufletesti vin din nistre strafunduri greu de atins. Vin din cel mai frumos si nobil sentiment din lume: iubirea. Am inteles ca tot zbuciumul si tot efortul meu de pana acum, ca toate miile de mile acumulate in aer si pe pamant nu mi-au adus decat experienta. Ca nimic, dar absolut nimic in lumea asta nu face un suflet sa-si gaseasca locul in bucla universului decat dragostea. Toate celelalte sunt pierzatoare din start. Am inteles ca am trait frumos si mult. Ca am alergat si mai mult. Ca am ascultat enorm si am oferit enorm. De multe ori fara sa primesc nimic in schimb. Ca am dat uneori mai mult decat mi-as fi imaginat. Ca de prea putine ori am avut remuscari sau pareri de rau. Ca am rupt din mine bucati intregi, incat nici eu nu stiu cum am reusit sa ma pun la loc, intr-un tot atat de imperfect, dar atat de frumos. Azi stiu ca sunt un intreg frumos. Si am vazut asta prin ochii unui singur om, pentru care simt ca trebuie sa mut punctele cardinale, sa inversez cursul izvoarelor, sa mut continentele.

Stiu ca, fara voia mea uneori, am fost inscrisa la niste teste si examinari pe care n-am crezut ca le pot trece. Stiu ca mi s-au testat increderea, vointa, puterea, dorinta, dar mai ales rabdarea. Pe toate le-am trecut, mai greu sau mai usor. Cu toate m-am luptat deopotriva. Insa singura cu care nu ma pot lupta este dragostea. Pana azi, aici am pierdut toate testele. Sau maxim am obtinut nota de trecere.

Stiu ca testul de acum nu este ultimul, dar stiu ca este cel mai greu de pana acum. Ca am de luptat cu timpul, cu departarea, cu lumea. Dar mai ales cu mine. Si asta mi-e din ce in ce mai imposibil. Eu imi sunt cel mai de temut adversar; de mine ma tem cel mai tare. N-am reusit aproape niciodata sa ma inving, caci am o forta de nebanuit.

Dar daca e adevarat ca astrele se aliniaza atunci cand iti doresti ceva cu toata fiinta ta, daca este adevarat ca universul asta face ca cele mai de temut lucruri sa se aseze, insa doar dupa o ordine pe care el o dicteaza, atunci ma inscriu si in cursa asta. Cu orice pret! Azi nu stiu daca voi ajunge la linia de sosire, insa sper ca cel putin peste un an de-acum, peste un an cand ma voi fi aflat in acelasi moment in care socotesc ca un contabil tot ce am pierdut si tot ce am castigat, sa fiu cat mai aproape de finish! Si nu oricum, ci doar invingatoare! Cu toate riscurile din lume.

As vrea insa ca tu sa fii acolo sa opresti cronometrul! Sa-mi spui ca desi drumul a fost greu si anevoios si ca ai numarat orele, zilele, lunile impreuna cu mine, ai stiut intotdeauna ca voi ajunge. Ca voi reusi! Sa-mi spui ca ai crezut si crezi in puterea mea si ca nu ai deznadajduit niciodata, nici macar atunci cand fara vlaga am incetinit ritmul in cursa asta dementa, atunci cand nu-mi mai puteam numara sau linisti bataile inimii. Sa-mi spui ca stii ca totul este un marathon si ca oricat de lung ar fi, nu vei abandona arbitrajul. Nu vei opri ceasul mai devreme. Si nici nu vei alege un alt castigator, care poate mai odihnit sau mai antrenat decat mine, va ajunge la finish inaintea mea.

Sa fie asta testul suprem pe care trebuie sa-l trec pana la 37, sa stii ca nu voi abandona. Si ca, memorabil sau nu, intr-un an de acum, voi spune cu tot ce-mi va mai fi ramas intreg in mine, cum va fi fost sa traversez o lume alergand. De la viteza intai pana la a saptea.

Oricum voi intra in cartea recordurilor.

Tot ce-mi doresc sa stiu azi este ca tu vei fi cel care va scrie despre asta…

Fara titlu…

images

Am ajuns in aeroport; e ca si cum as fi acasa. Aeroportul este acasa pentru cei care nu stiu de unde vin si unde se duc. Pentru toti cei pentru care acasa este doar un concept, o utopie. De atata vreme scriu despre cum e sa fii pe drumuri, incat pana si eu am obosit. Parca mi s-au terminat trairile, parca simt redus, din ce in ce mai redus si fara sansa de recuperare. Toti cei care imi sunt cunoscuti, prieteni sau pur si simplu oameni cu care traiesc in drumurile mele infinite spun ca tot ce mi se poate intampla mie in viata asta nu poate sa aiba alta locatie decat un aeroport. Sau un avion. Sau un drum.

Si pot sa jur ca au avut dreptate. Lucrurile banale si comune nu-s de mine. Toate gandurile alea marete au fost create in tot periplul meu. Imaginatia si trairile au ajuns la cote de avarii in lungile calatorii pe care uneori le-am iubit, alteori le-am urat. Cred ca daca n-as fi avut parte de toate astea eram cel putin la jumate ca intensitatea tuturor marilor creatii, dorinte, suferinte pe care le-am trait si acumulat pana la momentul de astazi. Am afirmat mereu ca toti suntem oamenii timpului si Dumnezeu mi-e martor de cate ori am cersit timp, am cerut ca lucrurile sa treaca, sa se intample, de cate ori am urlat ca timpul mi-e prieten si dusman in aceeasi masura. Of, si cat am sa mai urlu! De acum inainte…

De doua saptamani incoace nu mai vreau sa treaca timpul; vreau sa ramana in loc, suspendat in universul meu, asta pe care l-am blamat, judecat, terfelit de atata vreme. De doua saptamani stau in genunchi in fata timpului si il rog cu tot ce mi-a mai ramas viu in mine sa se dilate. Sa-mi lase timp sa traiesc. Sa nu ma mai alerge, sa nu-mi mai puna pistolul mereu la tampla. Mi-am cerut intotdeauna dreptul la timpul meu. Mi-am anesteziat toate simturile in speranta ca timpul acela va veni. Si cu cat se lasa mai mult asteptat, cu atat si eu ma afundam intr-un amalgam de trairi care mai de care mai incerte. Am incercat tot felul de remedii crezand ca poate lucrurile se vor intampla. Am zbierat cat m-au tinut plamanii ca imi doresc, ca as da orice pentru timpul si linistea mea. Si acum imi dau seama ca am gresit teribil, caci as face orice ca timpul sa-mi fie aliat. Sa uite pentru o clipa de mine si sa asculte de rugile altor nenoriciti care cred ca doar asa isi vor gasi linistea si locul acela pe care l-au cautat disperati in toate colturile lumii.

Locul meu este acolo unde nu l-am vrut niciodata; timpul meu l-am gasit acolo unde nu am mai sperat, acolo unde mi se terminasera deja asteptarile. Si acum sunt irecuperabil pierduta. Ma usuc de dor. Mi se atrofiaza toate nervurile. Mi-am luat-o cum nu se putea mai bine si mai frumos! Si mai ales atunci cand am jurat, batand cu pumnul in masa si-n univers, ca nu se poate altfel!

Acum chiar cred ca NIMIC, dar absolut NIMIC in lumea asta nu este intamplator. Am trait atat de intens si atat de credibil in lumea mea aceste ultime doua saptamani, incat cred ca pana si infinitul nu mi se pare atat de imposibil de atins. Am rememorat timpi si trairi de altadata si stiu – acum stiu – ca am meritat tot ce am primit pana acum. De la sperante pana la iluzii, de la iubiri pana la suferinte, de la promisiuni pana la finalizari neasteptate, de la chinuri si revarsari emotionale pana la un preaplin sufletesc. Le-am meritat pe toate cu varf si indesat, cu toate ca in toti anii astia pe care ii vad acum in minte in diverse culori mai mult sau mai putin calde, am crezut ca e o pedeapsa pe care o port pe umeri pentru ceva ce in inchipuirea mea n-am facut; pentru ceva de care nu-s vinovata. Ei bine, le merit, asa cum cred ca merit tot ce mi se intampla astazi. Acest ceva de nedescris. Parca nu-mi mai vin cuvintele si doamne, daca nici eu nu mai am cuvinte, atunci nu mai are nimeni…

M-am hotarat sa traiesc si atat. Asta o sa fie mai greu decat toate prin care am trecut pana acum. Mi s-au ridicat atatea stachete in cale, ca musai trebuie sa ma inscriu la un curs de sarit cu prajina, ca altfel sanse de izbanda nu stiu cate am. Dar nu ma las. Nici de data asta. Orice ar fi…

Oricat de mult mi-am dorit sa-mi vad numele inscris pe aripa unui avion, crezand ca asa se atinge maretia, crezand ca doar asa as putea sfida timpul si inaltimea, acum mi-as dori cu toata puterea ce mi-a mai ramas in mine ca singurul loc in care sa-mi apara scrisa o initiala, macar, sa fie mintea si inima unui singur om.

Pentru restul…sa scrie timpul ce initiale vrea…

Cand timpul nu mai poate…

p_15803_766x350-10-85

Existenta noastra este o suma de variabile; uneori sunt atat de multe, incat nicio ecuatie nu le-ar putea rezolva, prin nicio formula. Oamenii sunt tot variabile in jocul asta, ale carui reguli nu le cunoastem niciodata pe de-antregul. De unii ne atasam atat de mult, incat ne-ar placea sa-i stim “ficsi” in viata noastra, sa nu existe nimic care sa le poata perturba locul sau suprematia. Pentru altii nu avem nicio strangere de inima sa-i stim variabili, ba dimpotriva, uneori asta este chiar colacul nostru de salvare intr-o relatie care nu ne aduce absolut niciun beneficiu sufletesc.

M-am temut intotdeauna sa imi fac o scara a valorilor pe care le pot tolera, digera sau ingera, caci odata ce am pus o pecete, greu mai pot reveni asupra gandului, sentimentului respectiv. E o acceptare tacita care nu poate face niciun bine. E mai usor, cred, sa nu dezvolti o putere de decizie prea mare in aceasta directie, de teama de a nu te indeparta prea mult de cei din jur. Oamenii insa pot percepe aceste temeri pe care le-am stantat deja intr-o biblie personala imaginara si de cele mai multe ori totul se intoarce impotriva noastra, ca un bumerang. Astfel ca e mai bine, pentru eul nostru interior, dar si pentru universul in sine, sa nu facem pronosticuri de niciun fel. O detasare e mai benefica. Intotdeauna. Iar departarea poate fi imperceptibila uneori, chiar si pentru cei mai agili dintre noi.

Cel mai greu este cand acei “ficsi” ai vietii noastre se detaseaza. Aceia pe care noi i-am vrea omniprezenti. Sau, pentru a mai taia din greutatea termenului, doar prezenti. Aceia pentru care universul nu da niciodata suficient timp de a-l trai impreuna. Aceia pentru care cea mai minunata zi nu e niciodata atat de lunga, incat sa traim tot ce ne-am dori, desi ne-am facut mii si mii de scenarii, de vise, de iluzii. Pentru acestia universul nu da timp, spatiu…ne arunca insa pe noi intr-o valtoare din care cu greu putem iesi.

Fiecare zi in care nu auzim o voce care ne face bine, devine searbada. Fiecare noapte in care nu ni se spune “noapte buna” este o noapte neagra, arida si nimicitoare prin multitudinea de ganduri nealiniate inca pe o scara a infinitului. Fiecare dimineata in care doar lumina patrunde timida si rece pana la noi, este o altfel de noapte. Cand dragostea ti s-a infipt in coaste, e ca si cum nicio respiratie nu mai ajuta. Numeri batai pe minut, pe secunda, o data, de doua ori, de trei ori, insa de fiecare data este altfel; mai intense, mai grele, incat simti ca inima se zbate sa-ti sfarame toracele, sa iasa si sa-ti arate cat traieste ea zbuciumul. Sa o vezi! Sa o percepi! Sa o intelegi! Dorul vine la pachet cu dragostea. Nu mai simti decat o durere care-ti perforeaza plamanii, caci nu mai stii a respira cum trebuie. Nu mai stii decat sa numeri. Si numeri secunde, minute, ore si totul este atat de indelung si de insuportabil, incat iti vine sa scoti totul din tine, sa pui pe masa si sa incerci sa faci ordine in tine, in organe, in cutia craniana, care crezi ca ascunde doar ecuatii cu necunoscute.

E un fel de moarte celulara. Cred ca de-ar mai fi trait, Eminescu m-ar intelege. Si poate ca am sta impreuna la umbra unui nuc, rememorand fiecare versuri scrise intr-o carte a vremii, pe care nici macar marii critici n-au avut curajul a o rasfoi.

E de departe o boala a sufletului. Pentru care nu exista leac. Nici macar timpul nu vindeca, caci nu poate. Suntem noi aceia care alegem sa o ascundem de omenire si atunci ni se zice ca timpul a iertat si a uitat.

Dar n-a facut-o si n-o va face niciodata. Nici chiar el nu este atat de puternic…

Nici chiar el…

Experienta mea dupa un curs PMP

Am scris despre nenumarate experiente pana acum; unele mai mult sau mai putin inaltatoare, altele mai mult sau mai putin sentimentale. In toate am investit. Pentru toate am simtit mult. Insa cea despre care voi scrie astazi este ceva diferit de tot ce am povestit pana acum.

Am pornit in experienta asta cu gandul ca voi merge la un curs, unul care promite mult, atat din punct de vedere al cunostintelor ce urma sa le asimilez, dar mai mult decat atat din punct de vedere al semnificatiei pe care il are. Nu se prefigura un curs simplu. Nicidecum. Am cautat si solicitat tot felul de informatii chiar cu vreo doua luni inainte de a-l incepe. Si am si incercat sa citesc parte din ceea ce am primit. Dupa ore de munca, inainte de culcare, mi-am luat chiar si o zi libera incercand sa parcurg macar pe sfert materialul. Dupa fiecare capitol pe care il citeam, nu doar ca aveam un sentiment ca parca acum invat pentru prima data alfabetul, ba mai mult decat atat incepusem sa acumulez atatea frustrari, incat ma intrebam, in definitiv, ce-mi trebuie mie asta? Ce vreau sa-mi demonstrez?

Dar pentru ca nu renunt niciodata, nici chiar atunci cand toate semnele imi spun sa stau linistita in patratul meu, am zis ca e timpul sa mai fac un pas inainte.

Si l-am facut.

Pentru cunoscatori, dar mai ales pentru necunoscatori, cei din care chiar eu fac parte, este vorba despre un curs PMP. O experienta atat de diferita, ca dupa cele cinci zile, am avut sentimentul ca am urcat pe Everest, eu, omul caruia nu doar ca ii este teama de inaltime, dar care habar nu are sa prinda un ham.

Fiecare zi a fost o provocare, a fost poate unul dintre putinele momente cand am reusit cu stoicism sa uit despre tot ceea ce fac eu zi de zi si sa trec la un alt nivel. Si greu si inalt si abrupt, dar si extrem de provocator. Jur ca dupa fiecare zi eram din ce in ce mai demotivata pe dinauntru, am senzatia ca am acumulat atatea frustrari si neajunsuri intr-o saptamana cat n-am acumulat in jumatate de an. Dar toate astea dintr-un singur considerent: cele mai multe notiuni imi erau straine si parca totul, dar absolut totul, anula pregatirea mea ca om de pana in acel moment. N-am zis niciodata ca le-as sti pe toate, insa acum am simtit cum fiecare neuron mi se transforma in cucui; vreo jumatate m-au si parasit pe la ziua a patra si degeaba am incercat sa-i recalibrez, caci imi era din ce in ce mai clar ca nu-s croita din stofa dintr-asta.

Am avut un trainer de nota 20 si nu vreau sa-i fac nici reclama mascata, nici nu-i vreo tehnica de PR, insa n-am ce sa-i reprosez. E adevarat ca mi-a sadit vreo doua sute de cuie in creier, dar totul doar ca pe un challenge despre care nu mi-e usor sa spun ca inca ma bantuie. Insa pentru ca tot eu sunt cea care am afirmat intotdeauna ca mi-am pus targeturi cat mai inalte, uneori chiar absurde si imposibile si pe care nu m-am lasat pana nu le-am doborat, iacata-ma-s si acum! Ma si tem sa scriu ce vreau de data asta, pentru ca cel putin in acest moment pare ca vreau sa trec Atlanticul inot.

Exact asa cum i-am si spus, m-am simtit ca un inginer care vrea sa faca chirurgie si nu oricum, ci ca la un nivel de profesionist; in sensul ca nu-mi doresc doar sa profesez, ci sa mai si salvez bolnavul.

Cursul in sine este extrem de complex iar daca nu aveti cunostintele necesare, decat poate un prag minim de informatii pe care l-ati acumulat in experienta anterioara, ati mai citit razant in revistele de specialitate sau ati mai ascultat diverse emisiuni cu tenta mai mult sau mai putin de management sau de project management in sine, veti fi nu doar novice, ci vi se va rastalmaci toata intelegerea anterioara in ale managementului de proiect. Daca aveti macar o scoala de profil in spate, aveti ceva mai multe sanse sa va integrati in context, macar pentru o analiza preliminara.

Terminologia si nivelul de informatii din cele cinci zile sunt covarsitoare. Niciun tratament nu ar putea ajuta la retinerea macar pe jumatate a materiei tratate, daramite la intelegerea si folosirea corecta a acesteia. De trei nopti adorm numai cu acronime, impropriu spus adorm, caci am tot felul de zbateri interioare cand nu-mi amintesc ce inseamna una sau cealalta si-mi vine sa ma duc sa mai deschid cartea, macar sa adorm satisfacuta ca am asociat bine o formula cu un termen.

Ca si experienta de viata, este iarasi un plus. MARE. Nu doar ca ai sansa de a afla unele notiuni, pe care macar o data in viata le-ai mai auzit intr-un context pe care nu doar ca n-ai stiut sa il interpretezi, ci ai mai si schimbat postul/canalul, gandindu-te cum naiba iti va ajuta asta vreodata in viata?! Et, voila, ca sa ma exprim plastic…

Tuturor celor care vor mai mult de la viata, le recomand acest curs; cu siguranta va ajuta ca macar intr-un moment al existentei voastre – unul pe care probabil nu-l puteti anticipa inca de pe acum – veti avea sansa de a pleca din pole position.

Nu ma simt deloc mai inteligenta ca acum cinci zile, ba chiar mi-a scazut self-esteemul la jumatate si am inca vreo zece frustrari in plus, insa doar pentru ca am inteles ca vreau mai mult. N-as vrea sa-mi impun niste limite sau limitari, insa daca si voi veti alege sa vreti mai mult (sau corectez, caci altfel ma simt apostrofata), CAND veti alege ca vreti mai mult, va trebui sa fiti constienti si cel putin determinati sa asimilati toate aceste informatii si inca de trei ori in plus in cel putin 80 la puterea “n”ore; prin “n” rog a se intelege sustinerea pisicului, a partenerului, numarul copiilor pe care ii cresteti si de care inca va mai trebui sa va ocupati (alaptati, plimbati, schimbati, etc), numarul orelor pe care nu le mai puteti aloca curateniei in casa si in afara ei, numarul orelor pe care inainte il alocati serialelor preferate sau barfelor de seara. Nu! Certificarea PMP va insemna muuuuuult studiu si, asa cum ne-a mentionat acest trainer de exceptie despre care va vorbesc, nici el, dar nici noi nu vom avea liniste pana nu vom fi profesionisti cu acte in regula.

O saptamana pe care cu siguranta mi-o voi aminti ceva vreme si despre care voi povesti. E un experiment, dar in egala masura o experienta pe care merita sa o traiesti. Chiar daca astazi inca mai folosesc termeni de revista de citit la semafor, cred si cred cu tarie, ca peste un timp, voi fi in stare sa folosesc macar intr-o propozitie, daca nu mai mult Procurement, Skateholder, Project Charter, Risk management…

Scrisoare pentru Alin

207c8ae01989e192a2927d5836c59ae6

Sunt nostalgica, mi-ai rasadit in suflet amintirea fara de care stiu ca n-as fi eu, cea de astazi. Viata este de departe cel mai mare dar primit, insa chiar si acest dar ar fi incomplet fara toate cele care ne inconjoara, fara cei pentru care si cu care traim, fara cei de la care am invatat sa deslusim taina trairii. Suntem oameni. Fiecare traieste dupa propriile-i reguli, dupa propriile-i simtaminte, dupa propriile-i intelesuri. N-avem un ceva la care sa ne raportam, n-avem un manual despre ce inseamna viata, un job description. Ba dimpotriva, toti avem instrumente de scris la indemana pentru a ne scrie si descrie ceea ce reprezinta pentru noi aceasta existenta. Mi-as fi dorit uneori sa existe un dictionar al trairilor sufletesti, asa cum exista pentru fiecare cuvant care, mai devreme sau mai tarziu, da un sens trairilor noastre. Mi-as fi droit sa stiu la ce sa ma raportez, cum sa ma ghidez dupa cele mai intunecate intelesuri, dupa cele mai crude si mai nedrepte. Insa nu, nu exista. Totul e de undeva departe de noi, de undeva dintr-un univers pe care noi, constienti sau inconstienti, il strigam in fiecare zi. Ii vorbim, il chemam, ii reprosam, ii cerem ajutorul, il plangem sau ii zambim.

Nu e cu putinta sa traim o viata seci, fara sa ne cuibarim in adancul nostru sufletesc, acolo unde doar noi putem patrunde si unde doar noi putem citi intelesurile tuturor dreptatilor sau nedreptatilor facute noua.

Mi-e dor, Alin, un dor care simt ca ma frange in bucati! Un dor dintr-ala de care crezi ca doar Hrusca poate sa-l cante in muzica lui care te stoarce de lacrimi si sentimente traite asa cum nu ai stiut niciodata.

Mi-e dor de vremurile alea cand eram copiii vietii noastre, dar mai ales copiii vietii celor care ne-au crescut. Celor care au invatat iubirea cu noi si prin noi, celor care s-au cunoscut pe ei insisi prin noi. Pentru ei, asta a fost lectia lor de viata, aceaa pe care n-au mai avut timp sa ne-o povesteasca. Ma uit in urma cu puterea unui om care-si poate lua seva din vremurile alea, caci tot ce s-a cladit astazi vine dintr-un trecut indepartat noua, noua ca oamenii vietii noastre de astazi, insa dintr-un trecut in care suntem ancorati cu o franghie, cu o ancora, care ar dovedi un Pacific si-un Atlantic.

Ma tot gandesc ca n-am avut timp pentru multe lucruri pana acum pentru ei, insa mi-am tot facut timp pentru multi altii care nu meritau sau nu aveau nevoie nici macar de o secunda din existenta mea infima. Multi altii care m-ar fi tradat ca un Iuda pentru nici macar doua vorbe, daramite pentru vreo avere. Mi-am creat, sau mai corect spus, mi-am indus atatea iluzii de care astazi, mi-e rusine in fata mea. Sa le dam din timpul nostru, asta pe care-l numim pretios si scump, caci ceea ce astazi putem face, maine s-ar putea sa fie tarziu. Prea tarziu. Astazi ii putem auzi la un telefon, ii mai putem vedea, dar maine?? Maine ce va fi?…

Sa rupem din egoismul asta scump si sa le dam timp, sa le dam putinul timp de care au nevoie pentru a ne simti impliniti. Goliciunea sufletului arde mistuitor. Mai ceva ca un Vulcan. Sa le oferim ceea ce ne cer, dar mai presus de orice, sa le oferim ceea ce nu indraznesc sa ne spuna, caci lumea noastra, dar si a lor, in egala masura, este limitata.

Mi-ai amintit de linistea de odinioara, de puritatea aceea despre care azi citim doar in cartile lui Osho, de o existenta atat de simpla, insa atat de complexa, incat astazi stim ca suntem cu adevarat castigati. Stim ca am primit un dar mai mare decat sufletul nostru il poate duce: iubirea cea care va ramane peste timp. Peste tot timpul si peste tot spatiul.

Ne-am incarcat cu atatea in toti anii astia, insa adesea uitam ca tot drumul pe care l-am facut pana aici se naste dintr-o poteca pietruita, dintr-un sat de la ses, unde astazi, dupa 36 de ani, lucrurile sunt aproape la fel: s-or mai fi varuit vreo doua garduri, s-or mai fi construit vreo doua case, insa restul este neschimbat. Acelasi pod peste garla aceea prea seaca de acum, insa plina de stufaris, aceeasi fantana cu galeata de lemn de la intrarea in sat, aceeasi intrare cumva in curba. Pana si pomii din fata portilor sunt aceiasi, poate mai garboviti, dar tot prunele si merele alea acre le fac. Oamenii nu prea mai sunt aceiasi; multi s-au mutat de la casele lor mici, in cimitir. Asta se simte, asta am simtit-o. Stii ce-mi lipseste mult? Banca din fata portii si podetul ala mic de langa drum, pe care am sarit de-atatea ori pana mi-am zdrelit genunchii. Toate astea nu mai sunt, insa noi suntem. Si azi cand le mai putem vedea si mai putem rememora vremurile acelea, suntem oameni mari. M-am intrebat deunazi in fata portii oare cum as putea sa ma simt eu cea de astazi prin sufletul fetitei de 6-7 ani? Cum as putea sa reinviu sufletul Acela atat de pur si de nobil in omul asta de astazi, pe care uneori il simt depravat, perimat si groaznic de trist?! Atunci eram fericita.

Iti dai seama de cat de putin avem nevoie pentru a fi fericiti?! Imi spunea un minunat domn ca fericirile trebuie si putem sa ni le construim si singuri. Sa nu asteptam o fericire in sau din ceva. Stiu asta, o simt in fiecare zi. Insa ceea ce am realizat este ca eu sunt in cautarea unei fericiri absolute, una care se revarsa dintr-un preaplin sufletesc, una care dainuie, una care nu se stinge si nu este conditionata de nimic.

Nu traiesc pentru sau in trecut; dar imi iubesc trecutul. Ziua de astazi, maine, va fi un alt trecut. Pe care tu mi l-ai redeschis si redescris cu ochii mintii noastre.

Suntem castigati. Noi am inventat loteria vietilor noastre.

Norocosi vor fi cei care vor reusi, macar, sa poata intra in posesia unui loz…stii asta, nu?!

Ploaie in(de)ganduri…

ploaie

Ma gandeam deunazi ca drumurile lungi sunt mana cereasca uneori. Atunci cand esti doar tu cu tine, cand poti sa visezi cu ochii deschisi, cand mintea ti-e furata de zeci ganduri, traite sau inchipuite, intr-o lume pe care doar tu o poti descifra, caci tu ai codificat-o. Sunt momente unice, uneori ireal de frumoase, caci in lumea lor ele detin superlativul. Nu traiesc intr-o lume iluzorie, ba dimpotriva, natura mea pamanteana traieste un contrast in aste momente, insa unul de care stiu ca sufletul are nevoie. Toate celelalte simturi prea cerebrale, prea matematice au nevoie de o forma suprema de dezghet si doar partial aceste franturi de trairi, inchipuiri, simtiri, mimici ale unui suflet mult prea razvratit, le completeaza si le releva din cotloanele acelea prea absconse ale sinelui.

Mi-am dorit intotdeauna imposibilul; de cand ma stiu sau mai precis de cand am inceput sa-mi inteleg rationamentele, am inteles ca eu caut ce nu se poate gasi. Ca eu imi doresc ce nu se poate avea, ce nu se poate stapani. Mai rau de atat este ca nu ma las niciodata pana nu obtin aste lucruri; desi sunt momente cand simt ca si daca fac pe dracu’ in paispe, raspunsul va fi, invariabil, acelasi. Insa nu ma las. Cu cat stiu ca e mai greu, mai nedefinit, mai ascuns, mai misterios, mai de neinteles un “lucru” – si aici sa se includa toata aria demografica, de la animal, om, traire, implinire prin orice sistem existent in lume, pana la gand neexprimat, inchipuire a mintii – cu atat imi voi bloca TOATE resursele inspre a-l obtine, a-l trai. Uneori ma gandesc ca pierd ani din viata creand scenarii, momente, secvente in dorinta mea nesabuita, poate, de a atinge acel ceva. Nu luciferic, nu oniric, insa in lumea mea, in mine, acel ceva are un sens; de nedescris uneori, de neinteles, de nedescifrat. Insa atata vreme cat eu cred in el, simt ca se inventeaza parghii care sa ma duca acolo; chiar si pentru a mi se arata ca nu e al meu, ca nu mi se potriveste, ca nu e menit sa-mi fie mie altceva decat un vis. Dar anii au trecut. Anii trec. In sinea mea cred cu tarie ca e o carenta, poate a unui vis netrait la timpul lui, poate a unei iubiri niciodata traite in intregime sau niciodata traite, punct. Poate e doar un gand ce zace si tese, asemenea unui paianjen, panze peste panze, intr-o traire iluzorie sau poate – si indraznesc sa spun si asta – dintr-o intuitie neinteleasa si imposibil de explicat, a unui om care aspira spre mai mult. Spre mult mai mult. Sau, spre prea mult.

Nu ma multumesc sa visez; cred cu tarie ca am reusit sa transpun in viata cele mai multe dintre vise, chiar si cele in care am crezut cel mai putin. Dar nu pot sa nu ma intreb: daca pierd timp, ani, in jocul asta pe care doar eu mi l-am inventat sau mi s-a inventat? Daca tocmai cautarea asta absurda ma va duce intr-un punct mort de unde sa nu ma mai pot intoarce nici macar la cele mai palpabile lucruri? Daca tocmai neimplinirea aceasta continua, neintelegerea sau neatingerea unui univers care nici macar nu-mi este la indemana, daca toate la un loc, nu vor face decat sa acutizeze si mai mult sentimentul acesta de a avea imposibilul, de a atinge luna si de schimba culorile curcubeului? Daca pierd totul in cautarea asta absurda? Daca trec pe langa oameni, trairi, sentimente cu adevarat nobile, carora nu le vad fata, orbita fiind sau tintita sa ajung…acolo?

Dar daca toata stradania asta va duce undeva? Daca de fapt, nimic nu este imposibil si doar noi ne impunem limite, gandindu-ne ca odata catalogat ca si “ imposibil “  un fapt, il vom sterge cu usurinta din ierarhia lucrurilor “ de facut” ?!

Lumea mea nu este una iluzorie, insa in lumea mea, asta cumplit de incerta si de ireala uneori, totul are un rost, un tel si o intelegere. Niciodata inteleasa pe deplin. In felul meu cred ca tocmai aceasta cautare ma defineste, atat in fata celor din jurul meu, cat si in fata mea. De-as pierde oameni si vieti in lupta mea, tot nu voi renunta, caci gandul ca exista acel ceva dincolo de universul previzibil, imi este frate. Am renuntat de multe ori la mine pentru oameni, uneori inconstient si poate dement, asteptand o recompensa. Nu cred in iubire neconditionata, insa cred in conditia iubirii. Cred ca dincolo de orice gard exista ceva; ca ni-l dorim sau nu, ca avem nevoie de el sau nu, e de prisos sa gandim. Exista.

In drumurile mele vad multe; aud multe, simt multe, gandesc multe. Stiu ca am nevoie de toate.

Sa vrei ceva greu de atins, nu e un pacat; sa iei cu forta acel ceva, cred ca e un supliciu. Care-ti va atarna pe umeri amintindu-ti ca imposibilul devine posibil doar atunci cand limita rationalului nu este incalcata.

Cand drumul e prea lung, simt nevoia sa opresc mai des. Dar chiar si atunci, gandul mi-e intact, suspendat poate pe-un povarnis sau poate serpuind pe-un drum anevoios; imi e acolo, asa cum niciun principiu al fizicii, matematicii nu mi-l explica.

Pe drumul de intoarcere de ieri am simtit o ploaie nebuna, goala, rece…dar grabita. Avea un drum de parcurs…se pare, insa, ca era singurul lucru pe care il aveam in comun. Printre stergatoare la fel de grabite, mi s-a nascut un gand…si daca iubirea e imposibilul vietii? O voi trai vreodata? O voi gasi vreodata?

 

Si astazi a plouat….acelasi gand….