N-am stiut ce inseamna cu adevarat durerea si tristetea, pana acum. Am crezut ca am trait din toate, am crezut ca am invatat si am experimentat greul. Am crezut ca tot ceea ce am ma poate face fericita, sau cel putin multumita. Insa am trait, din nou, si am invatat, inca o data, ce inseamna sa “nu am”. Am stiut, inca de la inceput, ca anul acesta nu va fi unul usor, insa nu cred ca am stiut ca este si un an al incercarii, al tranzitiei, un an al cautarii si al regasirii, sau, in niciun caz, nu am stiut ca va fi atat de intens. Si abia au trecut trei luni…

E o vreme grea, Trista si sumbra. Nu am stiut ce trecem, pana cand nu ni s-a impus distanta sau distantarea, departarea, singuratatea fortata, inchiderea tuturor usilor, si infranarea tututor pornirilor. Virusul asta se crede prea puternic, prea de neinlaturat. Omoara batranetea si inchisteaza tineretea. Se crede mai puternic, chiar si decat Dumnezeu. Are drept de viata si de moarte asupra noastra si ne-a limitat cu totul orice traire, orice putere, orice mod de a simti. Nu mai e nimic ce nu a atins. Insa eu nu ii permit sa imi omoare speranta. Ca atat mi-a mai ramas…

Zilele trecute am bucatarit. De voie, de nevoie, am pregatit cateva dintre mancarurile pe care le face mama de Paste. Nu zic ca mi-a fost greu si nici ca nu mi-au iesit, zic doar ca a fost altfel. Pasca si cozonacul nu mi-au iesit, oare pentru ca le-am cumparat de la cofetarie? !

Azi era ziua cand mergeam sa aprindem lumanari pe morminte si cand mama se ruga de cateun om sa primeasca pasca, cozonac si oua, ca asa e traditia, sa imparti bucate pentru cei care nu mai sunt. Azi era ziua cand tata, chiar si dupa atatia ani de zile, cauta un mormant intr-un cimitir anume, pentru a aprinde o lumanare. Asta dupa ce ne-am fi ciondanit o jumatate de ora, macar, ce sa mancam la micul dejun. 

Ce zi grea…am aprins lumanarea cu chibritul, in balcon, m-am uitat in sus, catre Dumnezeu, si l-am rugat sa nu ne mai trimita intuneric. Sa ne trimita lumina. Asa cum a facut-o de Zeci, sute, mii de ani. Noi, oamenii, nu stim sa facem lumina, doar credem ca stim.

Am auzit, am cunoscut si cunosc multi oameni pe care atunci cand ii intrebam ce isi doresc, imi ziceau liniste. Tare mult as vrea sa ii intreb acum daca stiu ce sa mai faca cu linistea pe care au primit-o. Sau, nu este oare, doar o liniste de suprafata, in timp ce in suflete e un Vulcan care mocneste ca si cum nu ar mai fi erupt de sute de ani?!

Noi, oamenii, suntem un paradox. Zicem mereu ca vrem mai mult, alergam ani in sir dupa bani, iubire, calatorii, cheltuim, chipurile, ca sa avem, sa fim in tendinte, sa iesim in evidenta. 

In momentele astea, din pacate sau din fericire, suntem toti la fel. Nimeni nu se evidentiaza, nimeni nu e mai presus. De cateva saptamani incoace nu mai alergam dupa nimic. Nu mai putem, nu mai avem dupa ce. Ne limitam la putinul pe care il avem. Sau, mai bine spus, invatam sa traim cu el. Si uite asa, suntem paradoxul vietii noastre: cautam munti, crezand ca sus este ceea ce ne trebuie si ceea ce avem nevoie, pentru ca in final sa intelegem sa putem trai si cu putin. Cu extrem de putin.

In final nu stiu daca traim sau ne prefacem. Asta in timp ce, indurerati, tanjim dupa cei pe care ii iubim, dupa o plimbare in parc sau dupa o imbratisare! Si alegem sa trimitem un emoticon cu o fatalie mare si doua manute mici, crezand ca asta va mai ameliora putin dorul si durerea. 

Insa durerea ramane. Si e grea. Si ne cojeste pe dinauntru. 

Putem doar lupta cu ea… doar cel mai puternic va castiga.

Mereu am zis despre mine ca sunt un om adaptabil. Ca pot trai oricum si ca pot invata din fiecare lege a universului cate ceva, fie ca imi place, fie ca nu. Chiar si atunci cand au intervenit tot felul de schimbari in timpul si in viata mea, m-am mobilizat si, chinuit sau nu, am facut pasi inainte, indiferent ce insemna “inainte” in fiecare moment. Am invatat sa vorbesc toate limbile pe care le-am auzit: a prieteniei, a iubirii, a dispretului, a ignorantei, a dreptatii, a tolerantei, a saraciei, a maturitatii, a bucuriei, a copilariei, a muncii, a familiei, a durerii, a tristetii, a deznadejdii. Si astea sunt doar cateva dintre cele atatea limbi pe care mi-as fi dorit sa le pot vorbi in asta viata. De curand, mai precis de o saptamana, am descoperit o noua limba: aceea a respectului si a afectiunii neconditionate. Si cand te gandesti ca eu credeam ca doar animalele sunt capabile de asa ceva! Si cel mult, parintii…

Mi-a luat ceva vreme sa pun in scris aceste simtaminte si asta pentru ca nu e ceva usor sau ceva despre care as fi stiut sa vorbesc cu atata determinare, intelepciune sau discernamant, ca acum. In toate drumurile mele, caci eu cred ca sunt definitia drumului, sub orice forma se arata el, am descoperit oameni diversi; despre unii am scris, despre unii scriu, pe unii i-am iubit, pe altii i-am pastrat in memorie si din cand in cand ii mai scot la o cafea. Despre unii cred ca sunt legata pe viata,iar despre altii cred ca ne-a fost dat sa ne intalnim in sensul giratoriu si in functie de cine avea prioritate, asa s-a si sfarsit “relatia” dintre noi.

Despre unii oameni pe care i-am intalnit de curand as vrea sa spun aici, astazi si asta pentru ca in lumea asta mare, din care noi ne aratam fix ca niste fire de iarba, sunt intalniri pe care nici macar nu le visezi, dar care sunt menite sa schimbe sensul acelor de ceasornic. Intalnirea de care vorbesc aici este cea cu batranetea. Acea batranete pe care nu stiu daca as vrea sa o traiesc, sau daca vreau sa o traiesc la maniera asta, insa stiu ca daca ne este scris, tot acolo vom ajunge. Cu toate ca sunt un om mai singuratic, in permanenta, tacit sau nu, am cautat compania oamenilor, a animalelor si a florilor, sperand ca voi invata din limba fiecareia macar cateva cuvinte si in momente in care cred ca ploua doar pe strada mea, sa pot sa vorbesc cu o lalea, sa mangai un animalut pe crestet sau sa aud cateva vorbe care sa-mi fie umbrela. 

Incep sincer sa cred ca “umbrela” mea nu mai e de mult un obiect, ci a devenit in timp o metafora; asta am inteles-o dupa ce am auzit atatea voci vorbind despre ea in fel si chip. Unii au apostrofat-o, altii au gasit in ea un prieten de nadejde, unii au imbratisat-o iar altii au aruncat-o, uitand sau prefacandu-se ca au uitat de ea. Am auzit atatea vorbe frumoase si atatea care m-au facut sa cred ca in nimicnicia mea, ceea ce am creat e mai mult de o metafora, e un drum – nu unic, nu perfect, nu curat – pe care multi fie au mers, fie vor merge.

Umbrela de saptamana trecuta a vorbit despre oamenii cei mai dragi mie, acei oameni care vorbesc acum doar limba lui Dumnezeu si doar ei intre ei o inteleg. Despre bunici nu am contenit sa scriu vreodata si probabil nici nu o voi face. Insa despre bunicii care au deschis umbrela mea, acei bunici care isi traiesc batranetile intr-o lume neinchipuit de simpla si de complexa in acelasi timp, pot spune ca mi-au aratat si mi-au deschis o alta cale. Din vocile, din inimile si din zambetul lor fiecare cuvintel curgea ca dintr-o poveste; si pentru cateva ceasuri m-am vazut ca un copil pe genunchii lor ascultand povestile de odinioara si manganindu-ma pe crestet, cu convingerea ca niciun rau din lume nu se va lega de mine. Nici macar nu pot descrie toate acestea ca pe o emotie, caci cuvantul acesta este neincapator pentru ceea ce am trait si pentru ceea ce mi-au insuflat. Blandete, sinceritate, curaj, dar mai ales intelepciune. 

Pe drumul de intoarcere, nu stiu cat am plans si am zambit, insa stiu cat de grele au fost gandurile si bataile inimii; nu sunt niste oameni neajutorati, nici pe departe. Mai degraba as spune ca noi, ceilalti suntem anosti, inchistati, torturati de tot felul de ganduri si de dorinte mai mult sau mai putin realiste, in timp ce ei, dragii de ei, traiesc intr-un univers atat de stramt si de linistit, incat ai crede ca viata chiar are si un revers al medaliei la un moment dat. Si nu ti-l ofera cat inca esti in putere, ci te lasa sa ajungi spre finalul cursei, aratandu-ti ca tot ceea ce te-a animat o viata intreaga, tot ceea ce te-a determinat sa muncesti ca un nebun, sa alergi ca un disperat, toate, dar absolut toate ajung la un moment dat sa fie apa de ploaie. Si sa realizezi ca tot zbuciumul asta pe care il traim acum e nimic; ca peste 30 de ani va fi doar o amintire si nimic mai mult. M-am tot intrebat cum e sa traiesti fara nimeni in jur, fara familie, fara prieteni, fara copii si apoi am constientizat un adevar pe care cred ca il stim multi si il recunoastem putini: toti traim singuri, fara familie, fara prieteni, copii sau parinti. Chiar de ii vedem aproape in fiecare zi sau o data pe luna. E o minciuna sfruntata sa crezi si sa afirmi ca traiesti alaturi sau impreuna cu cineva, caci viata iti e data sa o traiesti de unul singur si cam atat. Ca te mai invarti si dai in stanga sau in dreapta peste unul sau peste altul, e cam alta poveste. Si ce daca te trezesti alaturi de cineva? Si ce daca mergi si mananci cu unul sau cu altul? In lumea ta, in viata ta, cand te vei uita in oglinda, te vei vedea doar pe tine si oricat m-ai blama pentru ceea ce spun aici, stii ca e adevarat. E mare lucru sa ne inconjuram de oameni. E si mai mare lucru sa ne traim tineretile, batranetile alaturi de cineva. Dar cred ca cel mai frumos si poate singurul care va ramane intr-un abis in care nu vom pasi niciodata, este sentimentul ca am trait frumos, ca am daruit, ca am imbratisat cand am avut ocazia si ca nu am aruncat niciodata la gunoi dragostea de parinti si de bunici. Oricate defecte ar avea, noi avem si mai multe. Si al’ mai greu dintre toate e sa nu fi iubit ce trebuia iubit.

Pentru bunicii mei din ceruri si pentru cei de pe pamant, pe care as vrea sa-i inchiriez atunci cand simt ca ma duc in gol, si de la care mi-as dori o imbratisare, as vrea ca viata sa nu se termine. Si pana sa ajung sa pot vorbi pe limba fiecaruia, sa nu uite ca undeva in lumea asta, o umbrela va ramane mereu deschisa.

Cu siguranta altundeva ploua…

Sa scrii despre singuratate este de o suta de ori mai usor decat sa o traiesti cu adevarat. Sunt atatea carti si atatea filozofii pe tema asta, incat ai crede ca daca vrei sa reusesti ceva cu adevarat in lumea asta, ai nevoie sa traiesti asta, caci doar astfel vei gasi cu adevarat sensul vietii. Presupund ca este asa si ca ai trait ani in sir, decoperind si intelegand toate subtilitatile pe care singuratatea ti le poate transmite, cum vei mai putea sa te apropii de oameni, cand tocmai traind la acest nivel nu faci decat sa fabrici tot felul de mecanisme de protectie si de calibrare, incat sa nu te atinga fiecare perioada de vacanta sau fiecare Craciun pe care nu ai cu cine il imparti ? Si incerci mereu sa nu te influenteze toate filmele in care oricat de negativ ar fi personajul, se va gasi intotdeauna un binevoitor care sa isi doreasca sa manance macar o briosa impreuna cu acesta.

Cum aplici toate teoriile astea nebunesti in viata ta umila si trista ? Caci toate, fara exceptie, se bazeaza doar pe fantasmagorii, pe trairi care pot fi combatute si pe gandiri care pot fi schimbate ? Cu totii stim ca odata ce am ajuns la un anumit nivel al trairilor, al gandirii si au mai trecut si cativa ani peste noi, astea sunt doar povesti de umplut carti si niciodata usor sau pur si simplu aplicabile in viata cuiva. Suntem indivizi care am trecut si am trait abandon, instrainare, critica, am inghitit si am lasat privirea in jos de fiecare data cand cineva ne apostrofa pentru cate ceva, am fost dati deoparte de catre oameni pe care ii consideram apropiati si care acum ne cauta doar cand au nevoi. 

Ne-am folosit de tot felul de incercari pentru a merge la un alt nivel. Am fost dati de pamant de fiecare data cand am inceput sa credem in ceva mai mult. Ni s-au impus reguli la care nu aveam niciun drept de apel. Am pierdut cate ceva, de fiecare data altceva si tot am incercat sa o mai apucam pe un drum, oricat de prost sau de necunoscut ar fi fost. Am daruit ce am putut, cat si cui am putut, fara sa ne gandim o secunda ca va veni o vreme cand toata daruirea noastra se va intoarce ca un bumerang. Ne-am cunoscut si analizat atat de bine, incat de ar fi acum sa scriem un manual cu propriile noastre intrebuintari, am face-o fara sa gandim. Si de fiecare data am fi incercat sa mai ajustam cate ceva pe ici pe colo, doar-doar om ajunge sa fim cumva SI pe placul acelui cineva care ne-a facut sa zambim o secunda.

Insa tot ce am invatat din anii astia de singuratate e ca lumea nu se schimba. Oamenii isi iau ce au nevoie, cand au nevoie si te lasa, fara macar sa intoarca pagina. N-ar fi o problema daca asta s-ar intampla o data sau de doua ori, insa cand se tot repeta, intelegi ca esti un prost cu suflet iar lumea din jurul tau e o jigodie egoista, care isi rezolva propriile nevoi, pe spatele prostiei si a sensibilitatii tale excesive, dar mai ales a gandului ala cretin cu care adormi in fiecare noapte, cum ca poate exista cineva si pentru tine. 

Raspunsul adevarat si acela pe care ar trebui sa il intelegem si sa il ingeram cu adevarat este ca nu exista. Oamenii isi croiesc tot felul de pargii care sa ii tina atarnati de cate cineva, indiferent daca acel cineva ii aduce sau nu vreun castig real, tocmai pentru ca se tem de singuratate. Pentru ca nu stiu ce e aia si nu au cum sa o inteleaga cu adevarat, decat daca au trait asa pentru mai bine de cinci-sapte ani. In rest, toti presupusii adepti ai vietii fericite iti dau sfaturi gratuite si  iti povestesc cum ar trebui sa iti traiesti tu viata, in conditiile in care despre singuratate au citit poate in revistele cu barfe care nareaza cum cateo asa zisa celebritate s-a despartit de partener si cum in nici un an, si-a gasit marea iubire. Sau mai rau, in filmele care iti povestesc cum totul are un happy-end. 

Toate sunt fictiuni. Iar daca sunt inspirate din realitati, sunt doar pe bucati si niciodata zece bucati adunate nu vor face un tot ca cel pe care il traiesc acum.

Nu cred in carti si nici in povesti. Cred in mine, insa nici asta nu mai e de ajuns acum. Am aprins lumanari pe pervaz in seara de Craciun ani de-a randul si dorinta mea nu s-a indeplinit. 

Mai cred in minuni. Dar cine mai are timp de minuni, cand sunt atatea greutati, atatea neajunsuri, atatea alte pierderi ? Cine si mai ales cand sa le poata umple pe toate ?!

Cati intelepti cunoasteti fiecare si mai ales cati dintre ei au reusit sa isi umple acel gol pe care singuratatea l-a facut ? Toti au incercat tot felul de tertipuri, au pus munca, sau pasiuni sau oameni sau calatorii in locul acelui gol, stiind ca el nu se va umple niciodata cu adevarat, ci poate doar va masca o adevarata suferinta.

Oamenii fug de oamenii singuri. Fug cat ii tin picioarele si de fiecare data invoca faptul ca acestia nu stiu sa isi traiasca viata. Dar oare stie cineva cu adevarat? E cineva care detine raspunsul la aceasta intrebare sau sunt doar pioni pe o tabla de sah si sar de fiecare data dintr-un patrat in altul, evitand pe cat se poate rolul nebunului, al calului sau al reginei?!

Timpul trece iar golul se adanceste. Pe o banca in parc stau doi straini, incercand sa poarte o conversatie, fiecare presat de ceea ce il tulbura, fiecare manat de propriul sau gand, însa mimand conversatia, dar mai ales grija.

Intr-o lume aglemerata, plina de oameni si de griji, singuratatea va ingropa orice traire, asa cum zapada o face, atunci cand vine peste campuri si munti. Iar peste un timp, cand se va topi, va rasari haul acoperit cu frunze, cu mizerie, cu apa, incercand sa se arate mai mic decat este cu adevarat.

De la an la an…

 

 

Cele mai mari reusite sunt cele care apar cand deja ai dat tot ce se putea da. La fel si nereusitele, doar ca uneori unele lucruri chiar nu sunt menite sa se intample, chiar daca insistam cu abnegatie.

In unele lucruri investesc in fiecare zi si nu simt nicio multumire. In altele, mai rar si mai putin si pe astea, uneori, le simt mai aproape de suflet si asta poate pentru ca nu imi investesc aproape toate resursele. Insa dorinta de a fi „vazut”, „apreciat” in lucrurile mari castiga intotdeauna. Mi-as dori sa poata exista o limita vizibila care sa spuna „pana aici” sau „atat” si poate atunci voi gandi de doua ori inainte de a merge inainte. Poate as gandi mai profund si dupa cel putin doua esecuri, as face altfel.

Sunt calatorii pe care le facem de zeci de ori catre aceeasi destinatie si nu ne dezamagesc, sunt si calatorii pe care de la a doua iesire, incep sa ne schimbe starea pozitiva si asta pentru ca locul in sine nu mai are acelasi farmec ca la inceput. Poate este doar dorinta perpetua de noutate, de incertitudine, de necunoscut care creste nivelul adrenalinei. Se intampla si ca timpul sa creeze un oarecare climat mai putin favorabil si atunci suntem nefericiti din start.

Nu stiu daca monotonia este de mine, cu toate ca sunt si un om consecvent si mai ales fidel. Insa in orice situatie care se intoarce in viata mea sub aceeasi forma, trebuie sa cern un strop de sare si de piper, pentru a-i da o cu totul alta conotatie. Cat sa ma faca sa cred ca ceva, cumva, pe undeva s-a schimbat.

E ca si cum as vedea acelasi film in fiecare saptamana, nu este cu putinta sa se imprime un cu totul alt mesaj, poate doar plictis si saturatie. De aici dorinta de a improviza, de a-l „colora”, de a-l proiecta pe un ecran mai mare, mai dinamic. Cat sa nu simt ca am parte in continuu de aceiasi actori, aceleasi intamplari, aceleasi situatii.

E despre mine. Si poate si despre tine. Sa creionezi in jurul vietii o poveste diferita, desi oamenii sunt aceiasi.

Daca m-as opri vreodata din dorinta de a schimba si as lasa aceleasi lucruri sa ma guverneze zi dupa zi, as crede ca am murit pe undeva, ca nu mai sunt omul imprevizibil care aduce din senin ploaia oriunde as merge, ci doar omul care poarta in permanenta o umbrela la el, indiferent de vreme.

In ultimul timp ploua cam des; indiferent de zi, de ora, de loc. Sa fie asta un semn ca pana si vremea s-a saturat de monotonie si ca vrea sa improvizeze cate ceva oriunde? Oricand?

Sau poate ca am prea multe de spus si doar ploaia ma mai poate auzi?

Imi tin in permanenta o agenda la mine si cel putin zecile de ganduri care nu-mi dau pace.

Si o umbrela.

Vine o vreme în viață când simți că nu mai poți; când simți că oricât de mult ai încerca să înaintezi pe un teren nebătătorit, pe care ai încercat din răsputeri să îl aduci la standardul unui drum de cel puțin talie județeană, nu mai poți continua. Simți cum toate încercările tale de a-l netezi, de a-l asfalta nu vor duce nicăieri. Și asta pentru că pe drumul acela oricum nu circulă nimeni. Și tot ce ai face tu ar fi să îl scoți din circuitul agricol și să îl introduci în intravilan.

Am asfaltat atâtea drumuri în viața mea de până acum, cât nu are toată țara asta la un loc!!! Am dăruit atâția ani din viață doar încercând să construiesc, să rânduiesc, să aduc la o linie a supraviețuirii cele mai neînsemnate poteci, cele mai absconse, cele mai nepietruite sau cele mai noroioase. Ani, nu luni! Am căutat de fiecare dată cel mai bun constructor, cele mai bune materiale, chiar dacă asta m-a sărăcit și m-a epuizat de toate resursele pe care un om le poate poseda. Am făcut toate sacrificiile și compromisurile posibile și imposibile și asta din credința mea de neînfricat că acel drum TREBUIE și MERITĂ a fi unul pe care oricine să poată merge cel puțin în siguranță. Însă peste toate acestea am pus și pasiune, atâta pasiune și daruire, încât pot spune cu toata puterea și determinarea de care dau dovadă, că am reușit să le transform în cele mai minunate autostrăzi. De oriunde ai fi venit, în stanga și în dreapta, ai fi văzut lanuri de flori, locuințe, fântâni cu apă curată, copaci cu tot felul de fructe, bănci unde să poposești și unde să poți să îți tragi sufletul.

Cred că până acum am făcut mai mult decât a făcut în toți anii aceștia CNADNR-ul. Si nu a contat o secundă ca era vară sau iarnă. Că ploua sau că zăpada era spulberată în toate direcțiile. Că eram sfârșită, sleită de puteri sau sătulă.  Nu a contat. Am desăvârșit  orice lucrare cu o abnegație de neegalat.

Până acum.

Nu știu câte am dăruit omenirii, știu însă că toate chinurile mele vizibile și invizibile au fost date uitării. Sau, mai rău de atât, au fost transformate în lucrări ” de-a gata” pentru oricare alt trecător care a pășit pe fiecare șosea asfaltată, nivelată, marcată și curățată. Nici nu vreau să pomenesc despre șoselele în sine. Toate, fără excepție, au considerat că au ajuns la statutul pe care îl meritau, li se cuvenea. Și asta, pentru că cineva în lumea aceasta a avut răbdarea, dorința, încrederea și mai ales resursele, de a le  transforma într-un lucru mareț.

Am obosit. Cred că am ajuns la momentul la care trebuie să spun: pas. Să nu mă mai intereseze. In definitiv nu sunt drumar de profesie, iar de aș fi, cred că primul drum pe care ar trebui să îl asfaltez este acela pe care eu însămi pășesc. Așa cum pot și cum am putut. Când mai greu, când mai ușor, când încălțată, când desculță.

Nu știu să fi existat prea mulți drumari care să fi vrut să ma ajute cu drumul meu. Sau dacă au vrut, au renunțat repede, justificându-se în fața mea că ” sunt o resursă scumpă” , că materialele pe care le socotesc necesare pentru drumul meu sunt prea scumpe sau prea greu de găsit! Mulți dintre ei fiind aceiași drumari care astăzi pășesc pe adevărate comori.

Poate că mai am resurse, poate că mai dispun de materiale de calitate și de putere de muncă. Dar nu mai vreau să depun muncă în folosul comunității. Cred că este timpul să se schimbe lucrurile. Și oamenii. Și prioritățile.

Insă câți oameni sunt dispuși să renunțe la confortul lor, la viața lor mai mult sau mai puțin minunată, la obiceiuri, la timpul lor,  pentru a dărui, pentru a se băga la o construcție pe care nu sunt convinși că o pot finaliza?! Sau pur și simplu nu vor să investească niciun sfanț pentru a o transforma într-o adevărată capodoperă. Dacă ați gândit că asta este o întrebare la care aștept un răspuns, vă înșelați, căci în mintea mea știu deja ce urmează a fi spus – NIMENI.

Cred că azi pot spune cu tărie:  până aici! Să știu că voi rămâne o potecă toată viața mea, una nepietruită, mocirloasă și tot nu mai sunt dispusă să cedez în fața niciunui așa-zis meștesugar ce s-ar da interesat de priveliște, de culoare, de anduranță și de miraj…

În definitiv, e musai ca peste ani să mai poată exista și drumuri despre care să ne amintim că datează dintr-o eră îndepărtată și care peste ani, să fie transformate în adevărate patrimonii. Și în istorie. Acea istorie despre care, înfricați sau nu, unii vor citi, iar alții vor suspina în momentele lor de stoicism, gândindu-se cât de mult și-ar fi dorit să poată transforma un drum  de poveste, într-o adevărată poveste.

Păcat ca vremea poveștilor e demult apusă…

 

 

N-am mai scris de mult. Nici nu am simtit ca puteam sa o fac. Uneori se cere sa mori cate putin, ca sa ai de unde renaste.

Ziua de azi nu este despre mine; de cele mai multe ori, in ultimii ani, zilele nu sunt despre mine. E si asta un fel de a trai; pentru si inspre ceilalti. Eroismele nu se vor plati niciodata, nici nu cred ca este loc in viata asta pentru asa ceva, cand noi de-abia daca putem trai ce ni se da. Nu stiu daca voi primi inapoi ceva din ce am dat, insa o certitudine am: timpul daruit nu se va intoarce niciodata. Sub nicio alta forma, sub niciun alt chip. Sa fie asta pierderea mea cea mai mare…caci pe restul le socotesc doar investitii proaste.

Astazi e despre tata. El nu va imbatrani niciodata. Nu are voie. E musai sa ramana asa cum eu il stiu de cand il stiu. Nu are voie sa lase timpul sa se astearna peste el si nici sa ii fure din energie, din dedicatie, din agitatia uneori dusa la extrem, din tot ce este el pe de-antregul.

Nimeni si nimic nu poate interveni asupra lucrurilor pe care el le daruieste. Sa fie tata cel mai intelept om pe care eu sa il fi intalnit in viata asta?

Cand simti ca iti vine sa arunci cu toporul in cer, cand vrei sa te manance pamantul de durerea si necazul ce il ai: suna-l pe tata. Nu stiu daca sentimentele de mai sus vor fi alterate, insa macar se va naste o intrebare in mintea ta: de ce ai face toate astea? Nimeni si nimic nu merita sacrificiul sau durerea ta, caci oamenii sunt mai trecatori decat timpul. Cu toate astea, si el se macina si se fierbe si ajunge sa traiasca doar pentru restul lumii si niciodata pentru el.

Pur si simplu nu am cum sa fac ceva in sensul asta, caci si eu am aceeasi samanta proasta in mine. Si ma roade.

De ziua lui as vrea sa stiu ce gandeste, ce simte. Nu am stiut niciodata cu adevarat, decat atunci cand l-am vazut plangand. Si atunci am stiut ca daca sunt apocalipse pe pamantul asta si nu sunt doar minciuni si trucaje, inseamna ca tata le-a trait. Mai ceva ca un Noe care ar fi vrut sa salveze lumea. In lumea lui, este un Noe.

Si lucreaza la arca aceea de ani incoace…si smirgheluieste si aduna si masoara, doar-doar o iesi perfecta pentru ce are el nevoie.

Ii e frica doar de Dumnezeu. Pe noi toti ceilalti ne pretuieste, uneori fara sa meritam sau sa dovedim.

Sa aveti cu totii un tata ca al meu, ati fi bogati! Nu ati mai cauta averi. Ati avea cea mai mare mostenire si cea mai mare bogatie.

Nu am luat multe de la el; dar nadajduiesc ca ceea ce am luat e ceva bun. De n-o fi asa, e tarziu sa mor si sa ma nasc din nou, imprumutand de la el doar bogatia cea mai de pret.

Pentru el si doar pentru el „la multi ani”. Sa mi-l tina Dumnezeu pana eu nu am sa mai stiu numara. Ca de iubit si de trait, mor si o iau de la capat, in fiecare zi.

Oamenii te vor judeca oricum pentru orice eşti, orice faci, orice gândeşti şi transmiţi, pentru ce crezi. Întotdeauna vei deranja pe cineva, vei atinge o coardă sensibilă, vei trezi o rană veche şi nici măcar nu depinde de tine. Fiecare e la nivelul lui de înţelegere pe care odată şi odată îl va depăşi. Dar până atunci, pentru ce preferi să fii judecat? Pentru măştile tale sau pentru autenticitatea ta ? (Pera Novacovici)

3 martie.

Pana azi, o zi despre care nu am stiut mare lucru. Intamplator am aflat ca este ziua scriitorului. Nu stiu nici pana in acest moment daca ma pot denumi astfel, insa stiu ca de cativa ani incoace, asta imi place sa fac, atunci cand simt ca ma sufor in propriile-mi ganduri, atunci cand simt ca lumea asta, prea mare si prea prinsa in propriile-i capcane, ma absoarbe cu totul. Si am atatea momente pe care le traiesc din ce in ce mai acut.

Am cautat sa ma lipsesc de lume. Am crezut ca ascunzandu-ma intr-o carapace, nici mai mica, nici mai mare, voi fi la adapost de tot ceea ce ma inconjoara si ma consuma, uneori inutil. Am dat deoparte sentimente si infrangeri sufletesti, insa niciodata nu am dat deoparte oamenii care au contribuit in egala masura la cresterea si descresterea mea ca om.

I-am tolerat si le-am cautat scuze atunci cand poate nu meritau. I-am ascultat atunci cand poate urletul meu interior era mai puternic decat o avalansa pornita de la 5000 de metri. Am dat deoparte timpii mei si durerile mele, cautand sa le intind o mana, cand poate tot ceea ce ar fi meritat era un sut in fund. Am scris despre lume si am trait prin lume. Uneori mai anost, mai inghesuit intr-un spatiu care nu ar fi putut adaposti nici macar o umbrela. Alteori mai adanc, mai supus si mai inchis decat cerul acesta care ne apasa.

Indiferent ca am trait sus sau jos, am fost mereu cu ochii deschisi si cu mintea aproape de tot ceea ce ma inconjura. Am alergat dupa o naluca. De prea putine ori as putea spune ca am fost o pasare Phoenix, insa am stiut ca de oriunde m-as renaste, viata va fi infinit mai aspra, dar mai grozava.

De fiecare data cand ma gandesc cum am inceput sa-mi creez in minte parghii care sa ma indrepte spre o literatura, mai mult sau mai putin plina de simboluri si de profunzime, imi amintesc ca si cum ar fi ieri, prima ora de limba romana din clasa a V-a, cand prof. de romana ne-a spus ca scriem un eseu plecand de la motto-ul “un val se sparge, moare, dar cate picaturi se nasc”. Facand un exercitiu de memorie, cred ca pot spune ca si atunci, ca si acum, am scris, cu resursele pe care le detineam, despre viata. Asa cum o intelegeam atunci. Asa cum mi se arata ea mie. Prea mult nu stiu daca am evoluat, insa stiu ca si acum ma aflu tot in mijlocul unei mari involburate.

Azi, cand as putea sa scriu despre orice m-a determinat pe mine sa ma apuc de scris, as vrea sa scriu despre omul care m-a ajutat si care m-a impulsionat sa pornesc pe un drum, pe care inca de la inceput nu l-am inteles pe deplin, asa cum nu as putea spune ca il inteleg nici acum.

Janet, astazi as vrea sa scriu despre tine. Caci fara tine, nu as fi ajuns acum in lumea asta, a oamenilor de litere, insa e o lume atat de frumoasa si de incapatoare, incat pana si eu imi pot gasi un locsor. Imi amintesc toate tezele, lucrarile si cartile citite. Imi amintesc toate orele de limba romana si toate momentele in care, ascultandu-te cum povesteai cu maiestrie si emotie despre limba si literatura, dar mai ales despre literatura vietii, iti marturisesc ca mi-ai insuflat si nu doar ca un dascal, dorinta de a fi acolo unde erau toti cei despre care studiam. Toti cei pe care ii citeam si de care ma gaseam fascinata. De dragul tau, am citit si am scris despre Eugen Ionescu, am patruns intr-o alta lume, a omului de litere.

Astazi, cu aproape 20 de ani mai tarziu, stiu ca daca ar fi sa o iau de la capat, as porni pe acelasi drum. Ar fi trebuit sa intuiesc inca de pe atunci ca lumea asta a scriiturii si a literaturii, de orice fel ar fi ea, nu este una usoara. Ca cererile sunt uneori prea mari pentru potentialul nostru intelectual si uman, insa, in definitiv, cine poate spune, incercand sa rememoreze cel putin douazeci de autori pe care i-a citit sau studiat in timp, care e potentialul lumii in care ei au trait sau au scris?!

Stii, acum, in vremurile astea prea matematice si prea analitice, cand intrebi pe cineva ce a mai citit, arareori primesti un raspuns despre vreo carte care sa fie altceva decat un self-help, o parodie a vremurilor sau pur si simplu o revista de taraba. Asa ca imi caut in tot felul de review-uri carti care aduc ceva in existenta celor ce le citesc. De cele mai multe ori, insa, gasesc review-uri despre carti premiate si pe care mi le cumpar si le citesc cu sufletul la gura, incercand sa patrund intelesul acela care le-a facut demne de o medalie. Si ma cam pierd si sunt dezamagita.

De la tine am invatat sa citesc carti care nu apar pe toate retelele ca fiind best-seller-uri, ci carti care te duc intr-un loc de unde mintea si sufletul devin cu adevarat subiecte de mari ecranizari.

Poate mica mea literatura nu va ajunge niciodata atat de bine cotata, insa mi-ar placea sa stiu ca patrunde acolo unde doar un cunoscator poate ajunge.

Iti multumesc.

Pana cand voi ajunge pe treapta cea mai inalta a existentei mele literare, as vrea sa stii ca toate treptele pe care le-am urcat pana acum au fost fost atinse de valul care se zdrobea de mal in mii de picaturi.

 

Sa tot fi trecut vreo saptamana de la prima noastra intalnire, cand, intr-un acces de nerabdare si furie am pus mana pe telefon, sa-l sun pe domnul V. (asa o sa-l intitulam de aici inainte) sa-l intreb in ce stadiu se situeaza cu problema mea. Are de gand sa ma ajute? Are de gand sa nu ma ajute? Orice ar fi, macar sa stiu.

Domnul V. este un tip extrem de ocupat de felul lui. Acum, nu stiu daca chiar asa stau lucrurile sau asta era ceea ce trebuia sa ajunga la urechile mele.

Mi-a raspuns la telefon cam sec, probabil deranjat de tonul meu tafnos si de sirul de intrebari pe care le aveam pregatite in maneca.

Nu avea, din cate mi-am dat seama destul de repede, un raspuns pentru mine sau vreun mesaj care sa fi aratat ca s-a chinuit intr-o oarecare masura sa caute o solutie. Ba dimpotriva, as putea spune ca exact aceeasi detasare il caracteriza si in acest moment.

Ma tot intrebam in sinea mea: “ce fel de om e asta? Tot unul dintr-aceia care bat moneda ca ar putea revolutiona omenirea, numai ca atunci cand chiar vine momenutul sa ceri ajutor, ori dispar in negura timpului, ori realizezi ca doar gura e de ei?

Domnul V. este un avocat renumit in protipendada bucuresteana. E un individ cult, cumva asezat in lumea lui, insa putin laudaros si destul de mandru de el.

Are critici bune in ceea ce priveste activitatea lui profesionala, solicitat in tot felul de procese, dorit de oameni cu bani sau de oameni cu foarte multi bani. Personal nu stiam mare lucru despre el, nici nu aveam de unde, nici nu cred ca ma interesa prea tare. In definitiv in viata mea se presupunea ca avea un scop bine definit, sau cel putin asa speram.

Dupa ce vizibil deranjat de telefonul meu, mi-a dat cele mai neinspirate raspunsuri, mi-a sugerat sa astept eu o veste de la el, altfel paream deranjanta. S-o creada el pe asta! Adica eu sa stau cu mainile in san, asteptand, Dumnezeu stie cat sau ce, pana s-o hotari (sau daca, nu stiu care e formularea corecta) sa faca ceva in ceea ce ma priveste?!

De felu-mi am tot felul de porniri, care mai de care mai nesanatoasa, atunci cand este vorba despre mine sau despre ceva ce mi-ar putea afecta linistea sau gandirea. Astfel incat, dupa ce l-am injurat bine – mi intai a trebuit sa-mi cer scuze ca il deranjez-  m-am hotarat sa il las sa revina el. In afara de un mare consum nervos, nu aveam cu ce sa ma aleg, astfel ca Solutia salvatoare era indiferenta. M-am afundat in munca si am incercat sa ignor orice gand care-mi spunea ca nu am dat tocmai peste cine trebuie.

Mi-a lasat suficient timp sa gandesc sau mai degraba sa uit. Aproape vreo saptamana, pana cand s-a incumetat sa scrie primul mesaj. Din care nu reiesea ca ar avea vreun raspuns pentru mine, ci voia sa stie ce fac si daca nu am chef sa ies la o prajitura.

Cum incerc sa-mi stapanesc impulsurile calorice, cat sa nu ajung sa imi schimb toata garderoba si inca destul de repede, i-am spus ca nu am chef sa ies din casa, ma simt destul de obosita, iar prajitura nu era chiar ceea ce imi lipsea mie la ora aceea. A parut sa inteleaga, chiar nu parea deloc deranjat de lipsa mea de interes vis-à-vis de invitatia lui, astfel incat a continuat sa ma intrebe cum imi peterec weekendul. Niciun plan concret. Nici la mine. Nici la el.

Nu-mi starnise interesul in niciun fel. Putin cam prea pretentios pentru mine, prea ocupat sau prea interesat de persoana lui si oarecum convins ca nimeni nu-i poate rezista. Ghinion. Nu stiu ce convingeri ai, insa eu am unele si mai si! Cam multe experiente care nu au dus nicaieri, cam multe intrevederi fara subiect sau predicat, mult prea multe ore de discutii, fie la telefon, fie in intrevederi, prea multe promisiuni neonorate, laude care mai de care mai grozava, incat as putea zice, fara sa stau o clipa pe ganduri , ca tot ceea ce am intalnit in viata mea, pana acum cel putin, a fost o insiruire de Brad Pitt, George Clooney sau Keanu Reeves. In rest, ceilalti erau toti frizeri, zugravi sau agenti de circulatie (fara sa se inteleaga ca am ceva cu profesiile astea). Si din tot amalgamul acesta de printi si cersetori m-am ales cu buza umflata si cu un mare ulcer pe care il mai tratez martea si joia, in functie de cat de des imi amintesc ca mi-e rau si ca voi sfarsi poate si mai rau.

Pentru domnul V. mi-am promis ca n-o sa cultiv niciun fel de pasiune, ca nu trebuie sa afle sau sa stie prea multe despre mine, nu de alta dar fie m-ar gasi prea interesanta, fie prea putin interesanta. Ambele variante ar face grave ravagii in viata mea, astfel ca am gandit ca e mai bine sa refuz orice invitatie la prajitura, ceai, film sau mai stiu eu ce s-ar putea lasa cu nopti nedormite si alte alte.

Sa tot fi mai trecut vreo cateva zile, in care in afara de intrebari despre vreme, mancare, politica, vacante si alte lucruri total pe dinafara subiectului, V. nu a vrut sa imi dea nicio stire. Stiam ca avea cateva dosare in afara Bucurestiului si asta ar fi insemnat sa fie cateva zile pe drumuri, dar chiar si asa nu se justifica lipsa lui de interes catre chestiuni de business. M-am potolit si i-am raspuns cam la toate intrebarile; nu stiu daca astea mi-ar fi ajutat la proces sau nu, dar nu era neaparat in detrimental meu sa ii furnizez cam toate informatiile, de altfel de interes public. M-am gandit daca e bine sa par mai inteligenta decat sunt, formuland tot felul de raspunsuri dichisite, insa mi-am dat seama ca la un moment dat voi fi prinsa in capcana cuvintelor mele si de acolo nici dracu’ nu ma mai scoate.

Am decis sa raman mediocra, sau cel putin nu atat de interesanta pe cat probabil si-ar fi dorit sau ar fi intuit despre mine. Din cand in cand ma intorceam si eu catre el cu intrebari mai mult sau mai putin incomode, insa de fiecare data imi raspundea atat de sigur pe sine, incat as fi crezut ca avocatura este de fapt viata pe care o traieste. Si in definitiv, avocatul isi apara clientul, nu adevarul…

Deci, ce putea fi mai frumos decat sa am de-a face cu un individ despre care nu prea stiam niciodata cand minte sau cand spune adevarul?! Jocul lui putea sa se sfarseasca oricand si eu as fi ramas, a nu stiu cata oara, in afara subiectului si as fi dat din civil in penal intr-o secunda.

Incepusem sa cultiv o dependa de omul acesta. Desi il intalnisem de vreo cateva ori, mesajele lui erau cel mai de pret lucru pe care il aveam. Stia meserie. Incontestabil. Imi povestea cu mare lux de amanunte ceea ce facea si incepusem sa ma interesez de fiecare client sau dosar, daca s-a finalizat procesul sau daca mai avea infatisari.

O meserie pe care mi-am dorit-o dintodeauna. Ma fascina. Imi aminteam de vremurile cand eu insami as fi studiat dreptul, cand mi-ar fi placut sa fiu un pion in universul asta plin de conjuncturi nefavorabile care apar in viata oamenilor cu interese.

Si acum, cand ma gandesc cum imi zambeau ochii de fiecare data cand il intalneam sau cand imi povestea tot felul de lucruri, simt o tensiune pe sira spinarii si un tremor in mana dreapta.

Cine e el?

 

(va urma)

Vreme de toamna tarzie. Un vant urat care iti usca pielea si madularele. O semi burnita nu iti dadea voie sa te misti pe strazi in voie, iar stergatoarele scartaiau in continuu. Nu-ti venea sa iesi la plimbare, nici daca ar fi fost ultima din viata ta. Cu toate astea, mai vedeai razlet cateun om pe ici pe colo, fie ca iesise la cumparaturi sau sa resolve ceva ce nu suporta amanare. Umbrele multe, mai negre sau mai viu colorate.

Trebuia sa ma intalnesc cu un domn despre care nu stiam nimic, intr-o problema care ma framanta de ceva vreme. Mi s-a zis ca e de incredere, nu foarte scump, de buna credinta si destul de saritor. De cate ori auzisem asta…cine mai crede ca sunt oameni din-astia pe pamantul asta, in care toata lumea are un interes? Mai ascuns sau nu…

Nu m-am pregatit deloc pentru intalnirea asta. Si asa stiam ca nu folosea la nimic. Din pacate oamenii nu mai sunt interesati de cine esti si ce faci, ci de cat de “folositor” le-ai putea fi. Nu mai cred de mult in oameni care apar in calea ta ca trimisi de undeva dintr-un univers miraculous, cred doar ca orice ti s-ar intampla si oricat de mult cineva ar contribui intr-un moment de neajunsuri in viata ta, va trebui sa platesti destul de mult si de greu.

Nici ziua aceea nu se arata prea incurajatoare, dar de cate ori nu mi-am zis “hai s-o fac si p-asta”?!

Pana la urma, mai mult decat inca o intalnire nereusita, nu avea cum sa fie…

Am ajuns mai devreme la cafenea. M-am uitat de jur imprejur la toti oamenii de acolo, unii mai eleganti, altii mai simpli. Ma uitam si dupa el, desi nu prea stiam exact ce caut. M-am asezat la o masa oarecum in mijloc, sperand sa pot atrage atentia, in cazul in care fie ar fi acolo, fie ar intra in urmatoarea secunda. Nu mi-am comandat nimic, nestiind daca vine; nu mai voiam sa ma imbib de atata cafea sau ceai, in cazul in care fie nu apare, fie va trebui sa stau de vorba cu un ilustru necunoscut despre vreme, aberatii intelectuale, pana cand spuma din cafea se va fi transformat de mult in lapte, iar eu voi fi fost plictisita pana in maduva oaselor. Am asteptat.

Au tot intrat cativa domni, unii mai tineri, altii mai in varsta, parand sa caute pe cineva…din privirile lor n-as fi stiut daca am o fata nerabdatoare sau arat ca si cum mi s-ar fi terminat rabdarea si nu stiu cum sa ma ridic mai repede sa plec.

Intr-un final un domn pana in 40 de ani s-a apropiat de masa mea si m-a intrebat cum ma cheama. Un tip cu o fata oarecum expresiva, nici pe departe elegant, asa cum poate mi-as fi dorit, oarecum grabit – judecand dupa cafeaua cu care s-a asezat la masa – si fara niciun fel de interes fata de persoana mea sau de motivul intalnirii. Nu m-a intrebat mare lucru, nu stiu daca avea vreo intentie catusi de mica sa ma ajute, cred ca mai degraba venise sa onoreze o intalnire si cam atat. Tot ce am vorbit in cele cateva minute nu avea nici pe departe legatura cu motivul intalnirii noastre. De parca avea o lista cu “de bifat” si punea steluta la raspunsuri. M-am intrebat ce dracu caut eu aici si mai ales ce stie omul asta? Inca unul care vine doar sa vina? Lipsit de chef si de interes? Daca as face o lista cu oameni ca el nu mi-ar ajunge un caiet A4.

Am incercat sa intru si eu in jocul lui, raspunzand la niste intrebari aparent fara logica cu alte intrebari mai mult sau mai putin inspirate. Raspunsurile erau cam simple si cam seci.

La finalul celor 30-40 de minute de discutie paream mai proasta decat cand am ajuns. Nu am inteles nici pana in ziua de azi daca intalnirea aceea trebuia sa se intample sau nu.

M-am ridicat de la masa cam stanjenita si oarecum mai incurcata decat atunci cand ajunsesem. El era deja cu telefonul in mana, pregatit sa iasa si oarecum grabit. Am intins mana in semn de multumire (probabil pentru ca imi luase mintea de la problema mea, pentru ca, de altfel, mari lamuriri nu-mi daduse) si am plecat spre masina.

Cam incurcat de cat de dezinteresat s-a aratat de intalnirea noastra, m-a intrebat unde parcasem…nu stiu daca sa afle ce masina conduc, sau sa ma insoteasca pana la ea.

Daca as alege acum sa dau filele inapoi si sa ma intorc in timp, la timpul acela indepartat, as zice ca a fost unul dintre momentele acelea cand simti ca viata iti joaca o festa; iti promite ca iti arunca norocul in cale, iar tu, in universul tau ingust si limitat cauti minunea in toate cotloanele. Tu, tocmai tu, cel care nu stii ce e ala noroc sau cum s-ar putea manifesta. Si il intorci pe toate fetele si te gandesti daca nu cumva fiecare cuvant era cu directie? Daca nu cumva fiecare gest spunea ceva?

Am tot scris file peste file…de fiecare data ma intorc cate 100, 1000 de pagini inapoi cautand tot felul de raspunsuri…niciodata nu ajung la pagina care trebuie.

(va urma)