Cei mai multi oameni de strang de sarbatori ‘acasa’, adica acolo unde se simt cel mai bine, unde e locul cel mai cald sau cel mai aproape de sufletul lor.

Craciunul este probabil singura sarbatoare care are sute de filme vesele, in care toata lumea e fericita, animalele vorbesc, oamenii se indra sau reindragostesc, Mos Craciun aduce ce n-aduce anul si nici ceasul, e ceva aparte si daca mai si crezi in toate minunile care se tes in preajma acestei sarbatori, esti categoric castigat. Se difuzeaza „Singur acasa”in toate seriile, toate povestile cu reni, spiridusi, Mosi, soareci, pinguini si toate formele de dragoste care s-au putut ecraniza vreodata. Rosul este culoarea lunii, magazinele au circa 2000 de vizitatori pe metrul patrat pe ora, supermarketurile fac vanzari cat pentru jumatate de an – pana pe 24 Decembrie – iar dupa 26 Decembrie, cat pentru cealalta jumatate. Pacat ca nu toate colindele mai seamana cu ce stiam eu iar dupa doua versuri cu „Domn, domn, sa-naltam”se termina colindul si gata: ne dati ori nu ne dati?

Cozile la spalatoriile auto se intind pe o raza de 3 km, la mall-uri nici zece nivele de parcare nu mai sunt suficiente; in concluzie ne-am dus cu capul de tot, suntem disperati dupa absolut orice, caci „doar odata-i Craciunul”…

In preajma Craciunului am dat o fuga pana la Iasi, locul pe care eu il numesc acasa, dupa aproape doi ani. Grozava reintalnire si atat de minunata incat nu numai ca mi-a tresarit inima in piept mai ceva ca in povestirile lui Creanga, dar am reinsufletit o persoana care pare-se ca era ascunsa pe undeva prin amintiri si abia astepta sa rasufle usurata. Iasiul este in continuare extrem de frumos, de primitor si drept sa spun l-am gasit la fel de iubitor cum l-am lasat. S-a modernizat, pe alocuri as spune ca are aere occidentale, iar sufleteste vorbind, tot acolo gasesc ce-mi e mai aproape de suflet. Un mare castig pentru mine si un cadou de milioane, caci acum cand stau in pat in orasul pe care incerc sa-l numesc acum acasa, realizez ca sufleteste nu m-am desprins intru-totul de acolo si ca parte din amitirile frumoase ale existentei mele in capitala Moldovei ard cumva mocnit in mine si imi alimenteaza puterile, vointa si partea aceea extrem de sensibila pe care o port cu mine in continuare.

Eu cred in povesti, in lucruri care nu sunt pur intamplatoare, in minuni si alte, multe alte surprize care pot aparea in viata noastra in anumite momente, niciodata previzibile, intotdeauna asteptate si dorite. Dar mai cred ca putem sa ne si construim povestile, sau macar pasaje din ele. Fara ajutorul nostru, povestile sunt doar un surplus de imaginatie.

Nu-mi place starea de „tranzit”, cred ca e groaznic de obositoare pentru suflet. Mama mi-a cumparat o biblioteca de carti, pe care a spus ca mi le va da cand ma voi aseza la casa mea. Si daca nu ma voi aseza? Si in fond si la urma urmei ce inseamna sa ma asez la casa mea? Asta pentru care platesc chirie nu se poate chema casa mea? Sau mai trebuie sa astept un card de ani pana se vor modifica politicile bancare si voi putea sa-mi mai fac un credit sa mai cumpar o casa? Pentru ca in cazul asta s-ar putea sa nu mostenesc niciodata biblioteca aceea. Insa, o minune…

N-as vrea sa traiesc o viata ca a lui Jane Eyre si sa sper ca dupa o suta de ani toate suferintele, toate compromisurile si neajunsurile se vor transforma in minuni si voi mosteni…Castelul Peles (nu cel de carton super frumos amenajat dintr-un puzzle 3D).

Pentru toti cei care mai au bunici, cred ca aceasta sarbatoare este de poveste. Iar daca bunicii sunt undeva la tara, unde oala de sarmale se fierbe pe vatra, unde cozonacul se face in cuptor de lut, iar tochitura se pune in untura la borcan, atunci sunteti mai bogati decat va imaginati. Acolo nu se inghesuie nimeni sa piarda zeci de ore la cumparaturi, acolo colindu-i colind si nu se plateste in bani, ci in nuci, colacei, mere sau dulciuri, focul in vatra te imbujoreaza daca stai putin la povesti. Mos Craciun aduce crengute de brad pe care le impodobeste cu cateva globuri mici, cat sa miroasa a sarbatoare. Curtile si gradinile miros a promoroaca, iar chilerul miroase a sunca pusa la sare si la boia, a carnati agatati pe bete, a struguri stafiditi si a mere. Acolo e adevaratul Craciun, unde nu trebuie sa te injuri pentru un kilogram de portocale sau pentru doua bucati de ceafa de porc. Bunicii sunt cei care inca mai pastreaza sarbatoarea asta asa cum era odinioara, iar bucuria de a-si vedea nepotii acasa, nu se compara nici nu mega reducerea reducerilor de 300% la orice soi de magazin de pe lumea asta. Astfel ca daca ii mai aveti, e cel mai de pret cadou pentru voi si n-ar strica sa vi-l si sa il oferiti, caci face inzecit de mult bine sufletului. Peste ani, cand coronitele de brad se vor atarna doar pe o cruce, veti intelege ce spun eu astazi, aici.

Draga Mos Craciun, cand te intorci din drumetii, fa-ti putin timp si raspunde-i Ruxandrei la scrisoare si nu doar ei, ci tuturor celor care ti-au scris si care asteapta o veste de la tine.

Si eu astept, insa cedez in fata tuturor copiilor. Poate anul viitor vei gasi un minut si pentru mine…

Post scriptum la postul anterior

Culmea culmilor dupa acel post a fost dupa ce am aterizat la destinatie, pe timp de intuneric si ger si dupa ce mi-am recuperat masina si am asteptat sa se decongeleze geamurile si schimbatorul de viteze…am deschis radioul si pe unul dintre posturile mele preferate nu puteam gasi decat „Enya – Only time”.

No comment…

 

As fi vrut sa inchei anul intr-o nota oarecum optimista, caci prea sunt trasa de urechi ca nu imprastii niciun fel de positivism,  ca sunt un munte de negatii, dar si de abnegatii, de neincredere si alte ne si nu-uri. Si tocmai din acest motiv as fi vrut sa scriu dupa un amar de ani ceva cald si vesel si frumos, macar sa primesc si eu o remarca de bine. Dar nu-mi iese si-mi pare tare rau sa zic asta.

Stau in aeroport si astept sa treaca timpul, timpul asta despre care se spune ca nu trece si ca noi trecem prin el. Numai ca atunci cand asteptarea e cumplit de grea, nu ai sentimentul ca tu esti cel care invadeaza timpul, ci el este cel care-ti invadeaza viata, sentimentele, gandurile si tot ceea ce posezi in momentele acelea.

Timpul nu oboseste niciodata, lui nu-I este teama ca il asteapta cineva undeva vreodata; el n-are nicio graba, niciun stres. In schimb te omoara cu zile. Sunt momente cand ne rugam sa treaca mai repede, sa depasim anuminte momente grele si momente cand ne-am dori sa incremeneasca si sa ne lase placerea sa savuram fiecare clipa.

Vreau sa merg acasa si timpul imi este dusman. Ma pedepseste pentru toate relele facute si nefacute. Numar secunde, minute, privesc pe geam si deja e noapte si ma intreb daca timpul nu observa toate schimbarile astea? Nu simte cat de presati suntem si cat de mult ne-am dori sa ne fie si prieten.

Atunci cand vindeca rani, este prieten; cel putin asa se spune. Insa nu stiu daca doar el vindeca rani sau daca nu avem si noi un aport. Suferinta nu poate fi continua, decat daca o vrem noi continua. Totul se cerne la un moment si devenim constienti – unii mai devreme, altii prea tarziu – ca din prea multa suferinta nu se nasc decat ulcere si cancere, oricat as spera eu sa iasa de-un Nobel…

Mi-e dor! De vremurile cand nu ma uitam la ceas si nu stiam ce inseamna trecerea timpului. De momentele in care ma bucaram de orice si oricat, fara sa stiu ca asta se intampla doar azi, nu si maine.

Mi-e dor de un nasuc rece si umed care se gudura pe langa mine si ma priveste ca si cum eu sunt cel mai bun om din universul acesta cand deschid o conserva sau cand trag canapeaua, sa-si poata scoate mingiile de burete pe care le ascunde dinadins acolo.

Mi-e dor de un dovleac copt si de miros de scortisoara. Mi-e dor de un loc cald si curat, unde sa ma pot cuibari in liniste, unde sa nu aud zgomote, zumzete, telefoane si alte mijloace de comunicare, ce-mi ratacesc si racesc mintile.

Mi-e dor de o pereche de sosete, caci e urat si frig in aeroportul asta si singurul lucru care m-ar putea incalzi ar fi anuntul ca zborul asta totusi nu va intarzia o ora!

Si uite asa ma tot gandesc cate lucruri frumoase as fi putut face in momentele asta in care astept..si ma gandesc cate lucruri n-as lasa sa treaca, tocmai pentru ca este un timp cu care nu te mai intalnesti niciodata. Fir-ar sa fie, nu stiu cum se intampla ca doar acum gandesc astfel, caci in rest nu ma mai ajung cu timpul de niciun fel.

Draga Mos Craciun, tu stii cat este ceasul? Stii cate zile mai sunt pana te asteptam sa ne vizitezi? Pune-ti ceasul sa sune, te rugam, caci ne-am saturat de cate ori ne spui ca vii si nu mai ajungi din cauza timpului, a vremii, etc.

Vine si timpul tau in curand…