Lumina in intuneric
N-am stiut ce inseamna cu adevarat durerea si tristetea, pana acum. Am crezut ca am trait din toate, am crezut ca am invatat si am experimentat greul. Am crezut ca tot ceea ce am ma poate face fericita, sau cel putin multumita. Insa am trait, din nou, si am invatat, inca o data, ce inseamna sa “nu am”. Am stiut, inca de la inceput, ca anul acesta nu va fi unul usor, insa nu cred ca am stiut ca este si un an al incercarii, al tranzitiei, un an al cautarii si al regasirii, sau, in niciun caz, nu am stiut ca va fi atat de intens. Si abia au trecut trei luni…
E o vreme grea, Trista si sumbra. Nu am stiut ce trecem, pana cand nu ni s-a impus distanta sau distantarea, departarea, singuratatea fortata, inchiderea tuturor usilor, si infranarea tututor pornirilor. Virusul asta se crede prea puternic, prea de neinlaturat. Omoara batranetea si inchisteaza tineretea. Se crede mai puternic, chiar si decat Dumnezeu. Are drept de viata si de moarte asupra noastra si ne-a limitat cu totul orice traire, orice putere, orice mod de a simti. Nu mai e nimic ce nu a atins. Insa eu nu ii permit sa imi omoare speranta. Ca atat mi-a mai ramas…
Zilele trecute am bucatarit. De voie, de nevoie, am pregatit cateva dintre mancarurile pe care le face mama de Paste. Nu zic ca mi-a fost greu si nici ca nu mi-au iesit, zic doar ca a fost altfel. Pasca si cozonacul nu mi-au iesit, oare pentru ca le-am cumparat de la cofetarie? !
Azi era ziua cand mergeam sa aprindem lumanari pe morminte si cand mama se ruga de cateun om sa primeasca pasca, cozonac si oua, ca asa e traditia, sa imparti bucate pentru cei care nu mai sunt. Azi era ziua cand tata, chiar si dupa atatia ani de zile, cauta un mormant intr-un cimitir anume, pentru a aprinde o lumanare. Asta dupa ce ne-am fi ciondanit o jumatate de ora, macar, ce sa mancam la micul dejun.
Ce zi grea…am aprins lumanarea cu chibritul, in balcon, m-am uitat in sus, catre Dumnezeu, si l-am rugat sa nu ne mai trimita intuneric. Sa ne trimita lumina. Asa cum a facut-o de Zeci, sute, mii de ani. Noi, oamenii, nu stim sa facem lumina, doar credem ca stim.
Am auzit, am cunoscut si cunosc multi oameni pe care atunci cand ii intrebam ce isi doresc, imi ziceau liniste. Tare mult as vrea sa ii intreb acum daca stiu ce sa mai faca cu linistea pe care au primit-o. Sau, nu este oare, doar o liniste de suprafata, in timp ce in suflete e un Vulcan care mocneste ca si cum nu ar mai fi erupt de sute de ani?!
Noi, oamenii, suntem un paradox. Zicem mereu ca vrem mai mult, alergam ani in sir dupa bani, iubire, calatorii, cheltuim, chipurile, ca sa avem, sa fim in tendinte, sa iesim in evidenta.
In momentele astea, din pacate sau din fericire, suntem toti la fel. Nimeni nu se evidentiaza, nimeni nu e mai presus. De cateva saptamani incoace nu mai alergam dupa nimic. Nu mai putem, nu mai avem dupa ce. Ne limitam la putinul pe care il avem. Sau, mai bine spus, invatam sa traim cu el. Si uite asa, suntem paradoxul vietii noastre: cautam munti, crezand ca sus este ceea ce ne trebuie si ceea ce avem nevoie, pentru ca in final sa intelegem sa putem trai si cu putin. Cu extrem de putin.
In final nu stiu daca traim sau ne prefacem. Asta in timp ce, indurerati, tanjim dupa cei pe care ii iubim, dupa o plimbare in parc sau dupa o imbratisare! Si alegem sa trimitem un emoticon cu o fatalie mare si doua manute mici, crezand ca asta va mai ameliora putin dorul si durerea.
Insa durerea ramane. Si e grea. Si ne cojeste pe dinauntru.
Putem doar lupta cu ea… doar cel mai puternic va castiga.
Roxanne's 30 