Sa tot fi trecut vreo saptamana de la prima noastra intalnire, cand, intr-un acces de nerabdare si furie am pus mana pe telefon, sa-l sun pe domnul V. (asa o sa-l intitulam de aici inainte) sa-l intreb in ce stadiu se situeaza cu problema mea. Are de gand sa ma ajute? Are de gand sa nu ma ajute? Orice ar fi, macar sa stiu.

Domnul V. este un tip extrem de ocupat de felul lui. Acum, nu stiu daca chiar asa stau lucrurile sau asta era ceea ce trebuia sa ajunga la urechile mele.

Mi-a raspuns la telefon cam sec, probabil deranjat de tonul meu tafnos si de sirul de intrebari pe care le aveam pregatite in maneca.

Nu avea, din cate mi-am dat seama destul de repede, un raspuns pentru mine sau vreun mesaj care sa fi aratat ca s-a chinuit intr-o oarecare masura sa caute o solutie. Ba dimpotriva, as putea spune ca exact aceeasi detasare il caracteriza si in acest moment.

Ma tot intrebam in sinea mea: “ce fel de om e asta? Tot unul dintr-aceia care bat moneda ca ar putea revolutiona omenirea, numai ca atunci cand chiar vine momenutul sa ceri ajutor, ori dispar in negura timpului, ori realizezi ca doar gura e de ei?

Domnul V. este un avocat renumit in protipendada bucuresteana. E un individ cult, cumva asezat in lumea lui, insa putin laudaros si destul de mandru de el.

Are critici bune in ceea ce priveste activitatea lui profesionala, solicitat in tot felul de procese, dorit de oameni cu bani sau de oameni cu foarte multi bani. Personal nu stiam mare lucru despre el, nici nu aveam de unde, nici nu cred ca ma interesa prea tare. In definitiv in viata mea se presupunea ca avea un scop bine definit, sau cel putin asa speram.

Dupa ce vizibil deranjat de telefonul meu, mi-a dat cele mai neinspirate raspunsuri, mi-a sugerat sa astept eu o veste de la el, altfel paream deranjanta. S-o creada el pe asta! Adica eu sa stau cu mainile in san, asteptand, Dumnezeu stie cat sau ce, pana s-o hotari (sau daca, nu stiu care e formularea corecta) sa faca ceva in ceea ce ma priveste?!

De felu-mi am tot felul de porniri, care mai de care mai nesanatoasa, atunci cand este vorba despre mine sau despre ceva ce mi-ar putea afecta linistea sau gandirea. Astfel incat, dupa ce l-am injurat bine – mi intai a trebuit sa-mi cer scuze ca il deranjez-  m-am hotarat sa il las sa revina el. In afara de un mare consum nervos, nu aveam cu ce sa ma aleg, astfel ca Solutia salvatoare era indiferenta. M-am afundat in munca si am incercat sa ignor orice gand care-mi spunea ca nu am dat tocmai peste cine trebuie.

Mi-a lasat suficient timp sa gandesc sau mai degraba sa uit. Aproape vreo saptamana, pana cand s-a incumetat sa scrie primul mesaj. Din care nu reiesea ca ar avea vreun raspuns pentru mine, ci voia sa stie ce fac si daca nu am chef sa ies la o prajitura.

Cum incerc sa-mi stapanesc impulsurile calorice, cat sa nu ajung sa imi schimb toata garderoba si inca destul de repede, i-am spus ca nu am chef sa ies din casa, ma simt destul de obosita, iar prajitura nu era chiar ceea ce imi lipsea mie la ora aceea. A parut sa inteleaga, chiar nu parea deloc deranjat de lipsa mea de interes vis-à-vis de invitatia lui, astfel incat a continuat sa ma intrebe cum imi peterec weekendul. Niciun plan concret. Nici la mine. Nici la el.

Nu-mi starnise interesul in niciun fel. Putin cam prea pretentios pentru mine, prea ocupat sau prea interesat de persoana lui si oarecum convins ca nimeni nu-i poate rezista. Ghinion. Nu stiu ce convingeri ai, insa eu am unele si mai si! Cam multe experiente care nu au dus nicaieri, cam multe intrevederi fara subiect sau predicat, mult prea multe ore de discutii, fie la telefon, fie in intrevederi, prea multe promisiuni neonorate, laude care mai de care mai grozava, incat as putea zice, fara sa stau o clipa pe ganduri , ca tot ceea ce am intalnit in viata mea, pana acum cel putin, a fost o insiruire de Brad Pitt, George Clooney sau Keanu Reeves. In rest, ceilalti erau toti frizeri, zugravi sau agenti de circulatie (fara sa se inteleaga ca am ceva cu profesiile astea). Si din tot amalgamul acesta de printi si cersetori m-am ales cu buza umflata si cu un mare ulcer pe care il mai tratez martea si joia, in functie de cat de des imi amintesc ca mi-e rau si ca voi sfarsi poate si mai rau.

Pentru domnul V. mi-am promis ca n-o sa cultiv niciun fel de pasiune, ca nu trebuie sa afle sau sa stie prea multe despre mine, nu de alta dar fie m-ar gasi prea interesanta, fie prea putin interesanta. Ambele variante ar face grave ravagii in viata mea, astfel ca am gandit ca e mai bine sa refuz orice invitatie la prajitura, ceai, film sau mai stiu eu ce s-ar putea lasa cu nopti nedormite si alte alte.

Sa tot fi mai trecut vreo cateva zile, in care in afara de intrebari despre vreme, mancare, politica, vacante si alte lucruri total pe dinafara subiectului, V. nu a vrut sa imi dea nicio stire. Stiam ca avea cateva dosare in afara Bucurestiului si asta ar fi insemnat sa fie cateva zile pe drumuri, dar chiar si asa nu se justifica lipsa lui de interes catre chestiuni de business. M-am potolit si i-am raspuns cam la toate intrebarile; nu stiu daca astea mi-ar fi ajutat la proces sau nu, dar nu era neaparat in detrimental meu sa ii furnizez cam toate informatiile, de altfel de interes public. M-am gandit daca e bine sa par mai inteligenta decat sunt, formuland tot felul de raspunsuri dichisite, insa mi-am dat seama ca la un moment dat voi fi prinsa in capcana cuvintelor mele si de acolo nici dracu’ nu ma mai scoate.

Am decis sa raman mediocra, sau cel putin nu atat de interesanta pe cat probabil si-ar fi dorit sau ar fi intuit despre mine. Din cand in cand ma intorceam si eu catre el cu intrebari mai mult sau mai putin incomode, insa de fiecare data imi raspundea atat de sigur pe sine, incat as fi crezut ca avocatura este de fapt viata pe care o traieste. Si in definitiv, avocatul isi apara clientul, nu adevarul…

Deci, ce putea fi mai frumos decat sa am de-a face cu un individ despre care nu prea stiam niciodata cand minte sau cand spune adevarul?! Jocul lui putea sa se sfarseasca oricand si eu as fi ramas, a nu stiu cata oara, in afara subiectului si as fi dat din civil in penal intr-o secunda.

Incepusem sa cultiv o dependa de omul acesta. Desi il intalnisem de vreo cateva ori, mesajele lui erau cel mai de pret lucru pe care il aveam. Stia meserie. Incontestabil. Imi povestea cu mare lux de amanunte ceea ce facea si incepusem sa ma interesez de fiecare client sau dosar, daca s-a finalizat procesul sau daca mai avea infatisari.

O meserie pe care mi-am dorit-o dintodeauna. Ma fascina. Imi aminteam de vremurile cand eu insami as fi studiat dreptul, cand mi-ar fi placut sa fiu un pion in universul asta plin de conjuncturi nefavorabile care apar in viata oamenilor cu interese.

Si acum, cand ma gandesc cum imi zambeau ochii de fiecare data cand il intalneam sau cand imi povestea tot felul de lucruri, simt o tensiune pe sira spinarii si un tremor in mana dreapta.

Cine e el?

 

(va urma)

Vreme de toamna tarzie. Un vant urat care iti usca pielea si madularele. O semi burnita nu iti dadea voie sa te misti pe strazi in voie, iar stergatoarele scartaiau in continuu. Nu-ti venea sa iesi la plimbare, nici daca ar fi fost ultima din viata ta. Cu toate astea, mai vedeai razlet cateun om pe ici pe colo, fie ca iesise la cumparaturi sau sa resolve ceva ce nu suporta amanare. Umbrele multe, mai negre sau mai viu colorate.

Trebuia sa ma intalnesc cu un domn despre care nu stiam nimic, intr-o problema care ma framanta de ceva vreme. Mi s-a zis ca e de incredere, nu foarte scump, de buna credinta si destul de saritor. De cate ori auzisem asta…cine mai crede ca sunt oameni din-astia pe pamantul asta, in care toata lumea are un interes? Mai ascuns sau nu…

Nu m-am pregatit deloc pentru intalnirea asta. Si asa stiam ca nu folosea la nimic. Din pacate oamenii nu mai sunt interesati de cine esti si ce faci, ci de cat de “folositor” le-ai putea fi. Nu mai cred de mult in oameni care apar in calea ta ca trimisi de undeva dintr-un univers miraculous, cred doar ca orice ti s-ar intampla si oricat de mult cineva ar contribui intr-un moment de neajunsuri in viata ta, va trebui sa platesti destul de mult si de greu.

Nici ziua aceea nu se arata prea incurajatoare, dar de cate ori nu mi-am zis “hai s-o fac si p-asta”?!

Pana la urma, mai mult decat inca o intalnire nereusita, nu avea cum sa fie…

Am ajuns mai devreme la cafenea. M-am uitat de jur imprejur la toti oamenii de acolo, unii mai eleganti, altii mai simpli. Ma uitam si dupa el, desi nu prea stiam exact ce caut. M-am asezat la o masa oarecum in mijloc, sperand sa pot atrage atentia, in cazul in care fie ar fi acolo, fie ar intra in urmatoarea secunda. Nu mi-am comandat nimic, nestiind daca vine; nu mai voiam sa ma imbib de atata cafea sau ceai, in cazul in care fie nu apare, fie va trebui sa stau de vorba cu un ilustru necunoscut despre vreme, aberatii intelectuale, pana cand spuma din cafea se va fi transformat de mult in lapte, iar eu voi fi fost plictisita pana in maduva oaselor. Am asteptat.

Au tot intrat cativa domni, unii mai tineri, altii mai in varsta, parand sa caute pe cineva…din privirile lor n-as fi stiut daca am o fata nerabdatoare sau arat ca si cum mi s-ar fi terminat rabdarea si nu stiu cum sa ma ridic mai repede sa plec.

Intr-un final un domn pana in 40 de ani s-a apropiat de masa mea si m-a intrebat cum ma cheama. Un tip cu o fata oarecum expresiva, nici pe departe elegant, asa cum poate mi-as fi dorit, oarecum grabit – judecand dupa cafeaua cu care s-a asezat la masa – si fara niciun fel de interes fata de persoana mea sau de motivul intalnirii. Nu m-a intrebat mare lucru, nu stiu daca avea vreo intentie catusi de mica sa ma ajute, cred ca mai degraba venise sa onoreze o intalnire si cam atat. Tot ce am vorbit in cele cateva minute nu avea nici pe departe legatura cu motivul intalnirii noastre. De parca avea o lista cu “de bifat” si punea steluta la raspunsuri. M-am intrebat ce dracu caut eu aici si mai ales ce stie omul asta? Inca unul care vine doar sa vina? Lipsit de chef si de interes? Daca as face o lista cu oameni ca el nu mi-ar ajunge un caiet A4.

Am incercat sa intru si eu in jocul lui, raspunzand la niste intrebari aparent fara logica cu alte intrebari mai mult sau mai putin inspirate. Raspunsurile erau cam simple si cam seci.

La finalul celor 30-40 de minute de discutie paream mai proasta decat cand am ajuns. Nu am inteles nici pana in ziua de azi daca intalnirea aceea trebuia sa se intample sau nu.

M-am ridicat de la masa cam stanjenita si oarecum mai incurcata decat atunci cand ajunsesem. El era deja cu telefonul in mana, pregatit sa iasa si oarecum grabit. Am intins mana in semn de multumire (probabil pentru ca imi luase mintea de la problema mea, pentru ca, de altfel, mari lamuriri nu-mi daduse) si am plecat spre masina.

Cam incurcat de cat de dezinteresat s-a aratat de intalnirea noastra, m-a intrebat unde parcasem…nu stiu daca sa afle ce masina conduc, sau sa ma insoteasca pana la ea.

Daca as alege acum sa dau filele inapoi si sa ma intorc in timp, la timpul acela indepartat, as zice ca a fost unul dintre momentele acelea cand simti ca viata iti joaca o festa; iti promite ca iti arunca norocul in cale, iar tu, in universul tau ingust si limitat cauti minunea in toate cotloanele. Tu, tocmai tu, cel care nu stii ce e ala noroc sau cum s-ar putea manifesta. Si il intorci pe toate fetele si te gandesti daca nu cumva fiecare cuvant era cu directie? Daca nu cumva fiecare gest spunea ceva?

Am tot scris file peste file…de fiecare data ma intorc cate 100, 1000 de pagini inapoi cautand tot felul de raspunsuri…niciodata nu ajung la pagina care trebuie.

(va urma)

Povestea mea este una simpla, simpla de tot. Am inceput sa o inteleg atunci cand m-am intalnit a nu stiu cata oara cu mine. Pentru o vreme am incercat sa ma inlatur din viata de zi cu zi, am incercat sa pun deoparte toate lucrurile care ma macinau si nu imi dadeau pace in milioanele de ganduri pe care le scot si le adaug in fiecare zi in casutele acelea la care nu are acces nimeni. Si am facut permutari si le-am ingramadit, cat sa uit de ele, cat sa nu mai vreau sa stiu cine sunt eu cu adevarat, caci dorinta de a insemna ceva in viata cuiva era infinit mai mare. Mereu pana acum mi-am spus si am spus ca doar tu esti singurul si principalul vinovat de tot ceea ce ti se intampla…providenta apare secvential in viata noastra si niciodata nu are un cuvant de spus pana la capat, caci chiar si minunile au viata limitata. Oare e cineva care sa poata tine o evidenta a lucrurilor inaccesibile pe care le trimite in viata noastra ? Sa poata adauga un termen limita pana la care se adeveresc sau dimpotriva, un termen pana la care vor fi sterse cu adevarat din plan ? Traim intr-un univers atat de organizat, care sa poata stabili inceputurile si sfarsitul neputintelor noastre ?

Niciodata.

Nu m-am dat niciodata intr-un roller coaster, dar cred ca este construit pe scheletul vietii noastre. Viteza nu este inca de la inceput ametitoare, drumul nu pare deloc sinuos, privelistea pare incantatoare pe alocuri. Si urcam. Si vedem totul de la o inaltime care ne permite sa zambim si sa ne rostogolim mintile si trairile intr-un preaplin. Si traim o senzatie unica, de bucurie, de maretie. Si dintr-o data trenul ne duce sus, intr-un varf, de unde totul arata senzational, si nu stim daca sa zambim, sa ne inclestam mainile pe bara de sustinere, sau daca sa urlam. Momentul acesta de cele mai multe ori dureaza poate doua secunde. Si de acolo, din maretia aceea, urmeaza o cadere ; atat de puternica, de fortata si de ametitoare, incat cu greu putem intui pulsul care ne sparge pieptul, caci toate gandurile si simturile sunt ingrozite ; ne intrebam cat mai e pana jos si mai ales cat de jos vom ajunge. Aproape de fiecare data acel punct de «  cel mai jos » este acela care ne rupe din ritmul vietii. Acel punct din care greu ne ridicam, mai rupti, ametitit si transfigurati de frica, de un paroxism al simturilor, in care cu greu reusim sa intelegem cum am ajuns. Fie ca tipam sau nu, inima bate cu o putere cat sa smulga orice alt sentiment existent in madulare, mintea e pur si simplu pierduta iar simturile….tremuram si ne rugam ca drum acela sa nu fie ultimul. De fiecare data cand ajungem jos simtim ca am primit aer in plamani si ne ajunge. Pentru o clipa, cel putin. Si mai cu incredere sau cu teama, cautam resurse sa ne remontam pentru urmatorul drum. Care pentru inceput va fi unul lin, simplu, insa mai avem oare putere sa vedem peisajul ? sau suntem doar morti de frica si de iluzia unei senzatii de netrait ?

De cate ori v-ati ridicat de jos ?

De cate ori m-am ridicat de jos ?

De atatea ori, incat stiu ca desi nu am urcat niciodata intr-un roller coaster, senzatia pe care am trait-o aici pe pamant, cu gandurile si strafulgerarile mintii e la fel, daca nu chiar mai puternica decat aceea de a zbura intr-o masinarie pe sine. Niciodata nu stii daca acea calatorie se va sfarsi cu bine sau daca drumul de coborare nu va fi ultimul. Ceea ce am invatat in timp este ca invariabil, niciodata nu vom ramane sus. Absolut niciodata. Niciun drum, oricat de minunat ar fi el nu va ramane o poveste memorabila.

De aici de jos, de unde m-a aruncat trenul asta, lumea imi pare stearsa. Nici nu stiu daca e vara sau iarna. Nu imi amintesc nimic din peisaj. Stiu doar ca bataile inimii nu le pot redresa, iar mintea e dusa dracului de mult.

De ce pentru experienta asta nu exista ghid ? Sau instructiuni ? Sau orice ne-ar putea descrie nebunia in care urmeaza sa ne aruncam ?

Toti, fara exceptie, afirma ca este o experienta de nedescris, fie ca ar mai repeta-o sau nu.

La fel e si cu viata. Insa nu am auzit pe nimeni niciodata spunand ca nu ar mai vrea sa fie macar inca o data sus….indiferent care ar fi pretul.

De aici de jos, ma gandesc sa merg sa inchiriez o bicicleta. Nu ma va duce sus, o stiu, dar pana mi se normalizeaza bataile inimii, pana mi se asaza creierii in ordine, pedalez si privesc.

E iarna…