Singuratate
Sa scrii despre singuratate este de o suta de ori mai usor decat sa o traiesti cu adevarat. Sunt atatea carti si atatea filozofii pe tema asta, incat ai crede ca daca vrei sa reusesti ceva cu adevarat in lumea asta, ai nevoie sa traiesti asta, caci doar astfel vei gasi cu adevarat sensul vietii. Presupund ca este asa si ca ai trait ani in sir, decoperind si intelegand toate subtilitatile pe care singuratatea ti le poate transmite, cum vei mai putea sa te apropii de oameni, cand tocmai traind la acest nivel nu faci decat sa fabrici tot felul de mecanisme de protectie si de calibrare, incat sa nu te atinga fiecare perioada de vacanta sau fiecare Craciun pe care nu ai cu cine il imparti ? Si incerci mereu sa nu te influenteze toate filmele in care oricat de negativ ar fi personajul, se va gasi intotdeauna un binevoitor care sa isi doreasca sa manance macar o briosa impreuna cu acesta.
Cum aplici toate teoriile astea nebunesti in viata ta umila si trista ? Caci toate, fara exceptie, se bazeaza doar pe fantasmagorii, pe trairi care pot fi combatute si pe gandiri care pot fi schimbate ? Cu totii stim ca odata ce am ajuns la un anumit nivel al trairilor, al gandirii si au mai trecut si cativa ani peste noi, astea sunt doar povesti de umplut carti si niciodata usor sau pur si simplu aplicabile in viata cuiva. Suntem indivizi care am trecut si am trait abandon, instrainare, critica, am inghitit si am lasat privirea in jos de fiecare data cand cineva ne apostrofa pentru cate ceva, am fost dati deoparte de catre oameni pe care ii consideram apropiati si care acum ne cauta doar cand au nevoi.
Ne-am folosit de tot felul de incercari pentru a merge la un alt nivel. Am fost dati de pamant de fiecare data cand am inceput sa credem in ceva mai mult. Ni s-au impus reguli la care nu aveam niciun drept de apel. Am pierdut cate ceva, de fiecare data altceva si tot am incercat sa o mai apucam pe un drum, oricat de prost sau de necunoscut ar fi fost. Am daruit ce am putut, cat si cui am putut, fara sa ne gandim o secunda ca va veni o vreme cand toata daruirea noastra se va intoarce ca un bumerang. Ne-am cunoscut si analizat atat de bine, incat de ar fi acum sa scriem un manual cu propriile noastre intrebuintari, am face-o fara sa gandim. Si de fiecare data am fi incercat sa mai ajustam cate ceva pe ici pe colo, doar-doar om ajunge sa fim cumva SI pe placul acelui cineva care ne-a facut sa zambim o secunda.
Insa tot ce am invatat din anii astia de singuratate e ca lumea nu se schimba. Oamenii isi iau ce au nevoie, cand au nevoie si te lasa, fara macar sa intoarca pagina. N-ar fi o problema daca asta s-ar intampla o data sau de doua ori, insa cand se tot repeta, intelegi ca esti un prost cu suflet iar lumea din jurul tau e o jigodie egoista, care isi rezolva propriile nevoi, pe spatele prostiei si a sensibilitatii tale excesive, dar mai ales a gandului ala cretin cu care adormi in fiecare noapte, cum ca poate exista cineva si pentru tine.
Raspunsul adevarat si acela pe care ar trebui sa il intelegem si sa il ingeram cu adevarat este ca nu exista. Oamenii isi croiesc tot felul de pargii care sa ii tina atarnati de cate cineva, indiferent daca acel cineva ii aduce sau nu vreun castig real, tocmai pentru ca se tem de singuratate. Pentru ca nu stiu ce e aia si nu au cum sa o inteleaga cu adevarat, decat daca au trait asa pentru mai bine de cinci-sapte ani. In rest, toti presupusii adepti ai vietii fericite iti dau sfaturi gratuite si iti povestesc cum ar trebui sa iti traiesti tu viata, in conditiile in care despre singuratate au citit poate in revistele cu barfe care nareaza cum cateo asa zisa celebritate s-a despartit de partener si cum in nici un an, si-a gasit marea iubire. Sau mai rau, in filmele care iti povestesc cum totul are un happy-end.
Toate sunt fictiuni. Iar daca sunt inspirate din realitati, sunt doar pe bucati si niciodata zece bucati adunate nu vor face un tot ca cel pe care il traiesc acum.
Nu cred in carti si nici in povesti. Cred in mine, insa nici asta nu mai e de ajuns acum. Am aprins lumanari pe pervaz in seara de Craciun ani de-a randul si dorinta mea nu s-a indeplinit.
Mai cred in minuni. Dar cine mai are timp de minuni, cand sunt atatea greutati, atatea neajunsuri, atatea alte pierderi ? Cine si mai ales cand sa le poata umple pe toate ?!
Cati intelepti cunoasteti fiecare si mai ales cati dintre ei au reusit sa isi umple acel gol pe care singuratatea l-a facut ? Toti au incercat tot felul de tertipuri, au pus munca, sau pasiuni sau oameni sau calatorii in locul acelui gol, stiind ca el nu se va umple niciodata cu adevarat, ci poate doar va masca o adevarata suferinta.
Oamenii fug de oamenii singuri. Fug cat ii tin picioarele si de fiecare data invoca faptul ca acestia nu stiu sa isi traiasca viata. Dar oare stie cineva cu adevarat? E cineva care detine raspunsul la aceasta intrebare sau sunt doar pioni pe o tabla de sah si sar de fiecare data dintr-un patrat in altul, evitand pe cat se poate rolul nebunului, al calului sau al reginei?!
Timpul trece iar golul se adanceste. Pe o banca in parc stau doi straini, incercand sa poarte o conversatie, fiecare presat de ceea ce il tulbura, fiecare manat de propriul sau gand, însa mimand conversatia, dar mai ales grija.
Intr-o lume aglemerata, plina de oameni si de griji, singuratatea va ingropa orice traire, asa cum zapada o face, atunci cand vine peste campuri si munti. Iar peste un timp, cand se va topi, va rasari haul acoperit cu frunze, cu mizerie, cu apa, incercand sa se arate mai mic decat este cu adevarat.
De la an la an…
Roxanne's 30 