Nu mi se intampla pentru prima data sa fiu mandra de nationalitatea mea. Este foarte adevarat ca avem o multime de handicapuri in multe locuri, pe care nu urmaresc sa le enumar aici; vreau doar sa punctez la ce suntem noi buni si de ce suntem putin diferiti de altii.

Unul dintre fostii mei sefi, evreu de felul lui, care s-a chinuit sa se adapteze traditiilor si culturii noastre, astea stangace pe care le avem, care a incercat sa invete romaneste, asa cum a putut el si cum nu pot eu sa rup mai mult de zece cuvinte in limba lui (din acest motiv, jos palaria) a zis despre noi, romanii, ca suntem foarte primitivi. Se referea la faptul ca suntem primitori si foarte ospitalieri, desi din anumite puncte de vedere, nici cu definitia lui nu mi-e prea rusine. Mai si asa si este!! Tot piciorul de strain care a calcat in tara asta si pe care eu l-am cunoscut a mers – insotit – la cele mai bune si mai rafinate crasme, a mancat, a baut si s-a distrat romaneste cu lautari, a vazut Muzeul taranului Roman, Muzeul Satului (la asta cred ca ma pot duce lejer pe post de ghid),  palatul Mogosoaia, Casa Poporului (de pe dinauntru si din afara), biserici mai mult sau mai putin cunoscute, Castelul Peles, a mancat kurtos, a vizitat Mitropolia de la Iasi, Snagovul si sa ma ierte Dumnezeu daca mai stiu cate au vazut ei! Si cum le-am aratat disponibilitate si cum i-am tratat cat am putut de frumos!
Ei, iata-ma-s intr-o tara straina in care si sa crapi, si nu-ti va iesi cineva in intmpinare. Si nu cer sa ma duca cineva sa-mi arate, ca pot sa merg si singura, dar le este lene si sa-ti spuna ce sa vezi si pe unde sa o iei. Nu intereseaza pe nimeni daca ai mancat sau nu, daca ti-e frig, cald sau te ploua pe ochelari si ai nevoie sa te lase undeva, daca tot e cu masina. Nu mai pomenesc ca nu stiu unde e Romania, deci, draga printule Charles, mai scrie o carte, ceva, sa afle si oamenii de aici  despre noi! Caci asa de frumos ai povestit, ca de nu eram romanca, m-as fi indragostit de frumusetile tarii mele si de cat de spectaculoasa e tara si cat de unice si de pitoresti sunt locurile de acolo!

Si inca ceva si va rog sa nu mi-o luati in nume de rau, caci nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar cea mai frumoasa femeie pe care eu am vazut-o aici e romanca si nu sunt eu aceea. Si culmea, ca de aici imi sar dracii, romanii intre ei, par sa se inteleaga din priviri. Ma inclin!

Insa locurile sunt speciale…sa lasam oamenii deoparte. Curat, ingrijit, verde, un adevarat spectacol de culori, de umbre si de mirosuri. Miroase a conuri de brad, a iarba umeda, a toamna frumoasa si nu-mi pare rau ca trebuie sa-mi sterg ochelarii la fiecare doua minute.  M-am delectat cu atmosfera asta de poveste si am simtit ca sunt de acolo! Parca nu-mi lipsesc blocurile, masinile care tipa la semafoare si nici oamenii alergand pe strazi, in timp ce-si mananca in fuga pranzul. Sincer, nu!

Insa imi lipseste „primitivismul” romanesc, fir-ar el sa fie si de aia zic ca mi-s mandra ca vin de acolo! In rest oricine poate zice orice despre mine si chiar astept cu interes sa aud ce minuni ar putea ei ganguri.

In sinea mea multumesc cerului ca m-am nascut acolo. Azi. Acum.

Povestea continua…

Nimic nu este mai frumos decat sa explorezi lumea, in toata splendoarea ei si cu toate minunile pe care le are de aratat. Este un curcubeu. In functie de vreme, de relief, de viata de zi sau de noapte, in functie de oameni si de locurile pe care le adaposteste.

Fiecare culoare isi are lumea ei si e minunant sa le descoperi una cate una. Cred ca si exotismul mai poate influenta coloristica, dar nu in ultimul rand ochiul celui care o descrie. N-as scrie ca Romania este un gri turbat, pentru ca e frumoasa; de sus, de jos si de jur imprejur. Acum e putin mai pestrita, caci a mai nins pe ici pe colo si norii erau incarcati de noroi, se pare…

Insa nu Romania este astazi curcubeul meu. Marea Britanie este!

Pentru mine este momentan o parte de curcubeu: verde caci este inca vioaie, cu ceva nuante de cenusiu din cauza vremii morocanoase. Oamenii sunt ei insisi un curcubeu: de nationalitati, de trasaturi, de tipare si de tipuri. Aici te simti intr-o mare dilema, insa si cumva protejat, caci nu mai pari tu singurul nebun care se vede de la o posta ca nu este localnic. Limba e greoaie, e altfel decat tot ceea ce am cunoscut si invatat…ma uit in continuare la Downton Abbey sa-mi mai insusesc ceva miscari ale mandibulei in sensul lingvistic englezesc.

Vestimentar nu sunt un curcubeu! Aici se pare ca detinem destul de usor suprematia. Sunt un amestec de griuri si de nuante triste, reci si ude. Nu tomnatice, ci mai degraba nuantele unei ierni reci si friguroase. Au ei metodele lor de a-si incalzi sufletele…

Insa oamenii sunt mult mai relaxati si nu asa de turbati cum parem noi; nu se consuma, nu se agita, nu tipa si nu se dau cu fundul de pamant. Nu stiu de ce, dar trebuie aflata reteta. Si repede, pana nu se termina toate suplimentele cu valeriana si passiflora din magazinele de gen pentru a calma intreaga populatie. Insa intr-un fel, oricat de colorat ar fi curcubeul, tot un outcast ramai. Trebuie sa recunosc.

E lumea aceea pentru care oricata scoala ai face, nu ai pregatirea necesara de a o invata din prima. Iti trebuie rabdare, timp si multa incredere: in curcubeul tau interior, oricat de sumbru ar parea el uneori.

Restul e doar un tablou..asa cum l-am perceput eu, cel putin.

Am ajuns sa am doua convingeri in viata asta: una este ca indiferent cate zboruri am la activ, niciodata nu sunt pregatita pentru inca unul si am aceleasi stari senzationale de fiecare data. Invariabil. Nu are nicio legatura cu destinatia finala, cu durata zborului sau cu compania care opereaza zborul. Sunt practic o structura inimaginabila, norocul sau ghinionul meu este ca mai sunt si altii ca mine. Pe zborul de azi dimineaza o pustoaica de numai doi anisori a tipat neincetat dupa bunica „Lodica”, caci numai aceasta bunicuta ar fi putut s-o linisteasca. Din acest motiv am alte doua traume: cum ca copiii n-ar trebui obisnuiti asa de mult cu prezenta bunicilor, care stim cu totii ca sunt painea lui Dumnezeu, caci iata ca pe noi ne detesta in oricare alta imprejurare in care nu-i au alaturi pe acesti minunati si unici dascali. Cea de-a doua trauma era exclusiv vis-a-vis de a avea sau nu copiii. Dar poate ca la urmatorul zbor se va linisti si voi reveni la sentimente mai nobile.

Cea de-a doua convingere este ca indiferent cati barbati am cunoscut pana acum (si am studiat), niciodata nu stiu ce sa ma astept de la ei. Asa ca iata ca se darama mitul cum ca femeia este cea mai neinteleasa fiinta din univers si cea mai imprevizibila in toate aspectele cotidiile si nu numai. Nici pentru aceasta minunata companie aeriana ( a se citit barbatul) nu am reusit sa am maturitatea, intelepciunea, intelegerea si inteligenta necesare cunoasterii, priceperii, stapanirii si dobandirii acestuia. Nimic. Tind sa cred ca aceasta convingere o bate cu mult la fundul gol pe cea amintita mai sus; caci, poate (imi rezerv acest poate pentru momentele in care chiar voi mai nadajdui intr-o speranta) cu timpul obisnuinta ar mai putea vreun cuvant de spus in ceea ce priveste priceperea si manuirea cu mare intelepciune sufleteasca si emotionala a unui zbor, pe orice ruta ar fi el, insa in ceea ce priveste intelegerea masculului de orice natura ar fi el (de langa tine, pe care-l visezi, vanezi sau cunosti) este practic din ce in ce mai halucinanta si mai obscura.

Asta nu inseamna nici pe departe ca declin participarea la vreun zbor sau la perpetua stradanie de a intelege mai indeaproape ce anume ii caracterizeaza, ce anume vor si mai ales nu vor barbatii. E bine sa ne limitam la cate unul, caci studiul de caz este stiut ca da cele mai bune rezultate.

Pe zborul anterior m-a ajutat putin si Mihaela Radulescu in „Cum iubesc barbatii”; asta nu inseamna ca mi s-au dat cine stie ce raspunsuri, doar ceva mai multe intrebari.

Sunt si perseverenta si binevoitoare, deci nu renunt. Partea buna este ca am ajuns sa am si covingeri, nu numai frustrari, neajunsuri, nemultumiri si indignari.

Happy to be me!!!

” Au innebunit salcamii
De atata primavara,
Umbla despuiati prin ceruri
Cu tot sufletu-n afara” (Tudor Gheorghe)

M-au innebunit versurile astea in ultimele zile si nopti. Noptile nu le mai simt nopti, ci doar prelungiri ale zilelor; prea lungi, prea aspre, prea cutremuratoare. Incarcate de cosmaruri, de vise furate in putine minute de somn, prea adolescentine si prea dureroase. Linistea noptii a devenit un zgomot prea greu de dus si de descifrat.

Sunt perioade cand simtim prea apasator griji si nelinisti; cand ne simtim atat de incorsetati in prezent si lanturile sunt prea grele, prea stranse. Cumva bolovanul pe care il taram dupa noi devine mai greu si mai greu si funia se rupe la fiecare pas. Simtim cum ne navalesc tot felul de ganduri sumbre si cum nimic nu pare sa ne intinda mana aceea de ajutor, degetul acela de care sa ne agatam…

Daca suma „ajunsurilor” si „fericirilor” unei femei sunt: o slujba care s-o multumeasca si s-o defineasca, o casa in care sa-si ascunda gandurile si zambetele si un barbat care sa-i asculte gandurile, sa-i mangaie zambetele si sa-i laude reusitele de la slujba, atunci, categoric, suma asta nu se va atinge niciodata. Daca asta defineste fericirea, atunci e clar inexistenta.

Au innebunit salcamii…

Trebuie gasit un substitut pentru oricare din cele trei „minuni” de mai sus, insa unul atat de puternic, incat sa nu fie nimicit de nimic. Sa nu simti tristete sau singuratate cand nu ai iubire; sa nu simti nemultumire si plafonare cand nu ai slujba aceea; sa nu simti presiune si dezgust ca platesti chirie, pentru ca nu poti avea casa la care visezi. Sa existe un substitut. Bun. Suficient de bun. Sa savurezi o ceasca de bautura de orz si sa fii sigur ca e cafea! Sa simti aroma…

Dar e toamna, rece, aramie, umeda si tarzie. Salcamii dorm. Teii dorm. Inca putin si adorm si brazii.

Urasc sa ma simt neputincioasa. Sa stiu ca am o limita si ca nu o pot depasi. Sa simt ca as putea face mai mult, insa undeva, ceva ma impiedica. Eu vreau sa le fac pe toate si daca se poate si bine si in timp si la calitate maxima. Si cand ceva nu mai tine de mine, simt ca ma sufoc. Mi-e ciuda ca nici macar plansul nu ma ajuta sa ma descarc; ci doar sa-mi adanceasca si mai mult durerea.

Sunt oameni pentru care mi-am dorit de nenumarate ori sa pot mai mult si nu doar in anumite conditii. Mi-e ciuda ca oricat m-as da cu capul de pereti, nu-mi ies intocmai toate. Posibil sa nici nu trebuiasca, insa eu nu am notiunea de „Nu se poate”.

Vreau sa stiu ca parintii mei sunt multumiti; ca dupa 35 de ani de trait impreuna!!! si dupa de aproape de doua ori mai mult de existenta, nu le lipseste nimic. Si ca se pot odihni noaptea, fara sa faca liste si fara sa aiba oprelisti dupa atata amar de ani.

Mie pot sa-mi lipseasca multe, ce mai conteaza?

Vreau sa nu mai fiu atat de handicapata emotional si sa sufar dupa orice vorba pe care eu o simt nelalocul ei, pentru orice rautate servita mai mult sau mai putin gratuit, dar mai ales dupa indiferenta cu care ma trateaza pisica pentru ca am disparut din viata ei pentru o vreme.

Am auzit ca noi nu prea stim sa spunem „Te iubesc” si mai mult decat atat, multi dintre noi nu au auzit-o prea des, astfel ca e normal sa nu stim sa folosim terminologia. Suntem neputinciosi, ne fac doua cuvinte??

Suntem neputinciosi in fata bolii, uneori a dusmanilor sau mai rau, chiar in fata prietenilor.

Neputinta nu se vindeca. Insa macina tot sufletul ca o carie. De lemn.