Cred ca de ieri nu mai e toamna; nu e nici iarna veritabila, insa e un amestec de iarna neinceputa cu o toamna neterminata sau terminata prea repede. In magazine si in orice spatiu inchis cu iz de cumparaturi, brazii artificiali sunt deja impodobiti, cadourile sunt aruncate intr-o neglijenta studiata sub fiecare pom de asa-zis Craciun timpuriu, ai crede ca si Mos Craciun impacheteaza deja si-si face rezervarile de zbor pentru marea noapte. Altfel nu as prea intelege de ce cam toate zborurile sunt deja rezervate cu doua luni inainte.  Prin crasme oamenii beau deja vin fiert cu scortisoara, comanda tot feluri de prajituri cu aroma de Craciun, semn ca fie sarbatorim si pe stil vechi si pe stil nou si imaginar, oricum numai sa sarbatorim Craciunul de pe 15 Noiembrie pana pe 1 Februarie. Sigur copiii au motive reale de bucurie, mai mult sau mai putin imaginare, insa noi, noi cei care numai in singuratatile noastre sau in intimitatile noastre mai simtim ceva din bucuria inimii de copil, de noi ce se va alege? Iar ne impovaram sufletul cu tot felul de amintiri mai mult sau mai putin vesele, din acelea pentru care oftam cu tot sufletul de parca am duce in spate tot parcul auto de camioane luminate si zambitoare ale Coca-Cola?!

Oare daca n-ar fi amintirile cum am simti orele, zilele, anii? Oare nu ne-am simti mai goi decat toti pomii care atarna tristi si desfrunziti pe marginile inteminabile ale drumurilor care nu vin de nicaieri si nu duc niciunde? Care e povara dar si geamantanul cel mai de pret al sufletului, daca nu amintirile? Acelea pe care intotdeauna le traim la dubla intensitate ani si ani mai tarziu? Acelea pentru care ne-am costumat de mult intr-un Mos Craciun al sufletului si pentru care afisam un zambet sugubat in coltul gurii cand ne ocupa mintea si inima? Suntem de neinvins cand amintirile traiesc alaturi de noi, caci e ca si cum am avea in spate o armata mai puternica decat tot arsenalul detinut de cele mai mari forte ale lumii, o armata ce ne izoleaza de tot raul dimprejur.

Stiu ca eu sunt deopotriva omul momentului dar si omul trecutului; sunt omul care acumuleaza ca un harciog tot felul de imagini, sunete, trairi, povesti pe care peste un timp – niciodata acelasi, niciodata tarziu – le va reproduce cu aceeasi intensitate cu care le-a trait, chiar si peste 20 de ani! Sunt omul care simte cand suferinta macina un preaplin sufletesc, sunt omul care simt cum descatusarea unui zambet ar aduce beneficii nemasurate, sunt omul care poate aduce linistea intr-un vartej sufletesc – dar si viceversa este la fel de adevarata – sunt omul care poate rememora cu un patos si un suflu ca cel din toate povestirile si amintirile lui Creanga vremuri apuse, trairi profunde, dorinte mai mult sau mai putin exprimate. Stiu ca sunt in egala masura omul prezentului si omul trecutului. As putea fi in egala masura povestitor, cat si jurnalist pe front. De fiecare data traind cu aceeasi intensitate momentele care mi se arunca in drum.

Simt miros de turta facuta pe plita bunicii. Simt miros de haine uscate in ger. Simt miros de bunica care alearga neobosita intr-o camara plina cu gemuri, compoturi de struguri si muraturi. Rememorez zapezi de doi metri si brazi impodobiti cu decoratiuni facute din hartie glasata dintr-o epoca extrem de primitiva, insa niciodata pentru un suflet incercat. Rememorez imbratisari calde si sincere, cuvinte de alint pornite dintr-un preaplin sufletesc. Rememorez saruturi patimase si tineri de maini tematoare. Adulmec inca aburii grei ai unui parfum inca recent, in palme si pe buze. Retraiesc povesti niciodata uitate sau povestite in pierdere fata de momente de cu prea mult timp trecute. Imi povestesc cu multa dragoste episoade scurte si intense pentru un suflet niciodata asezat. Daca este adevarat ca exista cel putin un om pe care il cunosc si despre care ar spune ca este o enciclopedie pentru zecile de lucruri pe care le stie, atunci as putea, fara cea mai mica urma de modestie, sa afirm despre mine ca sunt o enciclopedie sufleteasca. Ca am o memorie infailibila cand este vorba despre imagini, oameni, sentimente, iubiri, dureri.

Am inchis ochii pentru o secunda si am rememorat patul micut de langa soba de teracota care era fie prea rece, fie prea incinsa, in spatele careia imi ascundeam papusi si mai apoi carti, intr-o camera in care dimineata devreme mirosea a jar si a fum, iar seara tarziu mirosea a struguri uscati, a mere sau a mamaliga prinsa de fundul ceaunului.

Daca timpul asta ar putea fi retrait am fi prea bogati sufleteste.

In vremea de astazi miroase doar a vant aspru, a parfum fin si a balsam de rufe. In vremea de astazi povestile se gasesc mai putin in carti si mai mult in telefoane, calculatoare si televizioare. Dar este vremea noastra si oricat de mult ne-am regasi in vremurile in care toate astea nu erau nici macar subiect de imaginatie peste asteptari, asta este ceea ce traim acum. Ceea ce roteste lumea, ceea ce se poate povesti, ceea ce se poate simti. Acum.

Sa-ti fie dor nu e un greu prea mare de dus. Sa ai ceva de care sa-ti fie dor nu e un greu prea mare de dus.

Sa nu ai e dezolant pentru suflet. Si pentru copacii goi. Si pentru iarna neinceputa sau pentru toamna terminata prea repede.

Dar mai ales pentru tine…caci TU existi…

Acum o saptamana se prevedea o zi senina. Racoarea diminetii se adancea pe masura ce inaintam spre munte, spre culmile alea pe care de fiecare data cand le traversez cu avionul, ma uit sa vad cate o ramasita de zapada uscata si neagra sau cate o bruma coborata timpuriu peste vara. Linistea se adancea, aburii ieseau din munte, iar suflul imi spunea ca va fi o zi lunga. Atat de lunga si de stearpa cum nu-mi place sa traiesc. De fiecare data cand merg inspre munte am darul de a privi peste padurea care vara imi descreteste sufletul cu verdele ei curat si parfumat, iar toamna, iarna imi curata toate nervurile cu duritatea unui acid. Ma stoarce de energie, la fel cum serile cu lumina putina o fac. Padurea de altadata ma inspira la ganduri curate, la trairi necenzurate de nicio pustietate sufleteasca, in timp ce asta ruginita, goala pe alocuri si cumplit de Trista imi fura toate gandurile frumoase, imi naruie toate sperantele si ma goleste cu puterea unui taifun. Drumul spre munte a fost unul mai gol si mai trist ca ultimele dati, caci toate gandurile mele s-au indreptat spre copilarie, spre timpul ala cand niciun rau nu era cu adevarat rau, cand nimeni nu-ti erai dusman, nici daca nu imparteai bunatatile primite de la parinti, niciun anotimp nu era mai rau sau mai bun decat celalalt, pentru ca timpul era nesfarsit. Bucuriile erau de neegalat, cum tristetile erau spalate de prima roua. Era un timp frumos, un timp in care ma intorc mereu cu o nostalgie si cu un suflet atat de plin si de cald, asa cum in momentele vietii de acum o fac prea putin, prea pe fuga, prea aglomerat, prea nefiresc. De timpul acela si de mainile bunicilor care ne intindeau un univers in fata n-o sa ma satur pana o sa plec si eu sa ii regasesc. Nimic nu se compara cu vremurile alea. Absolut nimic. Iar daca amintirile sunt uneori o povara prea grea pentru suflet, atunci eu le vad ca pe o comoara de nepretuit. Din aia alchimista pe care o cauti pana la capatul lumii, dar de fapt o porti cu tine si in tine in fiecare zi a vietii, dar asupra careia prea putin sau prea rar te intorci sa o privesti, sa o strangi in bratele mintii incontestabil nemarginite si neintelese.

Mi-am amintit in drumul acela de vremurile in care simteam iubirea ca un de facto, cand simteam grija, gandul si alintul insotindu-ma pretutindeni, cand nimic nu parea sa poata zdruncina universul acela de copil. Azi, dupa prea mult timp in care iubirea aceea s-a transformat in suflu ceresc si in stele cazatoare, cred ca nimicnicia sufletului se afunda in dezgust, in suferinta, in declin. Cred ca unele iubiri se duc la Dumnezeu de timpuriu, lasandu-ti goluri pe care nici macar timpul asta nenorocit care ne sulfa prin viata nu le poate umple. Oricat s-ar spune si s-ar scrie, ce se traieste nu se vede niciodata!

Iubirea copilariei este iubirea bunicilor. Iubirea adolescentei este iubirea bunicilor. Iubirea maturitatii si a tineretii este iubirea bunicilor pierduti mai devreme, sau mai tarziu.

Am traversat Carpatii plangand si tresarind cand cateun gand nu-mi dadea pace: gandul  ca oricat de sus as ajunge sau oricat de jos m-as pravali,  ei nu vor mai fi aici sa ma atinga. M-am urat pentru zilele cand nu i-am inteles sau nu am vrut sa-I inteleg, pentru zilele alea cand ma grabeam oriunde numai sa nu mai trebuiasca sa le ascult amintiri din razboi sau din copilariile lor prea incercate sau prea triste, m-am urat pentru timpul pe care uneori preferam sa-l petrec cu tineri de varsta mea de atunci, decat cu ei. M-am urat pentru ca nu le-am spus niciodata te iubesc cat inca ii mai aveam, insa acum cand nu-I mai pot vedea decat in poze sau in sicriu, ma napadesc toate amintirile acelea pe care nici eu nu am stiut ca le port cu mine. Am plans si am zbierat si pe dinauntru si pe dinafara, cat sa ma auda tot muntii astia goi si tristi si intunecati, prin care mergi zeci de kilometri prin ceata si miros de ferodou pana sa ajungi la un sat ratacit, fara lumina si fara oameni, ce-mi adanceau si mai mult haul din mine.

Lumea asta e prea grea pentru umerii mei. Asa am simtit-o atunci. Asa o simt si acum. Si poate are dreptate un frumos domn ce-mi spunea mai deunazi ca nu-s facuta pentru puzzle-ul asta. Si daca nu-s facuta, cum sa vietuiesc in el? In cate colturi sa-mi mai retez cate putin, cat sa ajung sa ma potrivesc si eu undeva? Si mai ales de ce sa o fac? Lumea asta oricum nu va primi pe nimeni niciodata in ea, caci este prea pentru ea, prea hatra uneori, prea egoista si prea rea.

Sa-si scrijeleze si ea colturile sa vada cum e sa trebuiasca sa renunti la ceva din tine in fiecare zi doar pentru a te incadra intr-un patrat niciodata perfect, niciodata cu laturile inchise pe de-antregul.

Am plans si m-am urat pentru timpul care a trecut prin mine si care a sters urmele unei copilarii frumoase, unei copilarii pure si suave, cum numai in cartile acelea de acum doua secole mai citesti.

Pentru bunica cu obraji rotunjori, cu maini aspre, cu parul portocaliu-roscat care de fiecare data cand cineva ii calca casa intindea masuta mica din bucatarie, iar pe fata de masa in carouri rosii scotea ce avea mai bun, pastrat in dulapiorul de dupa usa, am avut o tristete profunda. Ca n-am cunoscut-o cu adevarat. Ca cineva, ceva, sau poate chiar eu mi-au(am) retezat timpi in care ar fi trebuit sa privesc mai profund si mai indeaproape inspre sufletul unui om pe care timpul l-a impovarat mult si greu. Nu i-am daruit mult din mine si astazi regret. Caci stiu ca bunicii pleaca prea repede din vietile noastre. Si dupa ei, incet-incet isi cheama si copiii.

N-as putea traversa toti muntii din lumea asta cu durerea aceea. M-ar prapadi pe dinauntru, m-ar macina si ar coace in mine o suferinta prea mare. Toti vom trece prin asta, o stiu. Insa as vrea sa n-o stiu si nici sa nu trebuiasca sa o aflu vreodata!

Pentru drumul ala, care a fost un ultim drum, caci  uite asa am inchis capitolul Bunicilor din viata mea, am trait cu tristetea unui om matur, as zice azi, copilaria unui om prea simplu si prea mic pentru a deveni vreodata puternic in fata vietii.

V-am iubit si va voi iubi mai mult decat as putea scrie astazi in cuvinte. Undeva in lumea asta timpul acela va ramane ca un tablou caruia nici macar furtunile sufletesti nu-I vor sterge culorile alea vii, curate, nevinovate.

Caci el spune povestea mea.

Zilele astea gandurile si trairile mele sunt strict legate de oameni. Contextul social, cultural, politic, economic, etc, pune accent in ultima vreme exclusiv pe oameni. Pe ceea ce pot realiza ei; pe ceea ce inseamna ei, pe ceea ce gandesc, ce traiesc, ce indura, ce exprima. Totul este despre oameni. Intr-o lume arida, intr-o toamna salbatica, intr-un spatiu in care timpul zboara mai repede ca un supersonic, ramane o resursa, aparent inepuizabila, care roteste universul in sensul acelor de ceasornic si uneori, chiar, in sens invers. Ceea ce omul poate realiza uneori e mai mult decat imaginatia poate spune.

Despre oameni si cu oameni se scrie istoria; istoria sub toate formele ei, cu toate intelesurile ei neintelese. Daca exista o cheie care poate pune in miscare rotita universului, omul o detine. Si e suficient sa creada cu tot suflul lui ca universul se va misca in directia pe care si-o doreste, caci toate parghiile se vor cladi singure in spatele dorintei nestavilite a lui. A omului.

Sunt atatia oameni mari care ne fac sa ne simtim mici si atatia oameni mici care ne fac sa ne simtim mari. Si tot ce trebuie sa faca este sa manevreze cu maiestrie cuvintele, sa le croseteze intr-o bundita care va tine de cald unui suflet ratacit o iarna intreaga. O iarna si o primavara. Sunt oameni mici care croseteaza cu constiinciozitate la bundita, fara sa piarda niciun ochi, sa fie totul perfect, batut, sa nu ramana niciun gol care ar putea sa se adanceasca in timp. Sunt oameni mari care detin cele mai performante ustensile, insa fie nu le folosesc, fie nu stiu cum sa le foloseasca si uite asa iese o amarata de bunda, care nu tine de cald nicio saptamana. Se destrama toata si ajungi sa simti ca esti imbracat cu un fular lalai, care te mai si enerveaza pe deasupra.

„Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.” (La Fontaine)

Intotdeauna oamenii mici au miscat lucruri, sufletele, minti, au ravasit minti, sentimente, au revolutionat orice se poate revolutia intr-o lume.

In drumurile mele nesfarsite cunosc oameni. Aflu povesti de viata, de success, povesti de adormit copiii, povesti care ar fi luat Nobel-ul de mult, povesti care ar scrie scenarii de trilogii, povesti fara de care nu ai putea adormi sau povesti fara de care nu ai mai putea trai. Sunt atatea lucruri fara de care nu as putea trai, atatea povesti care rotesc cheia in masinaria mea interioara. Sunt atatea lucruri care ma fac sa ma rup din universul asta uneori prea prafuit si ma arunca intr-o lume in care doar simplitatea, bunatatea, marinimia, dragostea pura salasluiesc.

Sunt putini oamenii care stiu ca precizia unui ceas se va demonstra dupa ce se va urmari cum rotile din interior sunt  atrase de catre gravitatie, fiind supuse socurilor, unse cu uleiuri care se invechesc. Pentru ca acest mecanism sa fie certificat e nevoie de timp si de pricepere. Aceeasi teorie se aplica si in cazul oamenilor; chiar daca la final un certificat nu va fi niciodata emis, testele vor demonstra intotdeauna acuratea.

„Oamenii se împart în două categorii: cei visători, care aruncă monede în apă și cei realiști, care le scot din apă.” (Thomas Hobbes).

Eu am nevoie de ambele categorii in viata mea, macar asa pot afla in care parte va inclina mai mult balanta. Mea.

Insa indiferent cum se va inclina, as alege un ceas subacvatic; nu ca as sti eu scufundari, ci doar sa il stiu functional in caz ca voi putea scoate vreodata vreo moneda din apa.