Acum o saptamana se prevedea o zi senina. Racoarea diminetii se adancea pe masura ce inaintam spre munte, spre culmile alea pe care de fiecare data cand le traversez cu avionul, ma uit sa vad cate o ramasita de zapada uscata si neagra sau cate o bruma coborata timpuriu peste vara. Linistea se adancea, aburii ieseau din munte, iar suflul imi spunea ca va fi o zi lunga. Atat de lunga si de stearpa cum nu-mi place sa traiesc. De fiecare data cand merg inspre munte am darul de a privi peste padurea care vara imi descreteste sufletul cu verdele ei curat si parfumat, iar toamna, iarna imi curata toate nervurile cu duritatea unui acid. Ma stoarce de energie, la fel cum serile cu lumina putina o fac. Padurea de altadata ma inspira la ganduri curate, la trairi necenzurate de nicio pustietate sufleteasca, in timp ce asta ruginita, goala pe alocuri si cumplit de Trista imi fura toate gandurile frumoase, imi naruie toate sperantele si ma goleste cu puterea unui taifun. Drumul spre munte a fost unul mai gol si mai trist ca ultimele dati, caci toate gandurile mele s-au indreptat spre copilarie, spre timpul ala cand niciun rau nu era cu adevarat rau, cand nimeni nu-ti erai dusman, nici daca nu imparteai bunatatile primite de la parinti, niciun anotimp nu era mai rau sau mai bun decat celalalt, pentru ca timpul era nesfarsit. Bucuriile erau de neegalat, cum tristetile erau spalate de prima roua. Era un timp frumos, un timp in care ma intorc mereu cu o nostalgie si cu un suflet atat de plin si de cald, asa cum in momentele vietii de acum o fac prea putin, prea pe fuga, prea aglomerat, prea nefiresc. De timpul acela si de mainile bunicilor care ne intindeau un univers in fata n-o sa ma satur pana o sa plec si eu sa ii regasesc. Nimic nu se compara cu vremurile alea. Absolut nimic. Iar daca amintirile sunt uneori o povara prea grea pentru suflet, atunci eu le vad ca pe o comoara de nepretuit. Din aia alchimista pe care o cauti pana la capatul lumii, dar de fapt o porti cu tine si in tine in fiecare zi a vietii, dar asupra careia prea putin sau prea rar te intorci sa o privesti, sa o strangi in bratele mintii incontestabil nemarginite si neintelese.

Mi-am amintit in drumul acela de vremurile in care simteam iubirea ca un de facto, cand simteam grija, gandul si alintul insotindu-ma pretutindeni, cand nimic nu parea sa poata zdruncina universul acela de copil. Azi, dupa prea mult timp in care iubirea aceea s-a transformat in suflu ceresc si in stele cazatoare, cred ca nimicnicia sufletului se afunda in dezgust, in suferinta, in declin. Cred ca unele iubiri se duc la Dumnezeu de timpuriu, lasandu-ti goluri pe care nici macar timpul asta nenorocit care ne sulfa prin viata nu le poate umple. Oricat s-ar spune si s-ar scrie, ce se traieste nu se vede niciodata!

Iubirea copilariei este iubirea bunicilor. Iubirea adolescentei este iubirea bunicilor. Iubirea maturitatii si a tineretii este iubirea bunicilor pierduti mai devreme, sau mai tarziu.

Am traversat Carpatii plangand si tresarind cand cateun gand nu-mi dadea pace: gandul  ca oricat de sus as ajunge sau oricat de jos m-as pravali,  ei nu vor mai fi aici sa ma atinga. M-am urat pentru zilele cand nu i-am inteles sau nu am vrut sa-I inteleg, pentru zilele alea cand ma grabeam oriunde numai sa nu mai trebuiasca sa le ascult amintiri din razboi sau din copilariile lor prea incercate sau prea triste, m-am urat pentru timpul pe care uneori preferam sa-l petrec cu tineri de varsta mea de atunci, decat cu ei. M-am urat pentru ca nu le-am spus niciodata te iubesc cat inca ii mai aveam, insa acum cand nu-I mai pot vedea decat in poze sau in sicriu, ma napadesc toate amintirile acelea pe care nici eu nu am stiut ca le port cu mine. Am plans si am zbierat si pe dinauntru si pe dinafara, cat sa ma auda tot muntii astia goi si tristi si intunecati, prin care mergi zeci de kilometri prin ceata si miros de ferodou pana sa ajungi la un sat ratacit, fara lumina si fara oameni, ce-mi adanceau si mai mult haul din mine.

Lumea asta e prea grea pentru umerii mei. Asa am simtit-o atunci. Asa o simt si acum. Si poate are dreptate un frumos domn ce-mi spunea mai deunazi ca nu-s facuta pentru puzzle-ul asta. Si daca nu-s facuta, cum sa vietuiesc in el? In cate colturi sa-mi mai retez cate putin, cat sa ajung sa ma potrivesc si eu undeva? Si mai ales de ce sa o fac? Lumea asta oricum nu va primi pe nimeni niciodata in ea, caci este prea pentru ea, prea hatra uneori, prea egoista si prea rea.

Sa-si scrijeleze si ea colturile sa vada cum e sa trebuiasca sa renunti la ceva din tine in fiecare zi doar pentru a te incadra intr-un patrat niciodata perfect, niciodata cu laturile inchise pe de-antregul.

Am plans si m-am urat pentru timpul care a trecut prin mine si care a sters urmele unei copilarii frumoase, unei copilarii pure si suave, cum numai in cartile acelea de acum doua secole mai citesti.

Pentru bunica cu obraji rotunjori, cu maini aspre, cu parul portocaliu-roscat care de fiecare data cand cineva ii calca casa intindea masuta mica din bucatarie, iar pe fata de masa in carouri rosii scotea ce avea mai bun, pastrat in dulapiorul de dupa usa, am avut o tristete profunda. Ca n-am cunoscut-o cu adevarat. Ca cineva, ceva, sau poate chiar eu mi-au(am) retezat timpi in care ar fi trebuit sa privesc mai profund si mai indeaproape inspre sufletul unui om pe care timpul l-a impovarat mult si greu. Nu i-am daruit mult din mine si astazi regret. Caci stiu ca bunicii pleaca prea repede din vietile noastre. Si dupa ei, incet-incet isi cheama si copiii.

N-as putea traversa toti muntii din lumea asta cu durerea aceea. M-ar prapadi pe dinauntru, m-ar macina si ar coace in mine o suferinta prea mare. Toti vom trece prin asta, o stiu. Insa as vrea sa n-o stiu si nici sa nu trebuiasca sa o aflu vreodata!

Pentru drumul ala, care a fost un ultim drum, caci  uite asa am inchis capitolul Bunicilor din viata mea, am trait cu tristetea unui om matur, as zice azi, copilaria unui om prea simplu si prea mic pentru a deveni vreodata puternic in fata vietii.

V-am iubit si va voi iubi mai mult decat as putea scrie astazi in cuvinte. Undeva in lumea asta timpul acela va ramane ca un tablou caruia nici macar furtunile sufletesti nu-I vor sterge culorile alea vii, curate, nevinovate.

Caci el spune povestea mea.